ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7525/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7525/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

la 18 mai 2006 la Judecătoria Salonta sub nr. 417/2006, reclamanta Parohia Română

Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic

Oradea, a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, solicitând

instanței să constate că imobilul înscris în C.F. nr. 8974 Salonta, „casă și curte

în intravilan”, este în realitate biserică și că aceasta a fost construită de reclamantă

pe terenul pe care ea l-a cumpărat.

A mai solicitat anularea

înscrierii din C.F. Salonta de sub B2, constatând că Decretul nr. 358/1948 a fost

declarat neconstituțional și a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, și revenirea

la situația anterioară de sub B1.

De asemenea, a solicitat

obligarea pârâtei de a-i preda imobilul în deplină posesie și folosință, iar în

caz contrar să fie obligată la daune de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

A solicitat obligarea

pârâtei și la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 453 din 27 septembrie 2006, Judecătoria Salonta a declinat competența soluționării

acțiunii formulate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta,

reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, împotriva pârâtei

Parohia Ortodoxă Română Salonta I, în favoarea Tribunalului Bihor.

Judecătoria Salonta a

reținut că art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri

referitoare la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prevede competența tribunalelor

în această materie.

Cauza a fost înregistrată

la Tribunalul Bihor sub nr. 6512/111/2006.

Prin încheierea din 24.04.2007,

Tribunalul Bihor a scos dosarul de pe rol și l-a înaintat Tribunalului Timiș, reținând

că, prin încheierea nr. 2810 din 29 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție

a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Timiș.

Cauza a fost înregistrată

la Tribunalul Timiș la 15.05.2007 sub același nr. 6512/111/2006.

Prin sentința civilă

nr. 2495 din 26 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 6512/111/2006, Tribunalul

Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită

cu Roma Greco-Catolică Salonta, reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic

Oradea, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

A constatat dreptul de

proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Salonta, nr. top.1650

și 1700, biserica și casa parohială, prin edificare.

A anulat încheierea de

sub B 2 din aceeași carte funciară și a dispus revenirea la situația anterioară

de sub B1.

A obligat pârâta să predea

reclamantei imobilul înscris în C.F. Salonta, în deplină posesie și folosință.

A respins ca inadmisibil

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii.

A obligat pârâta să plătească

reclamantei 6.500 RON, cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva sentinței civile

nr. 2495 din 26 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul

legal pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

Prin decizia civilă

nr. 174 din 30 iunie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva sentinței civile nr. 2495

din 26 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6512/111/2006,

în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta,

reprezentată prin Protopopiatul Central Greco-Catolic Oradea, și a obligat-o pe

acesta, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.266 RON, reprezentând cheltuielile

de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii,

pârâta Parohia Ortodoxă Salonta I, a declarat în termen legal recurs.

Prin decizia civilă

nr. 3824 din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 174A/30

iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

În motivarea deciziei

de casare s-au reținut următoarele.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale active se constată că instanțele au rezolvat

această excepție fără stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt și

de drept legate de persoane și personalitatea juridică a reclamantei.

Instanțele nu au

analizat acest aspect din punctul de vedere al calității reclamantei de structură

religioasă cu personalitate juridică în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 489/2006

(lege în vigoare din 11 ianuarie 2007), potrivit propriului statut sau codului canonic.

Nu s-a verificat nici

reprezentarea potrivit art. 14 alin. (1) din aceeași lege.

Potrivit art. 14

alin. (3) din Legea nr. 486/2006 înființarea unităților de cult trebuie

să fie comunicată , spre evidență Ministerului Culturii și cultelor.

La dosar există o adresă

emisă de acest minister cu nr. 9251/5/noiembrie 2007, și care a fost transmisă

pârâtei Parohia Ortodoxă Română Salonta I.

În această adresă se susține

că potrivit evidenței Secretariatului de stat pentru culte a fost înființată

parohia Salonta din punct de vedere al prevederilor canonice proprii ca având 4

filii.

Precizările din cuprinsul

aceluiași document pun însă sub semnul incertitudinii afirmația înființării Parohiei.

Din aceeași adresă reiese

faptul că până la data de 5 noiembrie 2007, nu s-a prezentat pentru acest cult nici

statutul nici codul canonic spre aprobarea și de asemenea nu s-a comunicat numărul

de credincioși.

În dosar s-a mai depus

rezoluția din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta de

propunere de neînceperea a urmăririi penale pentru faptele de fals și uz de fals

față de făptuitorul Terec Iulian- preot greco-catolic care consideră că este nereală

împrejurarea că la 27 martie 2003 a fost înregistrată la Primăria Salonta, Parohia

Română Unită cu Roma Greco Catolică Salonta.

În acest sens se afirmă

în documentul menționat:

- că nu s-au comunicat

nici statutul nici codul canonic al acestui cult până la data emiterii adresei

(5 noiembrie 2007);

- că deși Parohia Salonta

a fost prevăzută cu un stat de funcții de 3 persoane ((preot, cântăreț și paracliser)

nu a fost încadrată pe stat nicio persoană.

- că nu s-au indicat numărul

de credincioși și că Primăria Salonta nu deține un registru de înregistrare a unităților

de cult în conformitate cu Decretul nr. 177/1948.

