ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2014

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 2495/PI din 26 noiembrie 2007 a admis în parte acțiunea civilă formată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta reprezentată prin P.C. Oradea împotriva pârâtei P.O. Salonta I. A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, CC, biserica și casa parohială, prin edificare. A anulat încheierea de sub B 2 din aceeași carte funciară și a dispus revenirea la situația anterioară de sub B 1. A obligat pe pârâtă să predea reclamantei imobilul înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, CC, în deplină posesie și folosință. A respins în rest acțiunea. A obligat pe pârâtă să plătească reclamatei 6.500 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că imobilul înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, casă și curte în intravilan de 580 mp, nr. top CC casă și curte în intravilan de 1626 mp, a constituit proprietatea reclamantei, dobândită prin cumpărare în baza contractului încheiat la 4 august 1930, în scopul construirii unei biserici, iar dreptul de proprietate a fost intabulat în CF AA Salonta sub B1. Potrivit Contractului de întreprindere din 20 noiembrie 1931, pe terenul în litigiu reclamanta a edificat o biserică, iar ulterior, în baza Decretului nr. 358/1948, urmare a desființării cultului greco-catolic, imobilul a trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe din Salonta, dreptul de proprietate al acesteia fiind intabulat în aceeași carte funciară sub B2.

S-a reținut de către tribunal că actul normativ în baza căruia imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Salonta a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar ulterior, prin Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică) a fost recunoscută oficial, fapt care a atestat vocația procesuală activă a reclamantei, confirmată de Adresa nr. 625 din 20 iunie 2006 a Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică. Acest aspect a reieșit și din Sentința civilă nr. 709/C din 23 octombrie 2006 a Tribunalului Bihor, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta are vocație procesuală, motiv pentru care excepția invocată de pârâtă a fost găsită nefondată.

Pornind de la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990, prima instanță a constatat că dat fiind eșecul negocierilor, reclamanta era îndreptățită a se adresa instanței de judecată și a revendica imobilul potrivit dreptului comun. Ca atare, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți, constatându-l pe cel al reclamantei preferabil raportat la titlul pârâtei, care a fost găsit nevalid constituit. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 174/A din 30 iunie 2008, prin care s-a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, care a fost obligată la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2.266 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

S-a reținut, în esență, că în mod corect prima instanță a înlăturat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că în situația în care diferendele pentru lăcașurile de cult nu își găsesc rezolvarea la comisia mixtă, părțile nemulțumite, în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, au deschisă calea dreptului comun. A fost constatată neîntemeiată și cea de-a doua excepție invocată de pârâtă, curtea de apel reținând că legitimarea procesuală activă a reclamantei decurge din lege, respectiv din art. 1 din același Decret-lege nr. 126/1990. Pe fondul cauzei, s-a reținut că prima instanță, comparând titlurile de proprietate ale părților, în mod corect a constatat ca fiind preferabil pe cel al reclamantei, în condițiile în care actul normativ din 1948 de desființare a cultului greco-catolic a constituit el însuși un abuz al regimului de la acea dată, care a încălcat libertatea de credință garantată de Constituția de atunci.

Prin Decizia nr. 3824 din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de recurs a constatat că excepția calității procesuale active a fost rezolvată fără stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt și de drept legate de persoana și personalitatea juridică a reclamantei, pronunțând sub acest aspect o soluție nelegală. S-a constatat, de asemenea, că nu au fost verificate apărările pârâtei sub aspectul transformărilor aduse imobilului în timp și despre care s-a pretins că nu este același cu cel preluat în anul 1948. Tot sub aspectul identificării imobilului ca lăcaș de cult, s-a reținut că nu este lipsită de importanță stabilirea situației enoriașilor.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 32 din 20 februarie 2012 a respins apelul declarat de pârâta P.O. Salonta împotriva sentinței tribunalului și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 7525 din 11 decembrie 2012, a admis recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat indicațiile din decizia de casare sub aspectul determinării dorinței credincioșilor, raportat la situația specifică a imobilului care face obiectul litigiului, și anume lăcaș de cult.

S-a constatat astfel că nerezolvarea în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a solicitării de retrocedare a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, care presupune însă valorificarea pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990), motiv pentru care, în soluționarea litigiului, interesează dorința credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora respectivele bunuri sunt destinate. S-a constatat, ca atare, că nu este suficientă, pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, simpla constatare că "nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco-catolici în spațiul geografic în care este situat imobilul în litigiu" și nici faptul că în orașul respectiv se mai află o biserică aparținând cultului ortodox.

