ÎCCJ, decizie (scj.ro #87093)

Contract de locațiune. Actio de in rem verso. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic:      - actio de in rem verso

- contract de închiriere

- îmbogățirea fără justă cauză

Îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, și care naște posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei actio de in rem verso.

Astfel, în cazul în care printr-o acțiune în despăgubiri - formulată ulterior momentului rezilierii contractului de locațiune - locatarul solicită sporul de valoare adus imobilului închiriat și în absența unei convenții a părților cu privire la soarta investițiilor făcute de către acesta, temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri este corect determinat ca fiind îmbogățirea fără justă cauză.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2306 din 18 iunie 2014

Prin sentința nr. 84 din 11.02.2013, Tribunalul Prahova a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind rezilierea contractului de închiriere pe care l-a respins în temeiul acesteia, iar cererea de despăgubiri a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că în luna iunie 2010 a fost reziliat contractul de închiriere cu consecința restituirii spațiului la 14 iunie 2010.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate constând în sporul de valoare adus clădirii – Chimic 2 s-a reținut că pârâta nu neagă efectuarea îmbunătățirilor însă, prin art.5 din contract acestea nu puteau fi făcute decât cu acordul proprietarului care nu l-a exprimat și de altfel nici nu s-a obligat să plătească contravaloarea lor.

Prin decizia nr. 37/A-C din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC D.M. SRL - prin lichidator judiciar A.I. IPURL, împotriva sentinței nr. 84 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. xx74/105/2012, intimată fiind pârâta SC B.I.P. SA, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.213.690 lei, menținând în rest sentința.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a clarificat cauza juridică a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, cauză ce nu poate fi schimbată în calea de atac a apelului față de dispozițiile art. 294 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Această cauză nu a constituit un element de preocupare pentru instanța de fond în condițiile în care ea nu a fost precizată cu certitudine în acțiune, unde se face trimitere la dispozițiile art. 1816 din noul Cod civil (text ce privește denunțarea contractului de locațiune), dar și la prevederile art. 1516 din același act normativ ce tratează, în capitolul afectat executării silite a obligațiilor, drepturile creditorului în general.

În această ordine de idei se impune să se observe că suma pretinsă de către reclamantă este identificată de aceasta ca reprezentând sporul de valoare obținut de imobilele obiect al locațiunii ca urmare a unor pretinse îmbunătățiri efectuate de locatară, aspect ce trimite și el la faptul juridic al îmbogățirii fără just temei.

Statuarea asupra acestor aspecte a fost apreciată de instanța de apel ca  esențială pentru a se observa dacă pretențiile financiare ale reclamantei-creditoare își au temeiul în contract sau sunt extracontractuale, bazate pe un fapt juridic licit, concluzie de natură să producă consecințe diferite.

Reținând că în fața instanței de fond reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe două cauze juridice ce se exclud reciproc, instanța de control judiciar a solicitat precizarea temeiului juridic în raport de care pârâta-intimată se impune să-și facă apărările. O astfel de precizare a fost făcută la 01.10.2013 în sensul că temeiul de drept al promovării cererii de chemare în judecată este reprezentat de îmbogățirea fără justă cauză.

Anterior verificării temeiniciei pretențiilor s-a reținut că sunt inaplicabile în cauză dispozițiile noului Cod civil față de momentul încheierii contractului și cel la care a avut loc pretinsa reziliere cu consecința restituirii bunului de către locatar și mai ales în raport de momentul la care se susține efectuarea lucrărilor ce au adus sporul de valoare.

Toate aceste momente se situează anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind observate și dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011.

S-a considerat că dispozițiile ce reglementează contractul de locațiune din noul Cod civil sunt inaplicabile atât față de momentul încheierii executării și încetării contractului, dar în special în raport de prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 și de precizarea părții privind temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, potrivit acestui ultim text de lege „Obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”.

Instanța de apel a considerat că are de soluționat o cale de atac împotriva unei sentințe prin care instanța s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamantei de reziliere a unui contract de închiriere și de obligare la plata sporului de valoare, ultima cerere întemeiată pe un fapt juridic.

În ceea ce privește rezilierea contractului de locațiune s-a apreciat că dezlegarea instanței de fond se impune a fi menținută.

