ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7525/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la 18 mai 2006 la Judecătoria Salonta sub nr. 417/2006, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, solicitând instanței să constate că imobilul înscris în C.F. nr. 8974 Salonta, „casă și curte în intravilan”, este în realitate biserică și că aceasta a fost construită de reclamantă pe terenul pe care ea l-a cumpărat. A mai solicitat anularea înscrierii din C.F. Salonta de sub B2, constatând că Decretul nr. 358/1948 a fost declarat neconstituțional și a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, și revenirea la situația anterioară de sub B1.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei de a-i preda imobilul în deplină posesie și folosință, iar în caz contrar să fie obligată la daune de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere. A solicitat obligarea pârâtei și la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 453 din 27 septembrie 2006, Judecătoria Salonta a declinat competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I, în favoarea Tribunalului Bihor. Judecătoria Salonta a reținut că art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prevede competența tribunalelor în această materie.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bihor sub nr. 6512/111/2006. Prin încheierea din 24.04.2007, Tribunalul Bihor a scos dosarul de pe rol și l-a înaintat Tribunalului Timiș, reținând că, prin încheierea nr. 2810 din 29 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Timiș. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la 15.05.2007 sub același nr. 6512/111/2006. Prin sentința civilă nr. 2495 din 26 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 6512/111/2006, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I. A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F.

Salonta, nr. top.1650 și 1700, biserica și casa parohială, prin edificare. A anulat încheierea de sub B 2 din aceeași carte funciară și a dispus revenirea la situația anterioară de sub B1. A obligat pârâta să predea reclamantei imobilul înscris în C.F. Salonta, în deplină posesie și folosință. A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii. A obligat pârâta să plătească reclamantei 6.500 RON, cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I. Prin decizia civilă nr. 174 din 30 iunie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva sentinței civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6512/111/2006, în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, și a obligat-o pe acesta, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.266 RON, reprezentând cheltuielile de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, pârâta Parohia Ortodoxă Salonta I, a declarat în termen legal recurs.

Prin decizia civilă nr. 3824 din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 174A/30 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță. În motivarea deciziei de casare s-au reținut următoarele. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active se constată că instanțele au rezolvat această excepție fără stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt și de drept legate de persoane și personalitatea juridică a reclamantei. Instanțele nu au analizat acest aspect din punctul de vedere al calității reclamantei de structură religioasă cu personalitate juridică în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 489/2006 (lege în vigoare din 11 ianuarie 2007), potrivit propriului statut sau codului canonic.

Nu s-a verificat nici reprezentarea potrivit art. 14 alin. (1) din aceeași lege. Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 486/2006 înființarea unităților de cult trebuie să fie comunicată , spre evidență Ministerului Culturii și cultelor. La dosar există o adresă emisă de acest minister cu nr. 9251/5/noiembrie 2007, și care a fost transmisă pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I. În această adresă se susține că potrivit evidenței Secretariatului de stat pentru culte a fost înființată parohia Salonta din punct de vedere al prevederilor canonice proprii ca având 4 filii. Precizările din cuprinsul aceluiași document pun însă sub semnul incertitudinii afirmația înființării Parohiei. Din aceeași adresă reiese faptul că până la data de 5 noiembrie 2007, nu s-a prezentat pentru acest cult nici statutul nici codul canonic spre aprobarea și de asemenea nu s-a comunicat numărul de credincioși.

În dosar s-a mai depus rezoluția din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta de propunere de neînceperea a urmăririi penale pentru faptele de fals și uz de fals față de făptuitorul Terec Iulian- preot greco-catolic care consideră că este nereală împrejurarea că la 27 martie 2003 a fost înregistrată la Primăria Salonta, Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Salonta. În acest sens se afirmă în documentul menționat: - că nu s-au comunicat nici statutul nici codul canonic al acestui cult până la data emiterii adresei (5 noiembrie 2007); - că deși Parohia Salonta a fost prevăzută cu un stat de funcții de 3 persoane ((preot, cântăreț și paracliser) nu a fost încadrată pe stat nicio persoană.

- că nu s-au indicat numărul de credincioși și că Primăria Salonta nu deține un registru de înregistrare a unităților de cult în conformitate cu Decretul nr. 177/1948. Or, din considerentele deciziei atacate se constată că opinia instanței referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei este nemotivată pe Decretul-Lege nr. 126/1990 prin care s-a recunoscut oficial Biserica Greco Catolică ci pe împrejurarea că Parohia Salonta a fost înregistrată la Primăria Salonta la nr. 1521. Cum rezultă însă din documentele sus amintite existente în dosar, o atare înregistrare nu există la Primăria Salonta iar recunoașterea oficială a Bisericii nu este suficientă câtă vreme în proces stă nu această biserică în reprezentarea acestui cult ci o entitate distinctă (Parohia Salonta).

