ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

Sentința civilă nr. 2495/PI din 26 noiembrie 2007 a admis în parte acțiunea

civilă formată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta reprezentată prin P.C. Oradea

împotriva pârâtei P.O. Salonta I. A constatat dreptul de proprietate al

reclamantei asupra imobilului înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, CC,

biserica și casa parohială, prin edificare. A anulat încheierea de sub B 2 din

aceeași carte funciară și a dispus revenirea la situația anterioară de sub B 1.

A obligat pe pârâtă să predea reclamantei imobilul înscris în CF AA Salonta,

nr. top BB, CC, în deplină posesie și folosință. A respins în rest acțiunea. A

obligat pe pârâtă să plătească reclamatei 6.500 RON cheltuieli parțiale de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că imobilul înscris în CF AA Salonta, nr.

top BB, casă și curte în intravilan de 580 mp, nr. top CC casă și curte în

intravilan de 1626 mp, a constituit proprietatea reclamantei, dobândită prin

cumpărare în baza contractului încheiat la 4 august 1930, în scopul construirii

unei biserici, iar dreptul de proprietate a fost intabulat în CF AA Salonta sub

B1.

Potrivit Contractului

de întreprindere din 20 noiembrie 1931, pe terenul în litigiu reclamanta a

edificat o biserică, iar ulterior, în baza Decretului nr. 358/1948, urmare a

desființării cultului greco-catolic, imobilul a trecut în proprietatea

Bisericii Ortodoxe din Salonta, dreptul de proprietate al acesteia fiind

intabulat în aceeași carte funciară sub B2.

S-a reținut de către

tribunal că actul normativ în baza căruia imobilul în litigiu a intrat în

proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Salonta a fost abrogat prin

Decretul-lege nr. 9/1989, iar ulterior, prin Decretul-lege nr. 126/1990,

Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică) a fost recunoscută oficial,

fapt care a atestat vocația procesuală activă a reclamantei, confirmată de

Adresa nr. 625 din 20 iunie 2006 a Episcopiei Române Unite cu Roma

Greco-Catolică. Acest aspect a reieșit și din Sentința civilă nr. 709/C din 23

octombrie 2006 a Tribunalului Bihor, care a stabilit cu autoritate de lucru

judecat că reclamanta are vocație procesuală, motiv pentru care excepția

invocată de pârâtă a fost găsită nefondată.

Pornind de la

prevederile Decretului-lege nr. 126/1990, prima instanță a constatat că dat

fiind eșecul negocierilor, reclamanta era îndreptățită a se adresa instanței de

judecată și a revendica imobilul potrivit dreptului comun.

Ca atare, tribunalul

a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți,

constatându-l pe cel al reclamantei preferabil raportat la titlul pârâtei, care

a fost găsit nevalid constituit.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

Decizia nr. 174/A din 30 iunie 2008, prin care s-a respins apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței tribunalului, care a fost obligată la plata, în

favoarea reclamantei, a sumei de 2.266 RON reprezentând cheltuieli de judecată

în apel.

S-a reținut, în

esență, că în mod corect prima instanță a înlăturat excepția inadmisibilității

acțiunii, motivat de faptul că în situația în care diferendele pentru

lăcașurile de cult nu își găsesc rezolvarea la comisia mixtă, părțile

nemulțumite, în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, au

deschisă calea dreptului comun.

A fost constatată

neîntemeiată și cea de-a doua excepție invocată de pârâtă, curtea de apel

reținând că legitimarea procesuală activă a reclamantei decurge din lege,

respectiv din art. 1 din același Decret-lege nr. 126/1990.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că prima instanță, comparând titlurile de proprietate ale părților, în

mod corect a constatat ca fiind preferabil pe cel al reclamantei, în condițiile

în care actul normativ din 1948 de desființare a cultului greco-catolic a

constituit el însuși un abuz al regimului de la acea dată, care a încălcat

libertatea de credință garantată de Constituția de atunci.

Prin Decizia nr. 3824

din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva

deciziei pronunțate în apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a

constatat că excepția calității procesuale active a fost rezolvată fără

stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt și de drept legate de

persoana și personalitatea juridică a reclamantei, pronunțând sub acest aspect

o soluție nelegală.

S-a constatat, de

asemenea, că nu au fost verificate apărările pârâtei sub aspectul

transformărilor aduse imobilului în timp și despre care s-a pretins că nu este

același cu cel preluat în anul 1948.