Or, din considerentele

deciziei atacate se constată că opinia instanței referitoare la calitatea procesuală

activă a reclamantei este nemotivată pe Decretul-Lege nr. 126/1990 prin care s-a

recunoscut oficial Biserica Greco Catolică ci pe împrejurarea că Parohia Salonta

a fost înregistrată la Primăria Salonta la nr. 1521.

Cum rezultă însă din documentele

sus amintite existente în dosar, o atare înregistrare nu există la Primăria Salonta

iar recunoașterea oficială a Bisericii nu este suficientă câtă vreme în proces stă

nu această biserică în reprezentarea acestui cult ci o entitate distinctă (Parohia

Salonta).

Pentru înființarea și

funcționarea entităților în organizarea cultului respectiv atât Decretul nr. 177/1948

cât și Legea nr. 489/2006 prevăd dispoziții precise.

Ca urmare, având în vedere

contradictorialitatea situațiilor ce au rezultat din actele mai sus invocate și

față de împrejurarea că deși semnalate aceste aspecte nu au fost verificate de instanța

de control judiciar se impune analizarea acestora și lămurirea modului în care s-a

înființat și a funcționat Parohia Salonta cu completarea eventuală a probelor pentru

acest aspect.

La această analiză se

vor avea în vedere și verifica susținerile reclamantei intimate din întâmpinarea

la recurs potrivit cărora înregistrarea Parohiei Salonta a fost făcută la Ministerul

Culturii și Cultelor la nr. 4358 din 6 mai 1998.

Întemeiată este și critica

referitoare la lipsa de preocupare a instanțelor în determinarea și individualizarea

bunului revendicat, având în vedere esența acțiunii în revendicare (cu care au fost

investite instanțele).

Se constată că nu au fost

verificate apărările pârâtei sub aspectul transformărilor aduse imobilului în timp

și despre care s-a pretins că nu mai este același imobil cu cel preluat în anul

1948.

Ca urmare, se impunea

completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru

a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de

reparație) în cauză este vorba despre același imobil sau este un imobil nou.

Stabilirea acestei împrejurări

este de sine stătătoare și obligatorie în raport cu obiectul cauzei și nu depinde

de eventualele pretenții ale pârâtei care de altfel nu formează obiect al prezentei

acțiunii.

Tot sub aspectul identificării

imobilului ca lăcaș de cult - nu este lipsit de importanță stabilirea situației

enoriașilor, atâta timp cât cultele religioase își desfășoară practicile și ritualurile

cu referire directă la credincioșii care adoptă religia respectivă.

În esență, instanța

de recurs a stabilit a fi necesare următoarele lămuriri cu ocazia rejudecării apelului:

- analizarea și lămurirea

modului în care s-a înființat și a funcționat Parohia Salonta;

- verificarea susținerilor

reclamantei intimate privind înregistrarea sa;

- determinarea și individualizarea

bunului revendicat, sens în care s-a considerat că se impune completarea probelor

pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru a se stabili dacă

urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de reparație) în cauză

este vorba despre același imobil sau este un imobil nou.

- stabilirea situației

enoriașilor tot sub aspectul identificării imobilului ca locaș de cult.

Prin decizia civilă

nr.

32 din

20 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a

respins apelul declarat

de pârâta Parohia Ortodoxă Română Salonta împotriva sentinței civile nr. 2495

din 26 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanta

intimată Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Salonta prin Protopopiatul

Central Greco-Catolic Oradea.

A obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active se constată că aceasta este nefondată.

Prin Decretul – Lege

nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial, fapt ce atestă

vocația procesuală activă a reclamantei, confirmată și de adresa din 20 iunie 2006

a Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco Catolică din care rezultă că reclamanta

a fost înregistrată ca Parohie la primăria Salonta sub nr. de intrare 1521 din

27 martie 2003, precum și de cele reținute prin sentința civilă nr. 709/C/23.10.2006

a Tribunalului Bihor.

De asemenea, se reține

că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 ”sunt persoane juridice și părțile

componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice

proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute de acestea”.

Or, Parohia Catolică Salonta

este o parte componentă a cultului Greco-Catolic și ca atare are personalitate juridică,

îndeplinind și cerințele codului canonic arătate în Titlul VII cap. III canonul

280 alin. (2), adică este înființată de Episcopul eparhial (Dosarul nr. 6512.1/111/2006).

Mai mult, adresa din

05 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor confirmă că Parohia Greco

– Catolică Salonta s-a înființat înainte de anul 2000, că are statut de funcțiuni

înregistrat la Registratura generală a Secretariatului de Stat pentru Culte cu

nr. 4358 din 06 mai 1998 și că atestă funcționarea din punct de vedere al prevederilor

canonice.

Adresa din 22

ianuarie 2004 a Ministerului Culturii și Cultelor confirmă faptul că Parohia Greco

catolică Salonta era înființată înainte de 2000 în baza statului de funcții depus

la minister sub nr. 4358 din 06 mai 1998.

Totodată, din înscrisurile

depuse de către intimată la dosar rezultă că Protopopiatul are dreptul să reprezinte

Parohia ca for tutelar superior conform canonului, adeverința din 20 iunie 2006

a Episcopiei de Oradea precum și canonul nr. 276 alin. (1) și (2) .

