ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2306/2014

Asupra

conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Râmnicu Sărat la data de 18 decembrie 2013 sub nr.

3392/287/2013 reclamanta B.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul B.G.M. pentru a

se dispune desfacerea căsătoriei încheiată Ia data de 6 noiembrie 1988 din

culpa comună a soților și revenirea reclamantei la numele purtat anterior

căsătoriei, acela de A.

În motivarea

acțiunii sale, reclamanta a arătat că relațiile maritale s-au deteriorat

treptat, iar în anui 2006, cu acordul pârâtului a plecat la muncă în Italia,

fiind urmată la scurt timp de acesta, care, ulterior s-a reîntors în țară.

Pârâtul, prin

întâmpinarea depusă la dosar a precizat că nu este de acord cu divorțul,

indicând domiciliul său ca fiind în comuna Puiești, sat Nicolești, județul

Buzău (fila 19 dosar fond).

Prin sentința

civilă nr. 293 din 15 februarie 2014, Judecătoria Râmnicu Sărat a admis

excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza în favoarea

Judecătoriei sectorului 5 București.

Pentru a se

dezînvesti, instanța a reținut că, la fila 14 din dosarul Judecătoriei Râmnicu

Sărat există dovada că citația emisă către pârât a fost restituită cu mențiunea

„destinatar plecat în străinătate", astfel încât sunt incidente

dispozițiile art. 914 (2) teza a Il-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., potrivit cărora „dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în

țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie

din România. în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența

Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București".

Ca urmare a

declinării competenței, cauza având ca obiect divorț tară copii, a fosî

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, stabilindu-se termen

de judecată la data de 20 mai 2014.

Prin sentința

civilă nr. 4176 din 17 iunie 2014, Judecătoria sectorului 5 București, la

rându-i, s-a declarat necompetentă a soluționa cauza și, admițând excepția de

necompetențâ teritorială a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Râmnicu Sărat. A constatat ivit conflictul negativ de competență

și a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătoria

sectorului 5 București a reținut că, deși pârâtul și-a părăsit periodic

locuința stabilă din România (care este la adresa indicată în acțiunea de

divorț) acesta a revenit întotdeauna la domicUul său, astfel cum reiese și din

ultima dovadă de comunicare a procedurii de citare.

Ca atare, în

considerentele hotărârii de dezinvestire, Judecătoria sectorului 5 a apreciat

că, nu a rezultat că pârâtul domiciliază permanent în Italia, situație reținută

din „dovada de înmânare a citației" pentru termenul din 20 mai 2014, în

care pârâtul a semnat, personaj de primire.

Cu privire Ia

conflictul negativ de competență, eu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat Ia art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Râmnicu

Sărat competența de soluționare a cererii de divorț, pentru considerentele ce

succed:

Acțiunea de

divorț a fost introdusă pe rolul instanței de judecată (Judecătoria Râmnicu

Sărat) Ia data de 18 decembrie 2013, data la care erau în vigoare dispozițiile

din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010).

Potrivit

reglementării din Cartea a Vl-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura

divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorț este de competența

judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a

soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu

mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă

locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își

are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele

române sunt competente internațional este competentă judecătoria în

circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".

Textul

procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea

acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce

privește competența teritorială, art. 914 (1) din același cod conferă o

competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind

imperative și de strictă interpretare.

În acord eu

reglementările internaționale, un element de noutate al codului este evidențiat

prin noțiunea de „locuință comimă'\ care a înlocuit sintagma consacrată de C.

proc. civ. de Ia 1865, aceea de „domiciliu comun" (prevederile art. 607).

Această nouă

sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă și în

interpretarea mai multor regulamente ale U.E. (ex: Regulamentul C.E. nr.

44/2001, Regulamentul C.E. nr. 2201/2003, Regulamentul C.E. nr. 804/2005,

Regulamentul nr. 1896/2006, Regulamentul C.E. nr. 861/2007 etc\ unde

funcționează, de asemenea, regula ador sequitur forum rei și se are în vedere,

potrivit legislației majorității statelor membre, locuința faptică, iar nu cea

legală.

Cererea de

divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din

urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel

puțin unui dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție.

Astfel, ceea ce

interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii, astfel

încât instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă,

ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia.

Faptul că

textul reglementat de dispozițiile art. 914 din Noul C. proc. civ. are în vedere

mai multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență

alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod

aleatoriu, între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În procedura

specială a divorțului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine,

stabilită expres de legiuitor. Primul alineat al art. 914 stabilește, în mod

prioritar, competența de soluționare a cererii de divorț la instanța în

circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă

această competență operează numai dacă cel doi soți au avut locuință comună și

cel puțin unui dintre soți mai locuiește în circumscripția instanței de la

ultima locuință comună.

Aceasta este

ipoteza incidență în cauză, fiind îndeplinite condițiile stipulate de

prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ.

În acțiunea de

divorț reclamanta a precizat că soții au locuit în sat Nicolești, comuna

Puiești, județul Buzău (aceasta fiind cea din urmă locuință comună a soților),

din anul 2006 reclamanta plecând în italia, unde, a locuit temporar șl pârâtul,

care s-a reîntors la locuința din țară și care a constituit ultima locuință

comună a soților.

Această

situație a fost corect reținută de Judecătoria sectorului 5 București și

rezultă indubitabil din mențiunea „procesului-verbal de înmânare" a

citației către pârâtul B.G.M. pentru termenul din 20 mai 2014 (fila 6 verso din

Dosarul nr. 3392/287/2013 al Judecătoriei sector 5), care a semnat personal de

primire, așa încât, condiția ea unui dintre soți să mai locuiască în

circumscripția instanței de Ia ultima locuință comună este îndeplinită.

Următoarea

ipoteză reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - și se referă la

situația în care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre

soți nu maî locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din

urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția

căreia își are locuința pârâtul, situație care nu se regăsește în speță.

O altă situație

prevăzută de legiuitor - de asemenea, fără incidență în cauză - are în vedere

ipoteza în care soțul pârât nu are locuința în țară și instanțele române sunt

competente internațional, anume când instanțelor române le revine competența

internațională, caz în care devine competentă instanța de la domiciliul

reclamantului.

Pentru a opera

această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului} este necesară îndeplinirea

a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc.

civ., respectiv: inexistența unei locuințe efective a pârâtului în România și

din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat,

competența să revină instanțelor comune.

Astfel cum s-a

reținut în cauza concretă dedusă judecății competența de sluționare revine

Judecătoriei Râmnicu Sărat în circumscripția căreia se află cea din urmă

locuință comună a soților, fiind îndeplinită condiția ca umil dintre soți să

mai locuiasă acolo.

În raport de

considerentele sus menționate, constatând că în speță sunt incidente

prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea judecătoriei Râmnicu Sărat

competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta B.D. domiciliată în

sat Nicolești, comuna Puiești, județul Bacău cu dom. procesual ales la Cabinet

avocat T.N., cu sediul în Rm. Sărat, jud. Buzău în contradictoriu cu pârâtul

B.G.M. cu același domiciliu, în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.