Tot sub aspectul

identificării imobilului ca lăcaș de cult, s-a reținut că nu este lipsită de

importanță stabilirea situației enoriașilor.

Rejudecând după

casare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 32 din 20

februarie 2012 a respins apelul declarat de pârâta P.O. Salonta împotriva

sentinței tribunalului și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma

de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 7525 din 11 decembrie

2012, a admis recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că

instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat indicațiile din decizia de

casare sub aspectul determinării dorinței credincioșilor, raportat la situația

specifică a imobilului care face obiectul litigiului, și anume lăcaș de cult.

S-a constatat astfel că nerezolvarea în procedura prealabilă (din cauza

neîntrunirii comisiei interconfesionale) a solicitării de retrocedare a deschis

reclamantei calea acțiunii în justiție, care presupune însă valorificarea

pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990), motiv pentru care, în soluționarea litigiului, interesează dorința

credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora respectivele bunuri sunt

destinate.

S-a constatat, ca

atare, că nu este suficientă, pentru a se dispune restituirea lăcașului de

cult, simpla constatare că "nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor

greco-catolici în spațiul geografic în care este situat imobilul în

litigiu" și nici faptul că în orașul respectiv se mai află o biserică

aparținând cultului ortodox.

S-a observat totodată

că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenți la religia

greco-catolică în orașul Salonta, la recensământul din 2002 fiind declarate 155

persoane, iar la recensământul din 2011, 133 persoane. De asemenea, tabelul cu

enoriașii bisericii greco-catolice, la care s-a raportat instanța de apel, este

cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a

constatat că mai multe semnături sunt false.

În ceea ce privește

determinarea și individualizarea bunului revendicat, instanța de recurs a

constatat că prin decizia de casare s-a dispus completarea probelor pentru

stabilirea situației de fapt a imobilului, reținând că pentru a determina

proporția în care acesta a fost modificat în timp este relevantă compararea

valorii construcțiilor, iar nu a construcției noi și a construcției vechi plus

teren, așa cum în mod greșit a procedat curtea de apel.

Nici cu privire la

stabilirea calității procesuale active a reclamantei s-a constatat că instanța

de apel în rejudecare nu a respectat indicațiile deciziei de casare,

raportându-se la aceleași acte anterioare anului 2007, cu privire la care se

reținuse că sunt contradictorii și că se impune lămurirea eventual prin

administrarea unor probe suplimentare.

Prin Decizia nr.

189/A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă

formulată de reclamantă. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de

17.000 RON cheltuieli de judecată.

O chestiune

prealabilă, ce s-a impus a fi clarificată, tranșată irevocabil de instanța de

recurs prin Decizia de casare nr. 7525/R din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a fost aceea a determinării dorinței credincioșilor,

raportat la situația specifică a imobilului ce face obiectul litigiului, și

anume lăcaș de cult.

În cauză, în raport

de obiectul concret dedus judecății ce tinde la retrocedarea acestui lăcaș de

cult, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

s-a impus a se verifica și a se da eficiență criteriului referitor la dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunul, reținându-se (și prin prisma

dispozițiilor deciziei de casare) că nu poate fi ignorată reglementarea specială

în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea

unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține

bunurile.

În consecință, așa

cum s-a mai precizat, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare s-a

statuat că instanța de apel trebuie să constate și să dea eficiență criteriului

referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care

deține bunul, reținându-se faptul că reclamanta pretinde revendicarea lăcașului

în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.

126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005.

Ca urmare, în apel,

reclamanta a depus spre vedere instanței un tabel cuprinzând datele de

identificare a unui număr de 18 persoane, credincioși ai cultului greco-catolic

din Salonta, invocând faptul că aceștia nu își pot exprima liber opțiunea

religioasă și, în consecință, au avut rezerve în a întocmi această listă.

Pe de altă parte,

apelanta-pârâtă a făcut precizarea că listele depuse la Dosar fond nr.

6512/111/2006 al Tribunalului Timiș rămân valabile atât cu privire la numărul

de credincioși ortodocși arondați P.O. Salonta I, cât și în privința dorinței

exprese a acestora de a păstra lăcașul de cult și casa parohială, unde își

exercită credința ortodoxă în cadrul P.O. Salonta I (rezultând un număr de 1780

credincioși ortodocși).