Pentru înființarea și funcționarea entităților în organizarea cultului respectiv atât Decretul nr. 177/1948 cât și Legea nr. 489/2006 prevăd dispoziții precise. Ca urmare, având în vedere contradictorialitatea situațiilor ce au rezultat din actele mai sus invocate și față de împrejurarea că deși semnalate aceste aspecte nu au fost verificate de instanța de control judiciar se impune analizarea acestora și lămurirea modului în care s-a înființat și a funcționat Parohia Salonta cu completarea eventuală a probelor pentru acest aspect.

La această analiză se vor avea în vedere și verifica susținerile reclamantei intimate din întâmpinarea la recurs potrivit cărora înregistrarea Parohiei Salonta a fost făcută la Ministerul Culturii și Cultelor la nr. 4358 din 6 mai 1998. Întemeiată este și critica referitoare la lipsa de preocupare a instanțelor în determinarea și individualizarea bunului revendicat, având în vedere esența acțiunii în revendicare (cu care au fost investite instanțele). Se constată că nu au fost verificate apărările pârâtei sub aspectul transformărilor aduse imobilului în timp și despre care s-a pretins că nu mai este același imobil cu cel preluat în anul 1948. Ca urmare, se impunea completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparație) în cauză este vorba despre același imobil sau este un imobil nou.

Stabilirea acestei împrejurări este de sine stătătoare și obligatorie în raport cu obiectul cauzei și nu depinde de eventualele pretenții ale pârâtei care de altfel nu formează obiect al prezentei acțiunii. Tot sub aspectul identificării imobilului ca lăcaș de cult - nu este lipsit de importanță stabilirea situației enoriașilor, atâta timp cât cultele religioase își desfășoară practicile și ritualurile cu referire directă la credincioșii care adoptă religia respectivă.

În esență, instanța de recurs a stabilit a fi necesare următoarele lămuriri cu ocazia rejudecării apelului: - analizarea și lămurirea modului în care s-a înființat și a funcționat Parohia Salonta; - verificarea susținerilor reclamantei intimate privind înregistrarea sa; - determinarea și individualizarea bunului revendicat, sens în care s-a considerat că se impune completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparație) în cauză este vorba despre același imobil sau este un imobil nou. - stabilirea situației enoriașilor tot sub aspectul identificării imobilului ca locaș de cult.

Prin decizia civilă nr. 32 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta împotriva sentinței civile nr. 2495 din 26 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanta intimată Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active se constată că aceasta este nefondată.

Prin Decretul – Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial, fapt ce atestă vocația procesuală activă a reclamantei, confirmată și de adresa din 20 iunie 2006 a Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco Catolică din care rezultă că reclamanta a fost înregistrată ca Parohie la primăria Salonta sub nr. de intrare 1521 din 27 martie 2003, precum și de cele reținute prin sentința civilă nr. 709/C/23.10.2006 a Tribunalului Bihor. De asemenea, se reține că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 ”sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute de acestea”.

Or, Parohia Catolică Salonta este o parte componentă a cultului Greco-Catolic și ca atare are personalitate juridică, îndeplinind și cerințele codului canonic arătate în Titlul VII cap. III canonul 280 alin. (2), adică este înființată de Episcopul eparhial (Dosarul nr. 6512.1/111/2006). Mai mult, adresa din 05 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor confirmă că Parohia Greco – Catolică Salonta s-a înființat înainte de anul 2000, că are statut de funcțiuni înregistrat la Registratura generală a Secretariatului de Stat pentru Culte cu nr. 4358 din 06 mai 1998 și că atestă funcționarea din punct de vedere al prevederilor canonice.

Adresa din 22 ianuarie 2004 a Ministerului Culturii și Cultelor confirmă faptul că Parohia Greco catolică Salonta era înființată înainte de 2000 în baza statului de funcții depus la minister sub nr. 4358 din 06 mai 1998. Totodată, din înscrisurile depuse de către intimată la dosar rezultă că Protopopiatul are dreptul să reprezinte Parohia ca for tutelar superior conform canonului, adeverința din 20 iunie 2006 a Episcopiei de Oradea precum și canonul nr. 276 alin. (1) și (2) . Raportat la cele expuse mai – sus, Curtea apreciază că reclamanta are legitimare procesuală și în consecință în mod just s-a respins excepția invocată de către pârâtă. Referitor la fondul cauzei, din examinarea probatoriului administrat Curtea a reținut următoarele.