Între părți s-a încheiat contractul depus în copie la filele 11-14, contract înregistrat la pârâtă sub nr. 5300/31.10.2007, REC. nr. 200/31.10.2007, iar la reclamantă – care la acea dată se numea SC M. SRL – sub nr. 1415/31.10.2007.

Trimiterea reclamantei la nr. 14153/01.10.2010 este rezultatul a două erori materiale: prima cu privire la anul încheierii convenției, iar cea de-a doua referitoare la numărul acesteia prin faptul că cifra 3 de la nr. 31 a fost trecută de la dată la numărul de înregistrare.

Această eroare materială nu poate produce consecințe de natura celor la care se face referire în sentința de fond, respectiv inexistența convenției, convenție recunoscută de ambele părți și care permitea instanței să observe cu ușurință eroarea de înscriere a numărului de înregistrare.

În art. 15 al contractului părțile au convenit că „Pentru neplata la termen a chiriei, a sumelor aferente consumurilor, serviciilor și a taxei de administrare, proprietarul poate rezilia prezentul contract fără alte formalități, chiriașul fiind obligat să elibereze și să predea spațiul închiriat și să achite toate obligațiile de plată rezultate din contract”.

S-a susținut de către apelantă că această clauză nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV și, pe cale de consecință, notificarea comunicată de către pârâta-locator cu nr. 3567/26.07.2010 nu constituie o denunțare legală a contractului.

Este real că pactul comisoriu de gradul IV, cel mai energic pe care-l pot conveni părțile, cuprinde, de regulă, formularea că în caz de neexecutare contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă.

Această diferență de formulare nu poate, însă, confirma susținerea din apel, apreciindu-se că intenția părților a fost aceea că în caz de neexecutare a datoriilor enumerate, fără nicio altă formalitate, să fie denunțat contractul și restituit bunul de către locatar.

S-a apreciat, așadar, că a avut loc denunțarea contractului de locațiune la 26.07.2010, desființare ce a avut ca urmare și restituirea bunului în posesia locatorului, restituire materializată și în procesul-verbal aflat în copie la filele 132-143 din dosarul de fond.

În ceea ce privește existența datoriilor de natură a face operant pactul comisoriu s-a reținut pe de o parte că, de principiu, acest fapt nu a fost negat de către reclamantă, care a și cerut compensarea, iar pe de altă parte se are în vedere sentința nr. 408/09.11.2009, irevocabilă prin respingerea cererii în anulare, prin care reclamanta a fost somată să achite pârâtei-intimate suma de 169.515,91 lei.

În concluzie, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă cererea de reziliere a contractului de locațiune, cerere formulată la un moment la care această desființare a contractului intervenise, așa încât, ea nu mai avea obiect.

Apelul s-a apreciat a fi întemeiat în ceea ce privește obligarea pârâtei-intimate la plata sporului de valoare, cu consecința modificării sentinței și obligării pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare al investiției.

Împotriva deciziei pronunțate în apel pârâta SC B.I.P. SA a declarat recurs invocând global dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei, un prim motiv de recurs rezidă în încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale referitoare la modalitatea și termenul în care apelanta reclamantă își putea preciza temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dat fiind că, în calea de atac a apelului, cum de altfel se reține și în considerentele deciziei atacate prin prezenta, instanța de apel pune în vedere apelantei să își precizeze temeiul de drept al cererii. Și aceasta în condițiile în care, la fondul cauzei, cum lesne se poate observa din lecturarea încheierilor de ședință premergătoare fondului, la solicitarea recurentei, se pune în vedere de către instanță reclamantei apelante să precizeze temeiul de drept al cererii, în repetate rânduri, până la punerea concluziilor, temei care, însă, nu a fost niciodată precizat, (reclamanta menționând și consemnându-se de către instanța de fond că nu își precizează acțiunea).

În aceste condiții, recurenta consideră că temeiul de drept indicat în acțiunea introductivă de instanță este cel asupra căruia instanța fondului, dar și cea de apel, erau ținute să se pronunțe, nemaiputându-se schimba temeiul de drept al acțiunii în apel, împrejurare inadmisibilă în temeiul legii procesuale.

Recurenta a considerat că această nelegalitate s-a perpetuat și în motivarea soluției recurate, instanța de apel încercând să motiveze de ce a procedat în aceasta manieră, dând valență juridică susținerilor apelantei, fără ca temeiul de drept să fi fost precizat în fond pe instituția îmbogățirii fară just temei, pe care, de altfel, întreaga construcție a motivării soluției date în apel se bazează.