Raportat la cele expuse

mai – sus, Curtea apreciază că reclamanta are legitimare procesuală și în consecință

în mod just s-a respins excepția invocată de către pârâtă.

Referitor la fondul cauzei,

din examinarea probatoriului administrat Curtea a reținut următoarele.

În

baza contractului de

vânzare-cumpărare din 4.08.1930, s-a intabulat în C.F. Salonta, sub B1, asupra imobilelor

cu dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice din Salonta (Dosarul nr. 417/2006

al Judecătoriei Salonta).

Prin înscrisurile de la

același dosar s-a făcut și dovada construirii bisericii de către reclamantă, care

a formulat acțiunea în constatare pentru a pune de acord starea de fapt cu cartea

funciară, în care sub ambele numere topografice încă apar la descrierea imobilului

case cu curte în intravilan.

Pentru aceleași considerente

apare justificată și cererea pentru rectificarea cărții funciare, prin revenirea

la situația anterioară de sub B1.

În anul 1948 a fost desființat

cultul greco-catolic .

În speță, în baza Decretului

nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948 , în C.F. Salonta, sub B2 s-a intabulat

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al Bisericii Ortodoxe Române

din Salonta.

Deși în baza art. 36 din

Decretul nr. 177/1948 averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost

retrasă revenea statului, dreptul de proprietate a fost intabulat direct în favoarea

Bisericii Ortodoxe Române din Salonta, iar Statul Român nu a fost niciodată proprietar

tabular asupra imobilului în litigiu.

Prima instanță, comparând

titlurile de proprietate ale părților, în mod corect a constatat că este preferabil

titlul reclamantei.

Titlul pârâtei nu poate

fi considerat un titlu valabil, în condițiile în care actul normativ de desființare

a cultului greco-catolic în anul 1948 a constituit el însuși un abuz al regimului

de atunci, care a încălcat libertatea de credință garantată de Constituția din acea

vreme, motiv pentru care, după Revoluția din 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/1989

a fost abrogat Decretul nr. 358/1948.

Din raportul de contraexpertiză

tehnică în construcții, efectuat în cauză, rezultă că lucrările executate de pârâtă

sunt lucrările de extindere la locașul de cult și lucrări de reparații la casa parohială

și în urma extinderii, fostul imobil se păstrează în totalitate, mărindu-se doar

ca suprafață utilă cu 171,68 m.p. și nu reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică

structural și funcțional utilitatea imobilului, adică acela de imobil de cult. Extinderea

efectuată nu reprezintă o clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică.

Totodată, experții au

arătat că deși comunicarea privind începerea execuției lucrărilor de către pârâtă

s-a făcut la 22 septembrie 2005 conform exigențelor Legii nr. 50/1991, lucrarea

se consideră începută în luna octombrie 2005 și se găsește în stadiul fizic de roșu

la data expertizei, acest aspect fiind solicitat a fi lămurit de către reclamanta

intimată care a inițiat demersurile de restituire din 24.02.2003 (Dosar nr. 417/2006

al Judecătoriei Salonta) la Comisia specială de Retrocedare a bunurilor care au

aparținut Bisericii Greco – Catolice din România).

De asemenea, prin raportul

de contraexpertiză s-a stabilit că noua construcție valorează 926.000 RON, pe când

construcția veche + teren este de 703.770 RON, prin urmare, valoarea investiției

noi nu este mai mare cu 50% decât a imobilului vechi.

Referitor la stabilirea

situației enoriașilor, tot sub aspectul identificării imobilului ca locaș de cult,

Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză, respectiv adresa din 8

octombrie 21007 a Institutului Național de Statistică, tabelul cu enoriașii bisericii

greco – catolice rezultă un nr. de 155 apartenenți la religia greco - catolică.

Prin urmare, nu poate

fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco – catolici în spațiul geografic

în care este situat imobilul în litigiu. Mai mult, la distanța de 800 m distanță

de acesta se află o altă biserică ortodoxă (aspect necontestat de părți).

Referitor la critica privind

lipsa de interes pentru constatarea existenței bisericii și a casei parohiale, Curtea

apreciază a fi neîntemeiată față de înscrierea din C.F. „casă și curte”, prin urmare,

reclamanta prezintă un interes legitim de a se constata existența imobilului în

prezentarea sa reală și specifică, respectiv, „biserică și casă parohială”.

În ceea ce privește rectificarea

de C.F., se constată că anularea înscrierilor din C.F. și revenirea la situația

anterioară se face în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, ca

o consecință a neîntrunirii condițiilor de existență a dreptului înscris, sau a

încetării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Este adevărat că potrivit

Decretului nr. 358/1948 bunurile care au aparținut cultului greco-catolic desființat,

reveneau de drept Statului Român potrivit dispozițiilor art. 36 din Decretul

nr. 177/1948, ceea ce înseamnă că nu puteau fi atribuite unei alte biserici așa

cum s-a procedat în cazul de față, astfel că modul de dobândire cât și titlul cu

care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române

Parohia Salonta contravin legii, chiar dacă statul nu era obligat să-și înscrie

proprietatea în C.F.