În baza contractului de vânzare-cumpărare din 4.08.1930, s-a intabulat în C.F. Salonta, sub B1, asupra imobilelor cu dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice din Salonta (Dosarul nr. 417/2006 al Judecătoriei Salonta). Prin înscrisurile de la același dosar s-a făcut și dovada construirii bisericii de către reclamantă, care a formulat acțiunea în constatare pentru a pune de acord starea de fapt cu cartea funciară, în care sub ambele numere topografice încă apar la descrierea imobilului case cu curte în intravilan. Pentru aceleași considerente apare justificată și cererea pentru rectificarea cărții funciare, prin revenirea la situația anterioară de sub B1. În anul 1948 a fost desființat cultul greco-catolic . În speță, în baza Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948 , în C.F.

Salonta, sub B2 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al Bisericii Ortodoxe Române din Salonta. Deși în baza art. 36 din Decretul nr. 177/1948 averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasă revenea statului, dreptul de proprietate a fost intabulat direct în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Salonta, iar Statul Român nu a fost niciodată proprietar tabular asupra imobilului în litigiu. Prima instanță, comparând titlurile de proprietate ale părților, în mod corect a constatat că este preferabil titlul reclamantei. Titlul pârâtei nu poate fi considerat un titlu valabil, în condițiile în care actul normativ de desființare a cultului greco-catolic în anul 1948 a constituit el însuși un abuz al regimului de atunci, care a încălcat libertatea de credință garantată de Constituția din acea vreme, motiv pentru care, după Revoluția din 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948.

Din raportul de contraexpertiză tehnică în construcții, efectuat în cauză, rezultă că lucrările executate de pârâtă sunt lucrările de extindere la locașul de cult și lucrări de reparații la casa parohială și în urma extinderii, fostul imobil se păstrează în totalitate, mărindu-se doar ca suprafață utilă cu 171,68 m.p. și nu reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică structural și funcțional utilitatea imobilului, adică acela de imobil de cult. Extinderea efectuată nu reprezintă o clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică.

Totodată, experții au arătat că deși comunicarea privind începerea execuției lucrărilor de către pârâtă s-a făcut la 22 septembrie 2005 conform exigențelor Legii nr. 50/1991, lucrarea se consideră începută în luna octombrie 2005 și se găsește în stadiul fizic de roșu la data expertizei, acest aspect fiind solicitat a fi lămurit de către reclamanta intimată care a inițiat demersurile de restituire din 24.02.2003 (Dosar nr. 417/2006 al Judecătoriei Salonta) la Comisia specială de Retrocedare a bunurilor care au aparținut Bisericii Greco – Catolice din România). De asemenea, prin raportul de contraexpertiză s-a stabilit că noua construcție valorează 926.000 RON, pe când construcția veche + teren este de 703.770 RON, prin urmare, valoarea investiției noi nu este mai mare cu 50% decât a imobilului vechi.

Referitor la stabilirea situației enoriașilor, tot sub aspectul identificării imobilului ca locaș de cult, Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză, respectiv adresa din 8 octombrie 21007 a Institutului Național de Statistică, tabelul cu enoriașii bisericii greco – catolice rezultă un nr. de 155 apartenenți la religia greco - catolică. Prin urmare, nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco – catolici în spațiul geografic în care este situat imobilul în litigiu. Mai mult, la distanța de 800 m distanță de acesta se află o altă biserică ortodoxă (aspect necontestat de părți). Referitor la critica privind lipsa de interes pentru constatarea existenței bisericii și a casei parohiale, Curtea apreciază a fi neîntemeiată față de înscrierea din C.F.