În concluzie, recurenta a susținut că în cauză, opera pentru reclamantă, sancțiunea decăderii din dreptul de a mai preciza temeiul acțiunii pe îmbogățirea fără justă cauză, care, de altfel, reprezintă întregul fundament al motivării greșite a soluției de schimbare in parte a sentinței pronunțată de Tribunalul Prahova.

Nu în ultimul rând, s-a învederat instanței de recurs împrejurarea că și alte precizări era necesar să fi fost făcute în fața instanței de fond, și respectiv faptul că și instanța de apel reține că între părțile prezentei cauze s-ar fi încheiat contractul de închiriere nr. 14153/01.10.2010, când, în realitate, acest contract nu exista, iar obligațiile contractuale între părți s-au succedat in temeiul unui alt act juridic, este adevărat ca tot contract de închiriere, dar cu nr. 1453/2007, deci cu mai mult de 3 ani în urmă, față de data pretinsă de apelanta-intimată.

Prin al doilea motiv de recurs, rezidând din schimbarea, fără justificare legală, a temeiului de drept inițial, s-a susținut că izvorul juridic al obligațiilor pentru fiecare parte l-a constituit însăși contractul de închiriere încheiat între părți la nivelul anului 2007, moment la care apelanta-reclamantă a cunoscut împrejurarea că imobilul - teren și construcție care făceau obiectul actului juridic intervenit, era într-o stare avansată de degradare. În aceste condiții, apelanta-reclamantă a încheiat contractul de închiriere, iar lucrările pe care le-a efectuat, și pe care recurenta nu le-a negat nici un moment, au fost cele necesare aducerii în stare de întrebuințare a imobilului, și de a-1 face apt pentru activitatea specifică pe care o desfășura societatea apelantă în cadrul procesului de producție specific.

Recurenta apreciază că, încheind contractul de închiriere în condițiile cunoașterii împrejurării că imobilul se afla în stare avansată de degradare, apelanta și-a asumat riscul executării unor astfel de lucrări, fără posibilitatea de a le mai recupera, întrucât, înainte de a reprezenta investiții (apreciate ca atare doar din punctul de vedere al reclamantei-apelante), ele reprezintă lucrări de aducere în stare de întrebuințare a imobilului - teren și construcție, care, prin definiție, sunt apreciate ca fiind lucrări de întreținere.

În opinia recurentei, lucrările efectuate nu vor putea fi considerate ca fiind de investiție, cu atât mai mult cu cât, legea care guvernează executarea obligațiilor asumate de părți este contractul de închiriere dintre părți, act în care se specifică în mod expres împrejurarea că lucrări de investiții nu vor putea fi făcute decât cu acordul expres al proprietarului, ori, a considera că, în ciuda probatoriului stufos administrat de instanța de apel, simplul „DA" înscris pe o solicitare făcută de reclamantă reprezintă acord valabil exprimat din partea recurentei, este mai presus și în contradicție cu orice dispoziție reglementatoare în materie.

Recurenta consideră că, în speța de față, acțiunea pe care o avea la îndemână reclamanta apelantă era aceea a recuperării eventualelor cheltuieli, indiferent ce ar fi reprezentat acestea (a căror justețe este apreciată de instanța de judecată), prin valorificarea dreptului de preemțiune la cumpărare a imobilului la care efectuase lucrări, drept consacrat ca atare în chiar contractul dintre părți.

În final, recurenta a susținut că instanța de apel nu a dovedit nici un fel de preocupare în dezlegarea problemei principale pe care speța de față a ridicat-o, aceea a stabilirii, în urma controlului judecătoresc exercitat, dacă lucrările efectuate de către apelantă reprezintă lucrări de întreținere sau lucrări efective de investiții, mărginindu-se doar de la a porni de la ideea, nedemonstrată pe parcursul soluționării cauzei, că lucrările sunt unele de investiții.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurentă și circumscrise global dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul și cererea de intervenție în interesul recurentei sunt  nefondate pentru cele ce succed:

Inițial, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta-intimată a solicitat instanței de judecată competente rezilierea contractului de închiriere nr. 14153/01.10.2010 și înregistrat la recurentă sub nr. 5300/31.10.2017, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 4.213.690 lei, reprezentând spor de valoare adus la imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere - construcție și teren, aflate în incinta SC B.I.P. SA.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 84 din 11.02.2013, a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, cel referitor la rezilierea contractului de închiriere intervenit intre părți și a respins ca neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere, cu privire la obligarea recurentei la plata sumei de 4.213.590 lei.

