ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1842/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 noiembrie 2005 la Tribunalul Bihor, trimisă prin declinare de competență la Curea de Apel Oradea, reclamanta P.R.C.S. a chemat în judecată Primăria municipiului Salonta, Consiliul local Salonta și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând retrocedarea imobilului situat în Salonta, compus din construcție formată din 8 apartamente și din terenul aferent în suprafață de 2140 mp, sau acordarea de despăgubiri, precum și obligarea pârâtei nr. 3 să emită o decizie prin care să dispună să i se retrocedeze imobilul menționat.

În motivarea acțiunii arată că imobilul în discuție i-a aparținut, având destinația de școală primară romano-catolică și că în baza Decretului nr. 176/1948 a fost trecut în proprietatea statului pentru Ministerul Învățământului Public. Mai arată că în anul 2003 a formulat cerere de retrocedare a imobilului și că prin decizia nr. 224 din 5 aprilie 2004 i-au fost retrocedate în natură numai 4 din cele 8 apartamente, celelalte 4 apartamente fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 63/CA/2006 – PI din 27 martie 2006 a respins acțiunea, reținând că decizia nu s-a emis din culpa reclamantei care, deși cunoștea faptul că 4 apartamente au fost înstrăinate unor persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, nu și-a exprimat opțiunea pentru acordarea măsurilor compensatorii și nici n-a făcut dovada, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă, a vânzării nelegale a acestor apartamente sau să fi comunicat Comisiei că a promovat acțiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor respective.

Reține și că nici instanța de contencios administrativ și nici comisia nu sunt competente să se pronunțe asupra actelor de înstrăinare și că instanța nu poate să oblige comisia să-i retrocedeze în natură cele 4 apartamente, pentru că numai comisia are o astfel de competentă, iar instanța poate numai să cenzureze legalitatea și temeinicia deciziei ce se emite de către comisie. Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este netemeinică și nelegală. Susține că a cerut să i se retrocedeze în natură întreg imobilul, iar Comisia avea obligația să emită o decizie prin care fie să dispună retrocedarea în natură, fie să acorde măsuri compensatorii pentru 4 apartamente, ceea ce nu a făcut.

Arată că instanța trebuia să oblige Comisia să emită o decizie în acest sens, ținând cont de faptul că a refuzat nejustificat să-i soluționeze cererea și că nu putea să promoveze acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 4 apartamente pentru că nu avea calitatea de a introduce o astfel de acțiune înainte de a-i fi retrocedate de către Comisie. Consideră că pârâții nr. 1 și 2 au calitate procesuală în cauză pentru că au înstrăinat apartamentele și sunt și beneficiarul sumelor rezultate din vânzarea lor.

Comisia specială de retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, menționând că prin decizia nr. 224 din 5 aprilie 2004 a dispus retrocedarea către recurentă a celor 4 apartamente care se aflau în proprietatea statului, recurenta făcând mențiune în cererea de restituire că solicită restituirea în natură, iar în cazul în care aceasta nu este posibilă va comunica opțiunea privind măsurile compensatorii, dar nici până la emiterea deciziei și nici până la introducerea acțiunii de față nu a comunicat opțiunea sa de renunțare la solicitarea de restituire în natură în favoarea acordării de măsuri compensatorii. Consideră că recurenta putea promova acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 4 apartamente în baza O.U.G.

nr. 184/2002 și că, de către comisie se putea dispune retrocedarea numai pentru imobile aflate în proprietatea Statului Român. Menționează că instanța nu o putea obliga să emită o decizie prin care să dispună retrocedarea în natură, aceasta având competența de a cenzura măsura pe care o adoptă comisia și că instanța poate obliga la emiterea unor decizii numai în situația în care ar fi stat în pasivitate. Intimații-pârâți Consiliul local al municipiului Salonta și Primăria municipiului Salonta au formulat întâmpinări, prin care invocă excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și a tardivității acțiunii. Prin cerere recurenta a solicitat suspendarea judecății până la soluționarea dosarului nr. 591/2006 al Judecătoriei Salonta, care are ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru cele 4 apartamente în discuție.

Instanța de recurs va analiza, cu prioritate, cererea de suspendare a judecății prezentului proces, apoi excepțiile invocate și numai după aceea motivele de recurs. Referitor la cererea de suspendare a judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se reține că este neîntemeiată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că urmează să fie respinsă ca atare. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local al municipiului Salonta și a Primăriei Salonta urmează să fie respinsă pentru că acestea au unele competențe în ce privește retrocedarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat de la persoane fizice sau juridice. De asemenea, și excepția tardivității acțiunii se va respinge ținându-se cont de obiectul cererii de chemare în judecată, unul din capetele de cerere privind obligarea comisiei la emiterea unei decizii.

În ce privește motivele de recurs invocate de recurentă, Înalta Curte consideră că sunt nefondate. Are în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat retrocedarea a 4 apartamente vândute de primii doi intimați-pârâți unor persoane fizice sau acordarea de despăgubiri pentru aceste apartamente și obligarea Comisiei speciale de retrocedare să emită o decizie prin care să dispună ca cele 4 apartamente să-i fie retrocedate în natură. Dar, așa cum recunoaște și recurenta, prin cererile de restituire a imobilului din Salonta, în integralitatea sa, aceasta a solicitat numai restituirea imobilului, iar în ce privește acordarea de măsuri compensatorii urma să-și comunice după aceea poziția, ceea ce nu a făcut.

De aceea, Comisia a emis decizie de restituire numai pentru 4 apartamente aflate încă în proprietatea statului, pentru care avea competența legală să se pronunțe, celelalte 4 apartamente fiind vândute anterior, în baza Legii nr. 112/1995, unor persoane fizice, prin contracte de vânzare-cumpărare care erau în ființă. Recurenta a avut posibilitatea să atace în justiție actele de înstrăinare a celor 4 apartamente, în baza O.U.G. nr. 184/2002, până la 25 ianuarie 2006, dar nu a procedat astfel decât după pronunțarea sentinței atacate cu recursul de față. Susținerea recurentei că instanța de fond trebuia să oblige comisia să emită o decizie în sensul restituirii și a acestor 4 apartamente, nu poate fi reținută.

Instanța cel mult putea dispune obligarea la emiterea unei decizii, neavând însă competența să indice și sensul în care să fie emisă o astfel de decizie, însă recurenta a cerut expres ca instanța să oblige comisia la emiterea unei decizii prin care să dispună retrocedarea întregului imobil. Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 299 și art. 312 C. proc. civ. și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a soluționării cauzei formulată de P.R.C.S. Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a tardivității acțiunii invocate de Primăria Municipiului Salonta și Consiliul Local al Municipiului Salonta. Respinge recursul declarat de P.R.C.S., împotriva sentinței civile nr. 63/CA/2006 – PI din 27 martie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2007.