„casă și curte”, prin urmare, reclamanta prezintă un interes legitim de a se constata existența imobilului în prezentarea sa reală și specifică, respectiv, „biserică și casă parohială”. În ceea ce privește rectificarea de C.F., se constată că anularea înscrierilor din C.F. și revenirea la situația anterioară se face în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, ca o consecință a neîntrunirii condițiilor de existență a dreptului înscris, sau a încetării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Este adevărat că potrivit Decretului nr. 358/1948 bunurile care au aparținut cultului greco-catolic desființat, reveneau de drept Statului Român potrivit dispozițiilor art. 36 din Decretul nr. 177/1948, ceea ce înseamnă că nu puteau fi atribuite unei alte biserici așa cum s-a procedat în cazul de față, astfel că modul de dobândire cât și titlul cu care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române Parohia Salonta contravin legii, chiar dacă statul nu era obligat să-și înscrie proprietatea în C.F. Aceasta și deoarece potrivit disp. art. 8 și 10 din Constituția din 1948 proprietatea privată, indiferent de titularul acestui drept era ocrotită, iar exproprierea era posibilă numai pentru cauze de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Susținerea că atribuirea către Biserica Ortodoxă a fost permisă și legală și că ar fi valabilă și în prezent deoarece art. 2 din Decretul nr. 358/1948 a permis acest lucru este netemeinică. Aceasta deoarece așa cum s-a arătat, prin desființarea cultului greco catolic averea acestei biserici a trecut la stat, iar articolul 2 la care face referire este contrar legii și Constituției chiar de la acea vreme. Mai mult, alin. (2) al art. 2 din același decret, spune că transmiterea se face în baza unei hotărâri a unei comisii interdepartamentale care nu s-a constituit niciodată, înscrierea în C.F., fiind așadar făcuta abuziv. Faptul că Decretul nr. 358/1948 a fost un act neconstituțional explică adoptarea imediat după revoluția din dec. 1989 a Decretului - Lege nr. 9/1989, prin care Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat, iar imediat după aceea prin Decretul-Lege nr. 26/1990 Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică a fost recunoscută oficial.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul – Lege nr. 126/1990, bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 cu excepția moșiilor, se restituie Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică. Această dispoziție legală, dovedește încă odată că imobilele respective urmau să fie preluate de stat ca o consecință a scoaterii în afara legii a cultului greco catolic și nici într-un caz, ele nu puteau fi atribuite altei biserici în baza Decretului nr. 358/1948. Aceste dispoziții legale sunt argumente de text potrivit cărora, titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate în C.F. nu a fost valabil, nici la data înscrierii, și nu este valabil nici în prezent, fapt ce justifică rectificarea intabulării.

Referitor la uzucapiunea invocată pe cale incidentală de către pârâtă, Curtea apreciază că nu poate fi primită, întrucât transferul imobilului de la stat la Biserica Ortodoxă Română a viciat, deoarece lipsește avizul Comisiei interdepartamentale despre care face vorbire chiar Decretul de naționalizare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active, rezultate din inexistența Parohiei Unite cu Roma Greco-Catolică Salonta, acțiunea civilă este formulată de Parohia Româna Unită cu Roma - Greco Catolică Salonta.

reprezentată prin Protopopiatul Central Oradea. Nu s-a făcut dovada existenței persoanei juridice reclamante iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit de unde rezultă calitatea de reprezentant al Protopopiatului Central Oradea. Din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă existența Parohiei Greco-Catolice Salonta. Actele care au fost depuse la dosar sunt fie contradictorii, fie fără relevanță juridică. A invocat, în fața instanței de apel, și neregularitatea reprezentării Parohiei Greco Catolice Salonta prin avocat, deoarece avocatul avea împuternicire din partea Protopopiatului Central Oradea Greco-Catolic, situație existentă și în fața instanței fond. Se impune verificarea, de către instanța de apel, a calității de reprezentant al avocatului, deoarece este evident că dacă însuși Protopopiatul nu are calitatea procesuală de a reprezenta Parohia Greco-Catolică Salonta, cu atât mai puțin împuternici un avocat pentru reprezentare în fața instanței.

Cu ocazia rejudecării apelului ca urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat instanței să îi fie încuviințată proba cu înscrisuri din care să rezulte numărul și numele credincioșilor greco-catolici Române Unite cu Roma Salonta. Instanța de apel a admis, iar Protopopiatul Greco-Catolic Oradea a depus un „Tabel (parțial) cu credincioși" în care figurau un număr de 31 de persoane neidentificate însă, nici prin domiciliu, nici prin cod numeric personal. Având în vedere că respectivul tabel le-a produs suspiciuni. în raport și de faptul că anterior mai fusese depus tabelul din anul 2003 în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat mai multe semnături ca fiind false, a efectuat cercetări din care a rezultat incertitudinea numelor trecute în actul depus în instanță.

A depus în instanță, ca probă, adresa din 11 ianuarie 2012 a Parohiei Ortodoxe Române Mădăraș, prin care i se comunică faptul că numitul H.I. cu familia lui precum și numitul M.F. cu familia sa, înscriși în tabelul depus în instanță de Protopopiatul Greco-Catolic Oradea sunt membri comunității Parohiei Ortodoxe Mădăras. De asemenea, prin adresa din 27 decembrie 2011, cultul creștin baptist din România - Biserica Creștină Baptistă B. Salonta le comunică faptul că numiții H.R.I., H.R.F., H.G. sunt membri ai Bisericii Baptiste.