Aceasta și deoarece potrivit

disp. art. 8 și 10 din Constituția din 1948 proprietatea privată, indiferent de

titularul acestui drept era ocrotită, iar exproprierea era posibilă numai pentru

cauze de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Susținerea că atribuirea

către Biserica Ortodoxă a fost permisă și legală și că ar fi valabilă și în prezent

deoarece art. 2 din Decretul nr. 358/1948 a permis acest lucru este netemeinică.

Aceasta deoarece așa cum s-a arătat, prin desființarea cultului greco catolic averea

acestei biserici a trecut la stat, iar articolul 2 la care face referire este contrar

legii și Constituției chiar de la acea vreme.

Mai mult, alin. (2) al

art. 2 din același decret, spune că transmiterea se face în baza unei hotărâri a

unei comisii interdepartamentale care nu s-a constituit niciodată, înscrierea în

C.F., fiind așadar făcuta abuziv.

Faptul că Decretul

nr. 358/1948 a fost un act neconstituțional explică adoptarea imediat după revoluția

din dec. 1989 a Decretului - Lege nr. 9/1989, prin care Decretul nr. 358/1948 a

fost abrogat, iar imediat după aceea prin Decretul-Lege nr. 26/1990 Biserica Română

Unită cu Roma Greco Catolică a fost recunoscută oficial.

Potrivit dispozițiilor

art. 2 din Decretul – Lege nr. 126/1990, bunurile preluate de către stat prin efectul

Decretului nr. 358/1948 cu excepția moșiilor, se restituie Bisericii Române Unite

cu Roma Greco Catolică. Această dispoziție legală, dovedește încă odată că imobilele

respective urmau să fie preluate de stat ca o consecință a scoaterii în afara legii

a cultului greco catolic și nici într-un caz, ele nu puteau fi atribuite altei biserici

în baza Decretului nr. 358/1948.

Aceste dispoziții legale

sunt argumente de text potrivit cărora, titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea

dreptului de proprietate în C.F. nu a fost valabil, nici la data înscrierii, și

nu este valabil nici în prezent, fapt ce justifică rectificarea intabulării.

Referitor la uzucapiunea

invocată pe cale incidentală de către pârâtă, Curtea apreciază că nu poate fi primită,

întrucât transferul imobilului de la stat la Biserica Ortodoxă Română a viciat,

deoarece lipsește avizul Comisiei interdepartamentale despre care face vorbire chiar

Decretul de naționalizare.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I, invocând

art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Sub aspectul excepției

lipsei calității procesuale active, rezultate din inexistența Parohiei Unite cu

Roma Greco-Catolică Salonta, acțiunea civilă este formulată de Parohia Româna Unită

cu Roma - Greco Catolică Salonta. reprezentată prin Protopopiatul Central Oradea.

Nu s-a făcut dovada existenței persoanei juridice reclamante iar, pe de altă parte,

nu s-a dovedit de unde rezultă calitatea de reprezentant al Protopopiatului Central

Oradea. Din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă existența Parohiei Greco-Catolice

Salonta. Actele care au fost depuse la dosar sunt fie contradictorii, fie fără relevanță

juridică.

A invocat, în fața instanței

de apel, și neregularitatea reprezentării Parohiei Greco Catolice Salonta prin avocat,

deoarece avocatul avea împuternicire din partea Protopopiatului Central Oradea Greco-Catolic,

situație existentă și în fața instanței fond. Se impune verificarea, de către instanța

de apel, a calității de reprezentant al avocatului, deoarece este evident că dacă

însuși Protopopiatul nu are calitatea procesuală de a reprezenta Parohia Greco-Catolică

Salonta, cu atât mai puțin împuternici un avocat pentru reprezentare în fața instanței.

Cu ocazia rejudecării

apelului ca urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat

instanței să îi fie încuviințată proba cu înscrisuri din care să rezulte numărul

și numele credincioșilor greco-catolici Române Unite cu Roma Salonta. Instanța de

apel a admis, iar Protopopiatul Greco-Catolic Oradea a depus un „Tabel (parțial)

cu credincioși" în care figurau un număr de 31 de persoane neidentificate însă,

nici prin domiciliu, nici prin cod numeric personal. Având în vedere că respectivul

tabel le-a produs suspiciuni. în raport și de faptul că anterior mai fusese depus

tabelul din anul 2003 în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat

mai multe semnături ca fiind false, a efectuat cercetări din care a rezultat incertitudinea

numelor trecute în actul depus în instanță.

A depus în instanță, ca

probă, adresa din 11 ianuarie 2012 a Parohiei Ortodoxe Române Mădăraș, prin care

i se comunică faptul că numitul H.I. cu familia lui precum și numitul M.F. cu familia

sa, înscriși în tabelul depus în instanță de Protopopiatul Greco-Catolic Oradea

sunt membri comunității Parohiei Ortodoxe Mădăras. De asemenea, prin adresa din

27 decembrie 2011, cultul creștin baptist din România - Biserica Creștină Baptistă

B. Salonta le comunică faptul că numiții H.R.I., H.R.F., H.G. sunt membri ai Bisericii

Baptiste.