Urmare a exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Pitești, care a dispus administrarea de probatorii noi și a admis reclamantei să-și precizeze în fapt și în drept acțiunea, după care, în fond, apelul a fost admis în parte, hotărârea pronunțată în fond, fiind de asemenea, schimbată în parte, cu consecința admiterii capătului doi de cerere din acțiunea introductivă de instanță și obligarea recurentei la plata către reclamanta intimată a sumei de 4.213.690 lei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că temeiul juridic invocat de către reclamanta-apelantă, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, este incident în cauză, chiar dacă între părți a existat un contract de locațiune, iar lucrările de îmbunătățiri au fost efectuate pe parcursul derulării acestuia.

Aprecierea este determinată de faptul că îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Acest fapt juridic nu a fost consacrat în Codul civil de la 1864 însă a fost unanim acceptat în doctrina și jurisprudența juridică și el naște posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei

actio de in rem verso

.

O astfel de acțiune este pusă la îndemâna persoanei care și-a micșorat patrimoniul cu consecința măririi unui alt patrimoniu, cu condiția să nu existe niciun temei juridic care să justifice o astfel de modificare patrimonială așa cum rezultă în prezent și din dispozițiile art. 1345-1348 din noul Cod civil, dispoziții care, în esență, nu au făcut decât să legifereze soluțiile juridice anterioare.

În cauză, reclamanta nu mai avea la îndemână un alt temei juridic și numai în aparență el ar putea fi identificat ca regăsindu-se în contractul părților. Contractul nu conține decât înțelegerea părților potrivit căreia „Lucrările de întreținere și reparații curente la imobilul închiriat sunt în sarcina chiriașului. Modificările asupra compartimentării imobilului cât și lucrările de investiții se pot face în condițiile legii și numai cu acordul prealabil, scris al proprietarului”. Nu există nicio înțelegere a părților privind soarta investițiilor sau a contravalorii acestora.

În absența unei convenții sub acest aspect, în absența unei reglementări legale în Codul civil de la 1864 cu privire la soarta acestor lucrări (lipsă acoperită parțial în actualul Cod civil) și cum în cauză se apreciază că nu sunt aplicabile nici reglementările proprii accesiunii, se impune aprecierea că temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri este corect determinat ca fiind îmbogățirea fără justă cauză.

De altfel, instanța nici nu este ținută de temeiul de drept indicat de către parte, fiind datoare a face corecta încadrare în drept a acțiunii formulate de către reclamant, ca o reflectare a principiului legalității și al rolului activ al instanței.

În speță, apelanta nu a făcut decât să precizeze temeiul de drept – îmbogățirea fără justă cauză – nicidecum să schimbe cauza ori obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la acordul proprietarului-locator se apreciază că el în cauză a existat, apreciere susținută în principal de adresa înregistrată la intimată sub nr. 310/22.01.2008 și de dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu depoziția martorului T.D.V.E.

Potrivit textului precitat – „(1) În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii. (2) Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate”.

El reprezintă o aplicare specială a teoriei mandatului aparent, reținând și că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, această instituție juridică se aplică cu privire la răspunderea și obligațiile administratorilor.

Așadar, societatea este angajată prin actele organelor sale de conducere, chiar dacă s-ar admite că acestea depășesc împuternicirea acordată, iar prezumția necunoașterii lor de către terți nu poate fi răsturnată printr-o simplă publicare a limitelor.

Pentru acest considerent adoptarea și publicarea la 15 octombrie 2004 a hotărârii AGA a intimatei cu o limitare la 8.000 Euro a dreptului de a dispune de către consiliul de administrație, este lipsită de relevanță în cauză.

La data efectuării lucrărilor de investiții pretinse de reclamantă, intimata-locator avea un sistem de administrare unitar, iar directorul general, cel care avea și calitatea de administrator, era T.D.V.E., iar, potrivit depoziției acestuia, era persoana care angaja societatea, chiar dacă adresa scrisă a unui acord urma să mai fie semnată și de directorul financiar.