Instanța de apel se rezumă să reia motivarea instanței de fond și a hotărârii date de instanța de apel din primul ciclu de judecată fără a se conforma hotărârii de casare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia din 24 martie 2009. Ea se rezumă, în câteva fraze, să reia inventarul actelor depuse de reclamantă, care, pe de o parte, sunt interesate, iar, pe de altă parte, așa cum a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt neclare și echivoce.

În ce privește situația enoriașilor, esențială pentru existența unei persoane juridice cu scop religios, instanța de apel face din nou trimitere la adresa nr. 599 din 8 octombrie 2007 a Institutului Național de Statistică, amintind de un număr de 155 de credincioși greco-catolici care s-ar fi declarat în acest sens la recensământul din anul 2002. Însă, pe de o parte, din anul 2002 au trecut 10 ani până în prezent, iar, pe de altă parte, simpla declarare a acestora ca aparținând cultului greco-catolic nu produce și concluzia că aceștia aparțin Bisericii Greco-Catolice Salonta. Acești cetățeni pot fi credincioși greco-catolici dar pot să-și exercite cultul în alte localități unde există parohii greco-catolice, de regulă în satele mărginașe municipiului Salonta, de unde și provin.

Următoarea concluzie a instanței de apel „nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco-catolici în spațiul geografic în care este situat imobilul în litigiu", nu este relevantă atâta timp cât și recurenta a arătat că nu poate fi contestată existența unor credincioși greco-catolici în zonă, în satele mărginașe municipiului Salonta, dar nu s-a dovedit existența unor credincioși arondați reclamantei. Concluzia instanței în sensul că „ la distanța de 800 de metri distanță, de acesta se află o biserică ortodoxă " nu are legătură cu cauza. Sub aspectul fondului litigiului, reclamanta a investit instanța judecătorească cu o acțiune având trei capete de cerere, primul având ca obiect o acțiune în constatare, al doilea având ca obiect rectificarea de carte funciară și al treilea având ca obiect propriu-zis revendicarea bunului nobil aflat în litigiu.

În ce privește acțiunea în constatare, s-a solicitat să se constate, de către instanță, că imobilele înscrise în C.F. Salonta, cu nr. top., sunt în realitate biserică, respectiv casă parohială și au fost construite de reclamantă în anii 1934-1936. Având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, reglementat de art. 111 C. proc. civ., capătul 1 al acțiunii civile este lipsit de interes legitim în raport cu capetele 2 și 3 de cerere, care sunt acțiuni în realizarea dreptului. În ce privește capătul de cerere privind rectificarea de C.F., reclamanta solicită anularea înscrierii din C.F. Salonta de sub B 2 și să se dispună revenirea la situația anterioară de C.F. de sub B 1, deoarece Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat.

Reclamanta nu justifică un interes legitim în promovarea unei asemenea acțiuni. Potrivit prevederilor Decretului nr. 358/1948 coroborate cu art. 36 din Decretul nr. 177/1948, averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasă aparține de drept Statului. Așadar, prin Decretul nr. 358/1948 care a desființat cultul greco-catolic, averea acestei bisericii a trecut inițial la stat. În baza prevederilor legale în vigoare - Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 26 - statul nu era obligat să-și înscrie proprietatea la C.F., dobândită prin naționalizare sau expropriere. Pe de altă parte, prevederile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 reglementau expres posibilitatea atribuirii unora dintre bunurile preluate de stat de la Biserica Greco Catolică către Biserica Ortodoxă Română.

Această atribuire era legală la momentul când s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române Salonta, astfel că încheierea de intabulare a fost și este valabilă și în prezent. Abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco Catolice nu are ca efect, ipso lege, retransmiterea și dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă fără nici o altă formalitate. În materia dreptului de proprietate funcționează principiul după care regimul juridic al nașterii și existenței dreptului este cârmuit de legea în vigoare la momentul pierii dreptului, iar exercițiul dreptului stă sub semnul și comandamentul legii noi (tempus regit actum).

Legea nouă poate modifica oricând exercițiul dreptului de proprietate, fără a se pune vreo problemă de retroactivitate a legii civile, iar abrogarea actului normativ în baza căruia s-a născut un drept nu înseamnă și stingerea acelui drept, în cazul de față a dreptului de proprietate dobândit de Parohia Ortodoxă Română Salonta. De altfel, potrivit înscrierilor de la cartea funciară, întabularea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut nu numai în baza Decretului nr. 358/1948 ci și în baza Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, decret rămas în vigoare până la data adoptării actualei legi a cultelor, Legea nr. 489/2006. Instanța de apel motivează în mod cu totul nelegal caracterul fondat al acțiunii reclamantei făcând o interpretare eronată a textelor legale mai sus menționate.