Instanța de apel se rezumă

să reia motivarea instanței de fond și a hotărârii date de instanța de apel din

primul ciclu de judecată fără a se conforma hotărârii de casare dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia din 24 martie 2009. Ea se rezumă, în câteva

fraze, să reia inventarul actelor depuse de reclamantă, care, pe de o parte, sunt

interesate, iar, pe de altă parte, așa cum a decis și Înalta Curte de Casație și

Justiție, sunt neclare și echivoce.

În ce privește situația

enoriașilor, esențială pentru existența unei persoane juridice cu scop religios,

instanța de apel face din nou trimitere la adresa nr. 599 din 8 octombrie 2007 a

Institutului Național de Statistică, amintind de un număr de 155 de credincioși

greco-catolici care s-ar fi declarat în acest sens la recensământul din anul 2002.

Însă, pe de o parte, din anul 2002 au trecut 10 ani până în prezent, iar, pe de

altă parte, simpla declarare a acestora ca aparținând cultului greco-catolic nu

produce și concluzia că aceștia aparțin Bisericii Greco-Catolice Salonta. Acești

cetățeni pot fi credincioși greco-catolici dar pot să-și exercite cultul în alte

localități unde există parohii greco-catolice, de regulă în satele mărginașe municipiului

Salonta, de unde și provin.

Următoarea concluzie a

instanței de apel „nu poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco-catolici

în spațiul geografic în care este situat imobilul în litigiu", nu este relevantă

atâta timp cât și recurenta a arătat că nu poate fi contestată existența unor

credincioși greco-catolici în zonă, în satele mărginașe municipiului Salonta, dar

nu s-a dovedit existența unor credincioși arondați reclamantei. Concluzia instanței

în sensul că „ la distanța de 800 de metri distanță, de acesta se află o biserică

ortodoxă " nu are legătură cu cauza.

Sub aspectul fondului

litigiului, reclamanta a investit instanța judecătorească cu o acțiune având trei

capete de cerere, primul având ca obiect o acțiune în constatare, al doilea având

ca obiect rectificarea de carte funciară și al treilea având ca obiect propriu-zis

revendicarea bunului nobil aflat în litigiu.

În ce privește acțiunea

în constatare, s-a solicitat să se constate, de către instanță, că imobilele înscrise

în C.F. Salonta, cu nr. top., sunt în realitate biserică, respectiv casă parohială

și au fost construite de reclamantă în anii 1934-1936.

Având în vedere caracterul

subsidiar al acțiunii în constatare, reglementat de art. 111 C. proc. civ., capătul

1 al acțiunii civile este lipsit de interes legitim în raport cu capetele 2 și 3

de cerere, care sunt acțiuni în realizarea dreptului.

În ce privește capătul

de cerere privind rectificarea de C.F., reclamanta solicită anularea înscrierii

din C.F. Salonta de sub B 2 și să se dispună revenirea la situația anterioară de

C.F. de sub B 1, deoarece Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat. Reclamanta nu justifică

un interes legitim în promovarea unei asemenea acțiuni.

Potrivit prevederilor

Decretului nr. 358/1948 coroborate cu art. 36 din Decretul nr. 177/1948, averea

cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasă aparține de drept Statului.

Așadar, prin Decretul nr. 358/1948 care a desființat cultul greco-catolic, averea

acestei bisericii a trecut inițial la stat. În baza prevederilor legale în vigoare

- Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 26 - statul nu era obligat să-și înscrie proprietatea

la C.F., dobândită prin naționalizare sau expropriere. Pe de altă parte, prevederile

art. 2 din Decretul nr. 358/1948 reglementau expres posibilitatea atribuirii unora

dintre bunurile preluate de stat de la Biserica Greco Catolică către Biserica Ortodoxă

Română. Această atribuire era legală la momentul când s-a făcut înscrierea dreptului

de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române Salonta, astfel că încheierea de intabulare

a fost și este valabilă și în prezent.

Abrogarea Decretului

nr. 358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco Catolice nu are ca efect, ipso lege,

retransmiterea și dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă fără nici

o altă formalitate.

În materia dreptului de

proprietate funcționează principiul după care regimul juridic al nașterii și existenței

dreptului este cârmuit de legea în vigoare la momentul pierii dreptului, iar exercițiul

dreptului stă sub semnul și comandamentul legii noi (tempus regit actum). Legea

nouă poate modifica oricând exercițiul dreptului de proprietate, fără a se pune

vreo problemă de retroactivitate a legii civile, iar abrogarea actului normativ

în baza căruia s-a născut un drept nu înseamnă și stingerea acelui drept, în cazul

de față a dreptului de proprietate dobândit de Parohia Ortodoxă Română Salonta.

De altfel, potrivit înscrierilor

de la cartea funciară, întabularea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii

Ortodoxe Române s-a făcut nu numai în baza Decretului nr. 358/1948 ci și în baza

Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, decret rămas în vigoare

până la data adoptării actualei legi a cultelor, Legea nr. 489/2006.