S-a observat totodată că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenți la religia greco-catolică în orașul Salonta, la recensământul din 2002 fiind declarate 155 persoane, iar la recensământul din 2011, 133 persoane. De asemenea, tabelul cu enoriașii bisericii greco-catolice, la care s-a raportat instanța de apel, este cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat că mai multe semnături sunt false. În ceea ce privește determinarea și individualizarea bunului revendicat, instanța de recurs a constatat că prin decizia de casare s-a dispus completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a imobilului, reținând că pentru a determina proporția în care acesta a fost modificat în timp este relevantă compararea valorii construcțiilor, iar nu a construcției noi și a construcției vechi plus teren, așa cum în mod greșit a procedat curtea de apel.

Nici cu privire la stabilirea calității procesuale active a reclamantei s-a constatat că instanța de apel în rejudecare nu a respectat indicațiile deciziei de casare, raportându-se la aceleași acte anterioare anului 2007, cu privire la care se reținuse că sunt contradictorii și că se impune lămurirea eventual prin administrarea unor probe suplimentare. Prin Decizia nr. 189/A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantă. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 17.000 RON cheltuieli de judecată.

O chestiune prealabilă, ce s-a impus a fi clarificată, tranșată irevocabil de instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 7525/R din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost aceea a determinării dorinței credincioșilor, raportat la situația specifică a imobilului ce face obiectul litigiului, și anume lăcaș de cult. În cauză, în raport de obiectul concret dedus judecății ce tinde la retrocedarea acestui lăcaș de cult, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a impus a se verifica și a se da eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul, reținându-se (și prin prisma dispozițiilor deciziei de casare) că nu poate fi ignorată reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

În consecință, așa cum s-a mai precizat, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare s-a statuat că instanța de apel trebuie să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul, reținându-se faptul că reclamanta pretinde revendicarea lăcașului în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005. Ca urmare, în apel, reclamanta a depus spre vedere instanței un tabel cuprinzând datele de identificare a unui număr de 18 persoane, credincioși ai cultului greco-catolic din Salonta, invocând faptul că aceștia nu își pot exprima liber opțiunea religioasă și, în consecință, au avut rezerve în a întocmi această listă.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă a făcut precizarea că listele depuse la Dosar fond nr. 6512/111/2006 al Tribunalului Timiș rămân valabile atât cu privire la numărul de credincioși ortodocși arondați P.O. Salonta I, cât și în privința dorinței exprese a acestora de a păstra lăcașul de cult și casa parohială, unde își exercită credința ortodoxă în cadrul P.O. Salonta I (rezultând un număr de 1780 credincioși ortodocși). Având în vedere numărul persoanelor trecute în cele două tabele, s-a constatat că se poate prezuma dorința credincioșilor din comunitatea respectivă ca lăcașul de cult în speță să rămână B.O., această prezumție nefiind răsturnată în cauză prin dovada contrară a faptului că majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Concluzionând, Curtea de Apel Timișoara a constatat că, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege privind existența unei dorințe a majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu, acesta fiind raționamentul juridic menit a dezlega pricina, astfel încât apelul pârâtei a fost găsit fondat sub acest aspect, făcând inutilă cercetarea celorlalte aspecte de fond invocate prin motivele de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea, solicitând, în principal, modificarea deciziei și pronunțarea unei hotărâri prin care să fie admisă acțiunea, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru pronunțarea unei hotărâri bazate pe o analiză completă a fondului cauzei.

A criticat hotărârea recurată atât sub aspectul aplicării greșite a legii, cât și a îndrumărilor cuprinse în decizia de casare. A arătat astfel că instanța de apel a reținut că a revendicat lăcașul de cult în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, acte normative care ar impune obligativitatea ca în această materie să se țină seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin respectivele bunuri. A considerat că această interpretare este exagerată, instanța neanalizând actul normativ în complexitatea lui. A apreciat astfel că mențiunea din cuprinsul acestuia privitoare la dorința credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile se raportează numai la faza prealabilă a acțiunii în revendicare și anume la faza desfășurată între comisiile mixte, formate de reprezentanții clericali ai celor două culte religioase.

A concluzionat, în raport și de modificările aduse art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin Legea nr. 182/2005, că instanțele sunt obligate să analizeze cauza potrivit dreptului comun, a tuturor principiilor consacrate de legislația națională și internațională, orice interpretare restrictivă, subiectivă, bazată pe "apartenența religioasă" sau pe "o majoritate" fiind contrară principiilor de legalitate și moralitate atunci când se vorbește despre un drept de proprietate. A considerat că prin decizia de casare, Înalta Curte nu a intenționat să dea o dispoziție în sensul interpretat de instanța de apel, de comparare seacă, matematică, a numărului credincioșilor greco-catolici față de cei ortodocși din comunitatea din Salonta, ci a vrut să lămurească problema existenței credincioșilor greco-catolici.