Pe de o parte, vorbește despre neconstituționalitatea Decretului nr. 358/1948 fără a avea competență să se pronunțe în această problemă, iar pe de altă parte, invocă texte din Constituția din 1948 care nu au aplicabilitate în această speță. Este vorba de art. 8 și 10 din Constituția din 1948 privitoare la expropriere. Însă, în această speță nu este vorba de instituția exproprierii ci de instituția naționalizării, reglementată de art. 6 și 11 din Constituția din 1948. Instanța de apel face o referire eronată și interpretează greșit prevederile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 care a permis trecerea dreptului de proprietate a bunurilor preluate de la Biserica Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă Română.

Astfel, instanța face trimitere la prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 care nu s-ar fi respectat, în sensul că „O comisiune interdepartamentală compusă de delegați ai Ministerelor Cultelor. Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public va hotăra destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente. Instanța de apel trage concluzia nefondată, fără suport în probațiunea de la dosar că această comisie nu s-a constituit niciodată, înscrierea în C.F. fiind așadar făcută abuziv. Concluzia este nelegală atât din perspectiva principiilor Decretului nr. 115/1938, potrivit cărora un drept înscris în cartea funciară este prezumat că există în mod legal (art. 32), iar pe de altă parte, sarcina probei că înscrierea s-a făcut în mod nelegal revenea reclamantei (onus probandi incumbit actor), probă care nu s-a făcut.

În ce privește capătul 3 de cerere privitor la acțiunea în revendicare, reclamanta nu poate să dobândească dreptul de proprietate în baza unor proceduri juridice care, cu privire la lăcașele de cult și casele parohiale, nu au fost încă reglementate, sens în care, rezultă lipsa interesului legitim al reclamantei, care nefiind proprietar nu poate formula o acțiune în revendicarea dreptului de proprietate. Recurenta a arătat în continuare că a invocat în cauză și excepția dobândirii de către Parohia Ortodoxă lână Salonta 1 a imobilelor revendicate prin uzucapiunea tabulară reglementată art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum și a uzucapiunii de 30 de ani, reglementat de prevederile art. 1846-1847 C. civ.

Potrivit primului text, în cazul când s-au înscris la C.F. drepturi asupra unor bunuri ce pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, iar titularul înscris al dreptului le-a cedat, cu bună credință, timp de 10 ani, dreptul dobândit se consolidează în patrimoniul dobânditorului chiar dacă dobândirea s-ar fi făcut în baza unui titlu nevalabil. Invocarea, de către reclamantă, a dobândirii drepturilor recurentei în baza unui titlu valabil, abuziv, poate fi înlăturată și cu această prevedere legală care s-ar putea aplica în această speță.

Dobândirea de către Parohia Ortodoxă Română Salonta 1 a acestor bunuri s-a făcut cu bună credință, deoarece, pe de o parte buna credință se prezumă, iar, de altă parte, rezultă din faptul folosirii acestor bunuri de către credincioșii ortodocși majoritari în raport cu cei greco-catolici, la momentul preluării bunului, cu o destinație specifică activității religioase, care nu face decât să argumenteze în plus ideea existenței bunei credințe. În mod greșit instanța de apel în prima judecată a apelului, a respins probațiunea solicitată de recurentă privitoare tocmai la dovada elementului subiectiv - buna sau reaua-credință - statuând în contrast cu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. care prevede că buna-credință se prezumă (bona fides presumitur).

Tabelul depus de recurentă, cuprinzând aproape 3000 de credincioși ortodocși, cu nume și prenume, domiciliu, act de identitate, cod numeric personal, este o probă indubitabilă a ideii de posesie pașnică și cu bună-credință a bunului revendicat. În ce privește uzucapiunea de 30 de ani, Parohia Ortodoxă Salonta I a intrat în posesia bunului din litigiu în anul 1948 și l-a posedat o perioadă de 63 de ani, exercitând o posesie utilă conform prevederilor art. 1847 C. civ. Prin urmare, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua lor credință, excepția dobândirii bunului prin uzucapiunea de lungă durată subzistă, pentru că, în cazul acesteia, posesia poate fi și de rea-credință. Cu atât mai mult cu cât în cazul unei posesii de bună-credință apărarea prin invocarea uzucapiunii, cu titlu de apărare, pe cale de excepție, este temeinică și legală.