Instanța de apel motivează

în mod cu totul nelegal caracterul fondat al acțiunii reclamantei făcând o interpretare

eronată a textelor legale mai sus menționate. Pe de o parte, vorbește despre neconstituționalitatea

Decretului nr. 358/1948 fără a avea competență să se pronunțe în această problemă,

iar pe de altă parte, invocă texte din Constituția din 1948 care nu au aplicabilitate

în această speță. Este vorba de art. 8 și 10 din Constituția din 1948 privitoare

la expropriere. Însă, în această speță nu este vorba de instituția exproprierii

ci de instituția naționalizării, reglementată de art. 6 și 11 din Constituția din

1948.

Instanța de apel face

o referire eronată și interpretează greșit prevederile art. 2 din Decretul nr. 358/1948

care a permis trecerea dreptului de proprietate a bunurilor preluate de la Biserica

Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă Română. Astfel, instanța face trimitere la prevederile

art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 care nu s-ar fi respectat, în sensul

că „O comisiune interdepartamentală compusă de delegați ai Ministerelor Cultelor.

Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public

va hotăra destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe

Române sau diferitelor ei părți componente. Instanța de apel trage concluzia nefondată,

fără suport în probațiunea de la dosar că această comisie nu s-a constituit niciodată,

înscrierea în C.F. fiind așadar făcută abuziv. Concluzia este nelegală atât din

perspectiva principiilor Decretului nr. 115/1938, potrivit cărora un drept înscris

în cartea funciară este prezumat că există în mod legal (art. 32), iar pe de altă

parte, sarcina probei că înscrierea s-a făcut în mod nelegal revenea reclamantei

(onus probandi incumbit actor), probă care nu s-a făcut.

În ce privește capătul

3 de cerere privitor la acțiunea în revendicare, reclamanta nu poate să dobândească

dreptul de proprietate în baza unor proceduri juridice care, cu privire la lăcașele

de cult și casele parohiale, nu au fost încă reglementate, sens în care, rezultă

lipsa interesului legitim al reclamantei, care nefiind proprietar nu poate formula

o acțiune în revendicarea dreptului de proprietate.

Recurenta a arătat în

continuare că a invocat în cauză și excepția dobândirii de către Parohia Ortodoxă

lână Salonta 1 a imobilelor revendicate prin uzucapiunea tabulară reglementată

art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum și a uzucapiunii de 30 de ani, reglementat

de prevederile art. 1846-1847 C. civ.

Potrivit primului text,

în cazul când s-au înscris la C.F. drepturi asupra unor bunuri ce pot fi dobândite

în temeiul uzucapiunii, iar titularul înscris al dreptului le-a cedat, cu bună credință,

timp de 10 ani, dreptul dobândit se consolidează în patrimoniul dobânditorului chiar

dacă dobândirea s-ar fi făcut în baza unui titlu nevalabil. Invocarea, de către

reclamantă, a dobândirii drepturilor recurentei în baza unui titlu valabil, abuziv,

poate fi înlăturată și cu această prevedere legală care s-ar putea aplica în această

speță.

Dobândirea de către Parohia

Ortodoxă Română Salonta 1 a acestor bunuri s-a făcut cu bună credință, deoarece,

pe de o parte buna credință se prezumă, iar, de altă parte, rezultă din faptul folosirii

acestor bunuri de către credincioșii ortodocși majoritari în raport cu cei greco-catolici,

la momentul preluării bunului, cu o destinație specifică activității religioase,

care nu face decât să argumenteze în plus ideea existenței bunei credințe.

În mod greșit instanța

de apel în prima judecată a apelului, a respins probațiunea solicitată de recurentă

privitoare tocmai la dovada elementului subiectiv - buna sau reaua-credință - statuând

în contrast cu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. care prevede că buna-credință

se prezumă (bona fides presumitur). Tabelul depus de recurentă, cuprinzând aproape

3000 de credincioși ortodocși, cu nume și prenume, domiciliu, act de identitate,

cod numeric personal, este o probă indubitabilă a ideii de posesie pașnică și cu

bună-credință a bunului revendicat.

În ce privește uzucapiunea

de 30 de ani, Parohia Ortodoxă Salonta I a intrat în posesia bunului din litigiu

în anul 1948 și l-a posedat o perioadă de 63 de ani, exercitând o posesie utilă

conform prevederilor art. 1847 C. civ. Prin urmare, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua

lor credință, excepția dobândirii bunului prin uzucapiunea de lungă durată subzistă,

pentru că, în cazul acesteia, posesia poate fi și de rea-credință. Cu atât mai mult

cu cât în cazul unei posesii de bună-credință apărarea prin invocarea uzucapiunii,

cu titlu de apărare, pe cale de excepție, este temeinică și legală.

Instanța de apel se referă

nelegal la apărarea sa, pe cale de excepție, prin instituția uzucapiunii. Statuează

că uzucapiunea nu poate fi primită deoarece transferul imobilului la Biserica Ortodoxă

Română ar fi fost viciat, lipsind avizul Comisiei interdepartamentale reglementat

de Decretul nr. 358/1948 art. 2 alin. (2). Soluția instanței este nelegală, deoarece

potrivit prevederilor art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 un drept înscris la

cartea funciară este prezumat a fi legal, iar sarcina probei lipsei acelui aviz

revenea reclamantei, lucru care nu s-a făcut. Instanța de apel a tras o concluzie

fără fundament probatoriu, ceea ce face ca respingerea uzucapiunii ca apărare să

fie fără temei legal.