Având în vedere

numărul persoanelor trecute în cele două tabele, s-a constatat că se poate

prezuma dorința credincioșilor din comunitatea respectivă ca lăcașul de cult în

speță să rămână B.O., această prezumție nefiind răsturnată în cauză prin dovada

contrară a faptului că majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul

inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios

greco-catolic.

Concluzionând, Curtea

de Apel Timișoara a constatat că, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a

dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege privind

existența unei dorințe a majorității credincioșilor pentru restituirea

lăcașului de cult în litigiu, acesta fiind raționamentul juridic menit a

dezlega pricina, astfel încât apelul pârâtei a fost găsit fondat sub acest

aspect, făcând inutilă cercetarea celorlalte aspecte de fond invocate prin

motivele de apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea,

solicitând, în principal, modificarea deciziei și pronunțarea unei hotărâri

prin care să fie admisă acțiunea, iar în subsidiar, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru pronunțarea unei

hotărâri bazate pe o analiză completă a fondului cauzei.

A criticat hotărârea

recurată atât sub aspectul aplicării greșite a legii, cât și a îndrumărilor

cuprinse în decizia de casare.

A arătat astfel că

instanța de apel a reținut că a revendicat lăcașul de cult în conformitate cu

dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin

Legea nr. 182/2005, acte normative care ar impune obligativitatea ca în această

materie să se țină seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

respectivele bunuri.

A considerat că

această interpretare este exagerată, instanța neanalizând actul normativ în

complexitatea lui. A apreciat astfel că mențiunea din cuprinsul acestuia

privitoare la dorința credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile se

raportează numai la faza prealabilă a acțiunii în revendicare și anume la faza

desfășurată între comisiile mixte, formate de reprezentanții clericali ai celor

două culte religioase.

A concluzionat, în

raport și de modificările aduse art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin

Legea nr. 182/2005, că instanțele sunt obligate să analizeze cauza potrivit

dreptului comun, a tuturor principiilor consacrate de legislația națională și

internațională, orice interpretare restrictivă, subiectivă, bazată pe

"apartenența religioasă" sau pe "o majoritate" fiind

contrară principiilor de legalitate și moralitate atunci când se vorbește despre

un drept de proprietate.

A considerat că prin

decizia de casare, Înalta Curte nu a intenționat să dea o dispoziție în sensul

interpretat de instanța de apel, de comparare seacă, matematică, a numărului

credincioșilor greco-catolici față de cei ortodocși din comunitatea din Salonta,

ci a vrut să lămurească problema existenței credincioșilor greco-catolici.

A arătat că pe lângă

datele oficiale de la recensământ a prezentat instanței de apel și un tabel cu

membri ai parohiei greco-catolice care solicită restituirea lăcașului de cult,

cu mențiunea că nu a putut să-l anexeze dosarului cauzei pentru a nu ajunge pe

mâna părții adverse, care în trecut a desfășurat acțiuni de intimidare a

greco-catolicilor din localitate.

A menționat că nu are

nicio relevanță numărul celor înscriși în tabel, întrucât instanțele trebuie să

analizeze cauza din punct de vedere juridic, al dreptului de proprietate pe

care reclamanta îl revendică, respectiv situația juridică a imobilelor și a

modului în care acestea au ajuns în posesia pârâtei.

În aceste condiții,

instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, printr-o

cercetare complexă a fondului și nu făcând un simplu calcul matematic.

Vorbind despre fondul

cauzei, reclamanta a arătat că a fost proprietara imobilelor revendicate, drept

dobândit prin cumpărarea bunurilor înscrise în CF AA Salonta, nr. top BB și CC

(înscrise sub B1), terenuri pe care ulterior a construit biserica - lăcaș de

cult.

Decretul nr.

358/1948, prin care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, a fost

emis contrar Constituției, cât și legii cultelor atunci în vigoare, care

prevedeau, măcar formal, libertatea religioasă.

Având în vedere și

prevederile Legii cultelor nr. 177/1948, care stipula condițiile trecerii

credincioșilor de la un cult la altul împreună cu bunurile ce au aparținut

cultului respectiv, recurenta a precizat că intabularea făcută în favoarea

parohiei ortodoxe nu s-a făcut nici cu respectarea acestor dispoziții, titlul

pârâtei fiind categoric unul nevalabil, lovit de nulitate absolută.