Instanța de apel se referă nelegal la apărarea sa, pe cale de excepție, prin instituția uzucapiunii. Statuează că uzucapiunea nu poate fi primită deoarece transferul imobilului la Biserica Ortodoxă Română ar fi fost viciat, lipsind avizul Comisiei interdepartamentale reglementat de Decretul nr. 358/1948 art. 2 alin. (2). Soluția instanței este nelegală, deoarece potrivit prevederilor art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 un drept înscris la cartea funciară este prezumat a fi legal, iar sarcina probei lipsei acelui aviz revenea reclamantei, lucru care nu s-a făcut. Instanța de apel a tras o concluzie fără fundament probatoriu, ceea ce face ca respingerea uzucapiunii ca apărare să fie fără temei legal.

De altfel, instanța de apel referitor la condițiile uzucapiunii tabulare confundă eventuala neregularitate a unui titlu cu buna-credință. Uzucapiunea tabulară presupune cel puțin două condiții: un titlu și o atitudine subiectivă în raport cu el. În cazul de față, chiar dacă titlul ar fi viciat cum spune instanța, uzucapiunea tot ar fi incidență prin existența celui de-al doilea element și anume posesia de bună-credință. Dovedind însă o slabă preocupare, față de o temeinică și legală soluționare a cauzei, instanța de apel i-a respins proba cu martori, prin care dorea să dovedească buna credință, chiar dacă decizia de casare obliga instanța de apel la încuviințarea unui probatoriu legat de toate solicitările din recurs.

Bunul revendicat - lăcașul de cult - nici nu mai există în forma în care el a existat înainte, deoarece de aproximativ 6 ani de zile au fost demarate lucrări de reconstrucție a lăcașului de cult, care în prezent, se prezintă ca o construcție cu totul nouă. S-au făcut investiții de miliarde de RON la lăcașul de cult și casa parohial, Ministerul Culturii și Cultelor acordându-i un miliard și șase sute milioane RON pentru continuarea lucrărilor. Lucrările de construire a noului lăcaș de cult se desfășoară legal în baza autorizației de construcție din 31 mai 2005, a cărei valabilitate a fost prelungită conform prevederilor legale. Instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului i-a încuviințat o expertiză tehnică în construcții și apoi o contraexpertiză, conform legii și având în vedere dispozițiile deciziei de casare a Înaltei Curți de Casați și Justiție.

Instanța de apel a încuviințat o completare la raportul de contra expertiză, pentru a se preciza și valoarea terenului aferent construcției, deși acest obiectiv nu a figurat ca obiectiv al expertizei și nici al contraexpertizei ordonate în cauză. Constatarea experților privitoare la valoarea bunului este inutilă, deoarece Decretul-Lege nr. 126/1990 se referă doar la lăcașurile de cult și casele parohiale și nu și la alte bunuri. În cazul bunurilor terenuri regimul juridic al restituirii acestora se face în condițiile Legii fondului funciar și ale Legii nr. 10/2001 privind imobilele confiscate în mod abuziv. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar avea în vedere valoarea de 109.270 RON ca valoare terenului aferent imobilelor revendicate, această situație nu schimbă datele problemei, fiind evident că valoarea investițiilor făcute de recurentă este cu mult mai mare, fiind mai mult jumătate din valoarea totală a imobilului revendicat.

Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (2), privind restituirea bunurilor confiscate de la cultele religioase, în cazul în care adăugirile aduse bunurilor confiscate depășesc 50 % din aria desfășurată actuală, acestea nu se vor retroceda, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. În concluzie totalizând întreaga valoare a investițiilor efectuate, cele constatate de experți în sumă de 962.000 RON valoarea investițiilor realizate după data depunerii raportului de contra expertiză, în sumă de 220.000 RON, precum și valoarea reparațiilor făcute la biserica veche, în sumă de 283.700 RON, rezultă o valoare totală a investiției realizate de recurentă la imobilul revendicat de 1.465.700 RON.

Adăugând valoarea bisericii vechi precizate de experți la suma de 594.500 RON rezultă o sumă totală a imobilului revendicat cu extinderea realizată de recurentă cu autorizație legală, în sumă totală de 2.060.200 RON. Rezultă că procentual investiția realizată de recurentă este într-un procent de 71 %, adică aproape 3/4 din valoarea totală a imobilului. Chiar dacă s-ar raporta doar investiția făcută recurentă fară reparații la vechiul corp de biserică, valoarea investiției recurentei (962.600 RON) este cu mult peste jumătate din valoarea totală a imobilului revendicat. Instanța de apel constată în mod nelegal, în contradicție cu probele de la dosarul cauzei că fostul imobil se păstrează în totalitate, mărindu-se doar ca suprafață utilă cu 171.68 mp și nu reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică structural și funcțional utilitatea imobilului, adică acela de imobil de cult.