De altfel, instanța de

apel referitor la condițiile uzucapiunii tabulare confundă eventuala neregularitate

a unui titlu cu buna-credință. Uzucapiunea tabulară presupune cel puțin două condiții:

un titlu și o atitudine subiectivă în raport cu el. În cazul de față, chiar dacă

titlul ar fi viciat cum spune instanța, uzucapiunea tot ar fi incidență prin existența

celui de-al doilea element și anume posesia de bună-credință. Dovedind însă o slabă

preocupare, față de o temeinică și legală soluționare a cauzei, instanța de apel

i-a respins proba cu martori, prin care dorea să dovedească buna credință, chiar

dacă decizia de casare obliga instanța de apel la încuviințarea unui probatoriu

legat de toate solicitările din recurs.

Bunul revendicat - lăcașul

de cult - nici nu mai există în forma în care el a existat înainte, deoarece de

aproximativ 6 ani de zile au fost demarate lucrări de reconstrucție a lăcașului

de cult, care în prezent, se prezintă ca o construcție cu totul nouă. S-au făcut

investiții de miliarde de RON la lăcașul de cult și casa parohial, Ministerul Culturii

și Cultelor acordându-i un miliard și șase sute milioane RON pentru continuarea

lucrărilor. Lucrările de construire a noului lăcaș de cult se desfășoară legal în

baza autorizației de construcție din 31 mai 2005, a cărei valabilitate a fost prelungită

conform prevederilor legale.

Instanța de apel, cu ocazia

rejudecării apelului i-a încuviințat o expertiză tehnică în construcții și apoi

o contraexpertiză, conform legii și având în vedere dispozițiile deciziei de casare

a Înaltei Curți de Casați și Justiție. Instanța de apel a încuviințat o completare

la raportul de contra expertiză, pentru a se preciza și valoarea terenului aferent

construcției, deși acest obiectiv nu a figurat ca obiectiv al expertizei și nici

al contraexpertizei ordonate în cauză. Constatarea experților privitoare la valoarea

bunului este inutilă, deoarece Decretul-Lege nr. 126/1990 se referă doar la lăcașurile

de cult și casele parohiale și nu și la alte bunuri. În cazul bunurilor terenuri

regimul juridic al restituirii acestora se face în condițiile Legii fondului funciar

și ale Legii nr. 10/2001 privind imobilele confiscate în mod abuziv.

Cu toate acestea, chiar

dacă s-ar avea în vedere valoarea de 109.270 RON ca valoare terenului aferent imobilelor

revendicate, această situație nu schimbă datele problemei, fiind evident că valoarea

investițiilor făcute de recurentă este cu mult mai mare, fiind mai mult jumătate

din valoarea totală a imobilului revendicat. Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000,

art. 1 alin. (2), privind restituirea bunurilor confiscate de la cultele religioase,

în cazul în care adăugirile aduse bunurilor confiscate depășesc 50 % din aria desfășurată

actuală, acestea nu se vor retroceda, considerându-se imobil nou în raport cu cel

preluat. În concluzie totalizând întreaga valoare a investițiilor efectuate, cele

constatate de experți în sumă de 962.000 RON valoarea investițiilor realizate după

data depunerii raportului de contra expertiză, în sumă de 220.000 RON, precum și

valoarea reparațiilor făcute la biserica veche, în sumă de 283.700 RON, rezultă

o valoare totală a investiției realizate de recurentă la imobilul revendicat de

1.465.700 RON. Adăugând valoarea bisericii vechi precizate de experți la suma de

594.500 RON rezultă o sumă totală a imobilului revendicat cu extinderea realizată

de recurentă cu autorizație legală, în sumă totală de 2.060.200 RON. Rezultă că

procentual investiția realizată de recurentă este într-un procent de 71 %, adică

aproape 3/4 din valoarea totală a imobilului. Chiar dacă s-ar raporta doar investiția

făcută recurentă fară reparații la vechiul corp de biserică, valoarea investiției

recurentei (962.600 RON) este cu mult peste jumătate din valoarea totală a imobilului

revendicat.

Instanța de apel constată

în mod nelegal, în contradicție cu probele de la dosarul cauzei că fostul imobil

se păstrează în totalitate, mărindu-se doar ca suprafață utilă cu 171.68 mp și nu

reprezintă un imobil nou, întrucât nu modifică structural și funcțional utilitatea

imobilului, adică acela de imobil de cult. Extinderea efectuată nu reprezintă o

clădire de sine stătătoare, neputând fi folosită ca biserică.

A invocat precedentul

judiciar în materie - decizia nr. 4/2003 a Curții de Apel Bacău, irevocabilă prin

decizia nr. 6008 din 2 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în Dosarul nr. 2286/2003, hotărâri judecătorești prin care s-a decis tocmai în sensul

caracterului nefondat al unei acțiuni în revendicare promovate de o persoană care

nu are calitatea de proprietar, precum și în sensul că abrogarea unui act normativ,

în speță decretul nr. 358/1948, nu produce în mod automat și efectul desființării

dreptului legal născut la un anumit moment dat. S-a arătat în decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție că, dreptul născut inițial în favoarea statului și transmis

apoi, în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1948, la Biserica Ortodoxă nu poate trece

direct în proprietatea Bisericii Greco-Catolice, fiind necesară o reglementare specială

în acest sens. De altfel, Statul Român nici nu a fost chemat în judecată în cauza

de față, astfel că, față de el hotărârea judecătorească nici nu ar produce efecte,

nefiindu-i opozabilă.