Se va reține și că acordul directorului general avea la bază discuții prealabile cu singurul acționar Consiliul Județean P., discuții ce au conturat opțiunea necesității de a valorifica bunurile din patrimoniu fie prin vânzare, fie prin închiriere, în această ultimă variantă urmând să se țină seama de gradul substanțial de depreciere, care impunea efectuarea unor îmbunătățiri de substanță, singurele în măsură să asigure exploatarea bunurilor de către chiriaș.

În aceste condiții pe solicitarea formulată de către reclamantă prin care se cerea pârâtei acordul în vederea efectuării unor investiții sub aspectul reabilitării acoperișului, reamenajării interioare și exterioare, racordare instalație electrică, gaze și apă și înlocuirea ferestrelor, înscrierea cuvântului „DA” cu semnătura directorului general (administrator), trebuie să primească o astfel de calificare.

În plus, specimenele de semnătură depuse au permis verificarea identității acestora de către instanța de apel, cu semnătura ce a fost recunoscută de către martor, iar în absența înscrisului original nu a fost posibil să se urmeze procedura prevăzută de art. 180 și urm. C. proc. civ.

Față de aspectele mai sus evocate, s-a reținut corect de către instanța de apel existența acordului locatorului la efectuarea lucrărilor de investiții și reamenajare de către locatar.

În ceea ce privește întinderea despăgubirilor trebuie să fie observate mai multe aspecte. În principal faptul că pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză persoana al cărei patrimoniu a fost micșorat poate primi contravaloarea acestei reduceri cu condiția ca ea să nu fie mai mare decât sporul de valoare obținut de către cealaltă persoană.

În cauză, cu titlu de spor de valoare, reclamanta a pretins suma determinată prin încheierea din 8 noiembrie 2011, hotărâre pronunțată în procedura asigurării de dovezi, în temeiul raportului de expertiză tehnică realizat de către ing. G.E.

Verificând această lucrare, instanța de apel a apreciat în mod corect că prin ea s-a realizat o evaluare a investițiilor efectuate de reclamantă la imobilul clădire (chimic 2) obiect al contractului de locațiune, situație în care se apreciază că ea se constituie într-o estimare a valorii cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei.

Așa cum s-a arătat mai sus, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, creditorul poate pretinde valoarea cu care i-a fost micșorat patrimoniul, condiționat de stabilirea unui preț cel mult la nivelul cu care a crescut patrimoniul debitorului.

Cum în cauză, pârâta-recurentă nu a pretins și nici nu a solicitat probe în susținerea unei alte valori, care să reprezinte sporul de valoare pe care prin efectuarea investițiilor l-a primit patrimoniul său, se apreciază că se impune să se aibă în vedere prețul dovedit de către reclamanta-intimată.

De altfel, sub acest aspect singurele probe administrate au fost cele propuse de către reclamantă și ele au fost reprezentate de hotărârea și raportul de expertiză întocmite în condițiile art. 235 C. proc. civ. și rapoartele de inspecție fiscală încheiate la 12 martie 2009 și 26 noiembrie 2010 prin care s-a reținut realitatea efectuării investițiilor asupra bunurilor închiriate.

Pârâta-recurentă nu a formulat apărări cu privire la întinderea sporului de valoare obținut în condițiile în care a recunoscut efectuarea unor investiții. Singurele susțineri au fost cele din concluziile scrise, concluzii depuse după încheierea dezbaterilor din 4 februarie 2013 și care, pentru acest considerent, în mod corect nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere și faptul că, potrivit art. 1421 C. civ. „Locatorul trebuie să predea lucrul în așa stare, încât să poată fi întrebuințat”.

Având în vedere că pârâta-recurentă nu a dovedit că sporul de valoare obținut în patrimoniul său este inferior cheltuielii cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei-intimate, s-a apreciat corect de către instanța de apel că, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, cea pârâta este datoare să achite reclamante suma de 4.213.690 lei.

Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 și art. 51 C. proc. civ., s-au respins ca nefondate atât recursul declarat de pârâta SC B.I.P. SA împotriva deciziei nr. 37/A-C din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și cererea de intervenție formulată de Consiliul Județean P. în interesul recurentei-pârâte SC B.I.P. SA.