Extinderea efectuată nu reprezintă o clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică. A invocat precedentul judiciar în materie - decizia nr. 4/2003 a Curții de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 6008 din 2 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 2286/2003, hotărâri judecătorești prin care s-a decis tocmai în sensul caracterului nefondat al unei acțiuni în revendicare promovate de o persoană care nu are calitatea de proprietar, precum și în sensul că abrogarea unui act normativ, în speță decretul nr. 358/1948, nu produce în mod automat și efectul desființării dreptului legal născut la un anumit moment dat. S-a arătat în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că, dreptul născut inițial în favoarea statului și transmis apoi, în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1948, la Biserica Ortodoxă nu poate trece direct în proprietatea Bisericii Greco-Catolice, fiind necesară o reglementare specială în acest sens.

De altfel, Statul Român nici nu a fost chemat în judecată în cauza de față, astfel că, față de el hotărârea judecătorească nici nu ar produce efecte, nefiindu-i opozabilă. Așa cum. în mod corect s-a reținut în Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale a României, publicată în M.Of. nr. 66/11.04.1995, în condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor, pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acelor bunuri, în funcție de voința majoritară a celor ce sunt beneficiarii acestei folosințe.

Altfel, ar însemna că în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia dacă nu trec la cultul greco-catolic printr-o măsură luată împotriva voinței lor care ar contraveni principiilor constituționale prevăzute în art. 54 și 29 din Legea fundamentală. Instanța de apel ca și cea de fond au motivat superficial soluția dată arătând doar că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtei care a fost nevalid constituit fără să aibă în vedere principiile de drept mai sus enunțate și faptul că Decretul nr. 177/1948 în baza căruia s-a făcut înscrierea la cartea funciară a dreptului de proprietate, alături de Decretul nr. 358/1948, a rămas în vigoare până în anul 2006. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Instanța de apel în rejudecare nu a respectat indicațiile din decizia de casare sub aspectul determinării dorinței credincioșilor, raportat la situația specifică a imobilului care face obiectul litigiului, și anume lăcaș de cult. În ceea ce privește cererea de rectificarea de carte funciară, aceasta se află în raport de accesorietate cu cererea principală privind constatarea nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea. În același raport se află și capătul de cerere privind constatarea faptului că imobilul ”curte și casă” înscrise în cartea funciară este biserică, care reprezintă în realitate constatarea existenței unei stări de fapt cerere inadmisibilă prin raportare la art. 111 C. proc.

civ., în lipsa existenței unui capăt de cerere principal. Abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei. Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menționat, cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990). Ca atare, reclamanta a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.

Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietății asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opțiunea credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Faptul că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, dar aceasta înseamnă valorificarea pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).

Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) conține norme speciale prin care se reglementează situația bunurilor preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de la acest cult religios și condițiile în care se poate restitui o parte din aceste bunuri. Aceste prevederi legale nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Astfel așa cum se statuează în Hotărârea din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României ”135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.” Ca atare, trebuie analizate condițiile prevăzute de această legislație pentru restituirea bunurilor la care se referă aceasta, dat fiind specificul acestor bunuri. De aceea, în soluționarea litigiului, interesează dorința credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.

Astfel, nu este suficientă, pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, simpla constatare că ”nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco – catolici în spațiul geografic în care este situat imobilul în litigiu” și nici faptul că în orașul respectiv se mai află o biserică aparținând cultului ortodox. Potrivit opțiunii legiuitorului este relevant numărul și mai ales dorința credincioșilor. De asemenea se poate observa că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenți la religia greco – catolică în orașul Salonta la recensământul din 2002 fiind declarate 155 persoane, iar la recensământul din 2011, 133 de persoane. De asemenea ”tabelul cu enoriașii bisericii greco – catolice”, la care s-a raportat instanța de apel, este cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat că mai multe semnături sunt false.

În ceea ce privește determinarea și individualizarea bunului revendicat, instanța de casare a dispus completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparație) în cauză este vorba despre același imobil sau este un imobil nou. Totuși, pentru a determina proporția în care a fost modificat în timp imobilul revendicat este relevantă compararea valorii construcțiilor, iar nu a construcției noi și a construcției vechi plus teren, așa cum în mod greșit a procedat instanța de apel.

Nici cu privire la stabilirea calității procesuale active a reclamantei instanța de apel în rejudecare nu a respectat indicațiile deciziei de casare, raportându-se la aceleași acte anterioare anului 2007, cu privire la care instanța de casare a reținut în urma unei analize detaliate că sunt contradictorii și că se impune lămurirea acestor contradicții eventual prin administrarea de probe suplimentare. În rejudecare urmează să se analizeze și celelalte critici legate de fondul cauzei. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și art. 315 raportat la art. 314 C.proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceRONași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 32 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceRONași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.