ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2306/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Sărat la data de 18 decembrie 2013 sub nr. 3392/287/2013 reclamanta B.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul B.G.M. pentru a se dispune desfacerea căsătoriei încheiată Ia data de 6 noiembrie 1988 din culpa comună a soților și revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de A. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că relațiile maritale s-au deteriorat treptat, iar în anui 2006, cu acordul pârâtului a plecat la muncă în Italia, fiind urmată la scurt timp de acesta, care, ulterior s-a reîntors în țară. Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar a precizat că nu este de acord cu divorțul, indicând domiciliul său ca fiind în comuna Puiești, sat Nicolești, județul Buzău (fila 19 dosar fond).

Prin sentința civilă nr. 293 din 15 februarie 2014, Judecătoria Râmnicu Sărat a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. Pentru a se dezînvesti, instanța a reținut că, la fila 14 din dosarul Judecătoriei Râmnicu Sărat există dovada că citația emisă către pârât a fost restituită cu mențiunea „destinatar plecat în străinătate", astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 914 (2) teza a Il-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.

în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București". Ca urmare a declinării competenței, cauza având ca obiect divorț tară copii, a fosî înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, stabilindu-se termen de judecată la data de 20 mai 2014. Prin sentința civilă nr. 4176 din 17 iunie 2014, Judecătoria sectorului 5 București, la rându-i, s-a declarat necompetentă a soluționa cauza și, admițând excepția de necompetențâ teritorială a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătoria sectorului 5 București a reținut că, deși pârâtul și-a părăsit periodic locuința stabilă din România (care este la adresa indicată în acțiunea de divorț) acesta a revenit întotdeauna la domicUul său, astfel cum reiese și din ultima dovadă de comunicare a procedurii de citare. Ca atare, în considerentele hotărârii de dezinvestire, Judecătoria sectorului 5 a apreciat că, nu a rezultat că pârâtul domiciliază permanent în Italia, situație reținută din „dovada de înmânare a citației" pentru termenul din 20 mai 2014, în care pârâtul a semnat, personaj de primire. Cu privire Ia conflictul negativ de competență, eu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat Ia art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat competența de soluționare a cererii de divorț, pentru considerentele ce succed: Acțiunea de divorț a fost introdusă pe rolul instanței de judecată (Judecătoria Râmnicu Sărat) Ia data de 18 decembrie 2013, data la care erau în vigoare dispozițiile din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010). Potrivit reglementării din Cartea a Vl-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul". Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art. 914 (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

În acord eu reglementările internaționale, un element de noutate al codului este evidențiat prin noțiunea de „locuință comimă'\ care a înlocuit sintagma consacrată de C. proc. civ. de Ia 1865, aceea de „domiciliu comun" (prevederile art. 607). Această nouă sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă și în interpretarea mai multor regulamente ale U.E. (ex: Regulamentul C.E. nr. 44/2001, Regulamentul C.E. nr. 2201/2003, Regulamentul C.E. nr. 804/2005, Regulamentul nr. 1896/2006, Regulamentul C.E. nr. 861/2007 etc\ unde funcționează, de asemenea, regula ador sequitur forum rei și se are în vedere, potrivit legislației majorității statelor membre, locuința faptică, iar nu cea legală.

Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel puțin unui dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție. Astfel, ceea ce interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii, astfel încât instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia. Faptul că textul reglementat de dispozițiile art. 914 din Noul C. proc. civ. are în vedere mai multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În procedura specială a divorțului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alineat al art. 914 stabilește, în mod prioritar, competența de soluționare a cererii de divorț la instanța în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă cel doi soți au avut locuință comună și cel puțin unui dintre soți mai locuiește în circumscripția instanței de la ultima locuință comună. Aceasta este ipoteza incidență în cauză, fiind îndeplinite condițiile stipulate de prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În acțiunea de divorț reclamanta a precizat că soții au locuit în sat Nicolești, comuna Puiești, județul Buzău (aceasta fiind cea din urmă locuință comună a soților), din anul 2006 reclamanta plecând în italia, unde, a locuit temporar șl pârâtul, care s-a reîntors la locuința din țară și care a constituit ultima locuință comună a soților. Această situație a fost corect reținută de Judecătoria sectorului 5 București și rezultă indubitabil din mențiunea „procesului-verbal de înmânare" a citației către pârâtul B.G.M. pentru termenul din 20 mai 2014 (fila 6 verso din Dosarul nr. 3392/287/2013 al Judecătoriei sector 5), care a semnat personal de primire, așa încât, condiția ea unui dintre soți să mai locuiască în circumscripția instanței de Ia ultima locuință comună este îndeplinită.

Următoarea ipoteză reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - și se referă la situația în care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu maî locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, situație care nu se regăsește în speță. O altă situație prevăzută de legiuitor - de asemenea, fără incidență în cauză - are în vedere ipoteza în care soțul pârât nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, anume când instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine competentă instanța de la domiciliul reclamantului.

Pentru a opera această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului} este necesară îndeplinirea a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc. civ., respectiv: inexistența unei locuințe efective a pârâtului în România și din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat, competența să revină instanțelor comune. Astfel cum s-a reținut în cauza concretă dedusă judecății competența de sluționare revine Judecătoriei Râmnicu Sărat în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, fiind îndeplinită condiția ca umil dintre soți să mai locuiasă acolo. În raport de considerentele sus menționate, constatând că în speță sunt incidente prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili în favoarea judecătoriei Râmnicu Sărat competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta B.D. domiciliată în sat Nicolești, comuna Puiești, județul Bacău cu dom. procesual ales la Cabinet avocat T.N., cu sediul în Rm. Sărat, jud. Buzău în contradictoriu cu pârâtul B.G.M. cu același domiciliu, în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.