Arătând concluziile

la care s-a ajuns prin lucrarea de contraexpertiză tehnică în construcții

efectuată, recurenta a apreciat că oricum nu are relevanță, sub aspectul

revendicării, valoarea lucrărilor efectuate de partea ortodoxă la lăcașul de

cult, întrucât în speță, cauza nu se judecă pe procedura specială instituită

prin O.U.G. nr. 94/2000, care prevede expres în art. 1 faptul că nu se aplică

lăcașurilor de cult.

Ca un ultim aspect, a

solicitat respingerea excepției invocate de pârâtă potrivit căreia ar fi

dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, aspect pe care l-a ridicat

numai în fața instanței de apel și nu prin întâmpinarea de la fond sau printr-o

cerere reconvențională. Aceasta este totodată și nefondată, titlul pârâtei

nefiind valabil și neputându-se reține buna-credință a părții ortodoxe.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Criticile formulate

prin recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor Decretului-lege nr.

126/1990 și nerespectarea deciziei de casare referitor la acest aspect.

Se reține însă că nu

pot fi primite astfel de susțineri. Fiind vorba de solicitarea de retrocedare a

unui lăcaș de cult, instanța de apel a stabilit corect cadrul normativ special

în care pot fi valorificate asemenea pretenții, potrivit celor dispuse prin

decizia de casare. Astfel, prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri

referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de

restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948

(de desființare a cultului greco-catolic), distingându-se între două situații:

aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu

excepția moșiilor) în starea lor actuală și situația lăcașurilor de cult și a

celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea

se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai

celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitate, care dețin respectivele bunuri.

Față de această

reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acțiune în retrocedarea

lăcașului de cult, instanța de apel în mod corect a constatat și a dat

eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritar ortodocși)

din comunitatea care deține bunul, acestea fiind și indicațiile cuprinse în

decizia de casare.

Nu poate fi primită

nici critica neanalizării de către instanța de apel a Decretului-lege nr.

126/1990 în complexitatea lui. Se reține în acest context că alin. art. 3 ale

acestui act normativ, modificat prin Legea nr. 182/2005, trebuie interpretate

sistematic și ținând seama de finalitatea legii. Astfel, rațiunea pentru care

la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi,

respectiv alin. (2) - (4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr.

182/2005, rezultă chiar din expunerea de motive, și anume deblocarea accesului

la justiție. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului potrivit căruia

"dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se

întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori

decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun" nu poate avea semnificația

transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o

cerere în revendicare de drept comun, cum eronat susține recurenta.

Învestită cu o astfel

de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în

materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor

asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține

bunurile.

Altfel spus, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în

fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin

emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu

împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din

limitele impuse de cadrul normativ special.

Ca atare, nu poate fi

primită susținerea recurentei potrivit căreia criteriul referitor la dorința

credincioșilor se raportează numai la faza prealabilă acțiunii în revendicare

și anume la faza desfășurată între comisiile mixte.

Faptul că s-a

stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor reprezintă o

opțiune a legiuitorului în materia imobilelor cu o anumită afectațiune

(lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis a cenzura

oportunitatea legii.

De altfel,

pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în

retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul

de lege respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția

României, conform căruia Statul Român este un stat de drept, democratic și

social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de

dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (2) (Deciziile Curții

Constituționale nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012).

Se mai reține că o

măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de

cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-o măsură

care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării

acesteia.

Or, restituirea

bunurilor care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, fără respectarea

condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce

atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât

reconstituirea dreptului nu se poate face ignorând realitățile sociale și

istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi

neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu împotriva României).

În raport de aceste

considerente, se reține că instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

respectând indicațiile deciziei de casare, sens în care celelalte motive de recurs,

inclusiv cele vizând nevalabilitatea titlului pârâtei nu au relevanță în cauză.

Pentru toate aceste

motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

Văzând prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului

intimatei-pârâte, dovedită cu chitanța depusă la dosar, va fi obligată

recurenta-reclamantă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform alin.

(3) al art. 274 din cod, către P.O. Salonta I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea

împotriva Deciziei nr. 189/A din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Obligă pe recurentă

la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., către intimata-pârâtă P.O. Salonta I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