A arătat că pe lângă datele oficiale de la recensământ a prezentat instanței de apel și un tabel cu membri ai parohiei greco-catolice care solicită restituirea lăcașului de cult, cu mențiunea că nu a putut să-l anexeze dosarului cauzei pentru a nu ajunge pe mâna părții adverse, care în trecut a desfășurat acțiuni de intimidare a greco-catolicilor din localitate. A menționat că nu are nicio relevanță numărul celor înscriși în tabel, întrucât instanțele trebuie să analizeze cauza din punct de vedere juridic, al dreptului de proprietate pe care reclamanta îl revendică, respectiv situația juridică a imobilelor și a modului în care acestea au ajuns în posesia pârâtei. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, printr-o cercetare complexă a fondului și nu făcând un simplu calcul matematic.

Vorbind despre fondul cauzei, reclamanta a arătat că a fost proprietara imobilelor revendicate, drept dobândit prin cumpărarea bunurilor înscrise în CF AA Salonta, nr. top BB și CC (înscrise sub B1), terenuri pe care ulterior a construit biserica - lăcaș de cult. Decretul nr. 358/1948, prin care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, a fost emis contrar Constituției, cât și legii cultelor atunci în vigoare, care prevedeau, măcar formal, libertatea religioasă. Având în vedere și prevederile Legii cultelor nr. 177/1948, care stipula condițiile trecerii credincioșilor de la un cult la altul împreună cu bunurile ce au aparținut cultului respectiv, recurenta a precizat că intabularea făcută în favoarea parohiei ortodoxe nu s-a făcut nici cu respectarea acestor dispoziții, titlul pârâtei fiind categoric unul nevalabil, lovit de nulitate absolută.

Arătând concluziile la care s-a ajuns prin lucrarea de contraexpertiză tehnică în construcții efectuată, recurenta a apreciat că oricum nu are relevanță, sub aspectul revendicării, valoarea lucrărilor efectuate de partea ortodoxă la lăcașul de cult, întrucât în speță, cauza nu se judecă pe procedura specială instituită prin O.U.G. nr. 94/2000, care prevede expres în art. 1 faptul că nu se aplică lăcașurilor de cult. Ca un ultim aspect, a solicitat respingerea excepției invocate de pârâtă potrivit căreia ar fi dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, aspect pe care l-a ridicat numai în fața instanței de apel și nu prin întâmpinarea de la fond sau printr-o cerere reconvențională. Aceasta este totodată și nefondată, titlul pârâtei nefiind valabil și neputându-se reține buna-credință a părții ortodoxe.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Criticile formulate prin recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990 și nerespectarea deciziei de casare referitor la acest aspect. Se reține însă că nu pot fi primite astfel de susțineri. Fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult, instanța de apel a stabilit corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenții, potrivit celor dispuse prin decizia de casare.

Astfel, prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic), distingându-se între două situații: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate, care dețin respectivele bunuri.

Față de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel în mod corect a constatat și a dat eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritar ortodocși) din comunitatea care deține bunul, acestea fiind și indicațiile cuprinse în decizia de casare. Nu poate fi primită nici critica neanalizării de către instanța de apel a Decretului-lege nr. 126/1990 în complexitatea lui. Se reține în acest context că alin. art. 3 ale acestui act normativ, modificat prin Legea nr. 182/2005, trebuie interpretate sistematic și ținând seama de finalitatea legii. Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2) - (4), prin O.G.

nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, rezultă chiar din expunerea de motive, și anume deblocarea accesului la justiție. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului potrivit căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun" nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, cum eronat susține recurenta. Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia criteriul referitor la dorința credincioșilor se raportează numai la faza prealabilă acțiunii în revendicare și anume la faza desfășurată între comisiile mixte. Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor reprezintă o opțiune a legiuitorului în materia imobilelor cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis a cenzura oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul de lege respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția României, conform căruia Statul Român este un stat de drept, democratic și social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (2) (Deciziile Curții Constituționale nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012). Se mai reține că o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-o măsură care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acesteia.

Or, restituirea bunurilor care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice. Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu împotriva României). În raport de aceste considerente, se reține că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, respectând indicațiile deciziei de casare, sens în care celelalte motive de recurs, inclusiv cele vizând nevalabilitatea titlului pârâtei nu au relevanță în cauză.

Pentru toate aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat. Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatei-pârâte, dovedită cu chitanța depusă la dosar, va fi obligată recurenta-reclamantă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform alin. (3) al art. 274 din cod, către P.O. Salonta I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea împotriva Deciziei nr. 189/A din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă pe recurentă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă P.O. Salonta I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