Așa cum. în mod corect

s-a reținut în Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale a României, publicată

în M.Of. nr. 66/11.04.1995, în condițiile în care în aceeași comunitate locală există

credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității

enoriașilor, pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale,

corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acelor

bunuri, în funcție de voința majoritară a celor ce sunt beneficiarii acestei folosințe.

Altfel, ar însemna că în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie

împiedicați să-și poată practica religia dacă nu trec la cultul greco-catolic printr-o

măsură luată împotriva voinței lor care ar contraveni principiilor constituționale

prevăzute în art. 54 și 29 din Legea fundamentală.

Instanța de apel ca și

cea de fond au motivat superficial soluția dată arătând doar că titlul reclamantei

este preferabil titlului pârâtei care a fost nevalid constituit fără să aibă în

vedere principiile de drept mai sus enunțate și faptul că Decretul nr. 177/1948

în baza căruia s-a făcut înscrierea la cartea funciară a dreptului de proprietate,

alături de Decretul nr. 358/1948, a rămas în vigoare până în anul 2006.

Înalta Curte a constatat

fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Instanța de apel

în rejudecare nu a respectat indicațiile din decizia de casare sub aspectul

determinării dorinței credincioșilor, raportat la situația specifică

a imobilului care face obiectul litigiului, și anume lăcaș de cult.

În ceea ce privește

cererea de rectificarea de carte funciară, aceasta se află în raport de accesorietate

cu cererea principală privind constatarea nulității titlului pe baza căruia s-a

făcut intabularea. În același raport se află și capătul de cerere privind

constatarea faptului că imobilul ”curte și casă” înscrise în cartea funciară

este biserică, care reprezintă în realitate constatarea existenței unei stări

de fapt cerere inadmisibilă prin raportare la art. 111 C. proc. civ., în lipsa existenței

unui capăt de cerere principal.

Abrogarea Decretului

nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea

cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că bunurile revendicate nu ar fi

ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Pe de o parte, abrogarea

nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menționat,

cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de

folosință și de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii

acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, reclamanta a

predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta

l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.

Este motivul pentru care

rezolvarea problemei proprietății asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale

s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990,

O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant

opțiunea credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Faptul că solicitarea

de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii

comisiei interconfesionale) a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, dar

aceasta înseamnă valorificarea pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special

(art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).

Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)

conține norme speciale prin care se reglementează situația bunurilor preluate

de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de la acest cult religios și

condițiile în care se poate restitui o parte din aceste bunuri.

Aceste prevederi legale

nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Astfel așa cum se statuează

în Hotărârea din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României ”135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul

că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce

le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, atunci când

un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept

de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire.”

Ca atare, trebuie analizate

condițiile prevăzute de această legislație pentru restituirea bunurilor

la care se referă aceasta, dat fiind specificul acestor bunuri.

De aceea, în soluționarea

litigiului, interesează dorința credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora

aceste bunuri sunt destinate.

Astfel, nu este suficientă,

pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, simpla constatare că ”nu

poate fi vorba de o inexistență a credincioșilor greco – catolici în spațiul geografic

în care este situat imobilul în litigiu” și nici faptul că în orașul respectiv

se mai află o biserică aparținând cultului ortodox.

Potrivit opțiunii

legiuitorului este relevant numărul și mai ales dorința credincioșilor.

De asemenea se poate observa

că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenți la religia greco

– catolică în orașul Salonta la recensământul din 2002 fiind declarate 155

persoane, iar la recensământul din 2011, 133 de persoane. De asemenea ”tabelul cu

enoriașii bisericii greco – catolice”, la care s-a raportat instanța de apel,

este cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a

constatat că mai multe semnături sunt false.

În ceea ce privește

determinarea și individualizarea bunului revendicat, instanța de casare a dispus

completarea probelor pentru stabilirea situației de fapt a bunului revendicat pentru

a se stabili dacă urmare a lucrărilor întreprinse la imobil (de refacere sau de

reparație) în cauză este vorba despre același imobil sau este un imobil nou.

Totuși, pentru a

determina proporția în care a fost modificat în timp imobilul revendicat este

relevantă compararea valorii construcțiilor, iar nu a construcției noi

și a construcției vechi plus teren, așa cum în mod greșit a

procedat instanța de apel.

Nici cu privire la stabilirea

calității procesuale active a reclamantei instanța de apel în rejudecare

nu a respectat indicațiile deciziei de casare, raportându-se la aceleași

acte anterioare anului 2007, cu privire la care instanța de casare a reținut

în urma unei analize detaliate că sunt contradictorii și că se impune lămurirea

acestor contradicții eventual prin administrarea de probe suplimentare.

În rejudecare urmează

să se analizeze și celelalte critici legate de fondul cauzei.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și

art. 315 raportat la art. 314 C.proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceRONași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Salonta I împotriva deciziei nr. 32 din 20

februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceRONași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.