ÎCCJ, decizie (scj.ro #193002)

Acțiune în pretenții având ca obiect taxa pe valoare adăugată aferentă unei operațiuni de închiriere a imobilului. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contravaloarea lipsei de folosință

încetare contract

contract de închiriere

TVA

C. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1371 alin. (1)

C. fisc., art. 265, art. 292 alin. (2) lit. e)-f), alin. (3)

Potrivit art. 292 alin. (2) lit. e) C. fisc., sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată arendarea, concesionarea, închirierea și leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct și superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.

Conform art. 292 alin. (3) C. fisc., orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) și f), în condițiile stabilite prin normele metodologice.

În cazul în care s-a optat pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente unei operațiuni de închiriere a imobilului, exercitarea opțiunii locatorului pentru aplicarea acestei taxe și virarea sa către bugetul de stat nu justifică adăugarea ei la despăgubirile pretinse fostului chiriaș prin cererea de chemare în judecată al cărei obiect constă în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin folosirea fără drept a imobilului după încetarea contractului de închiriere.

Procedând în acest mod, locatorul pretinde repararea unui prejudiciu suplimentar pe care și l-a cauzat singur, or, conform art. 1.371 alin. (1) C. civ., când victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Prin urmare, pârâtul nu poate fi obligat la plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1753 din 27 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 2 noiembrie 2020, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 48.673,1 euro (în echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R.) și a sumei de 151.553,7 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, a taxei pe valoarea adăugată și a dobânzii legale aferente.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1413 din 25 mai 2021, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 19.330,12 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință, la care se adaugă dobânda legală de 1.190,80 euro, a sumei de 17.917,24 lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosință, la care se adaugă dobânda legală de 771,87 lei și a sumei de 106.823,8 lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosință, la care se adaugă dobânda legală de 1.842,81 lei.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata inclusiv a taxei pe valoarea adăugată aferente contravalorii lipsei de folosință și a dobânzii legale.

Prin decizia civilă nr. 1785A din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 286 și art. 292 alin. (3) C. fisc.

În concret, a arătat că taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de folosință nu provine în mod direct din livrarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, însă derivă din imposibilitatea de închiriere a imobilului.

A mai susținut că, în urma exercitării opțiunii de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în condițiile art. 292 alin. (3) C. fisc., această taxă poate fi solicitată de la partea adversă.

În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că a virat la bugetul de stat taxa pe valoarea adăugată aferentă sumelor pretinse în lunile în care au fost emise facturile de regularizare a sumelor respective.

În final, a conchis că art. 292 alin. (3) C. fisc. este aplicabil indiferent de temeiul juridic invocat pentru sumele pretinse cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, întrucât izvorul acestor pretenții este același, respectiv lipsa folosinței imobilului.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că în urma exercitării opțiunii de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în condițiile art. 292 alin. (3) C. fisc., taxa virată la bugetul de stat poate fi solicitată de la partea adversă cu titlu de despăgubiri indiferent de temeiul juridic invocat, întrucât izvorul acestor pretenții este același, respectiv lipsa folosinței imobilului.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înțelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a raporturilor dintre părți și a aspectelor factuale relevante reținute de instanțele devolutive, în raport de care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Astfel, instanțele devolutive au reținut că intimata-pârâtă a continuat să folosească imobilul în litigiu inclusiv după încetarea contractului de închiriere nr. 11734bis din 26 iulie 1991 și dispunerea evacuării sale prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/1999 și nr. x/299/2018; despăgubirile pretinse prin acțiune constau în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului prin raportare la nivelul chiriei stabilite prin hotărârile Consiliului General al Municipiului București și taxa pe valoarea adăugată aferentă.

Despăgubirile disputate în recurs vizează numai taxa pe valoare adăugată aferentă sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului.

Potrivit art. 265 C. fisc., taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor prezentului titlu.

Astfel, taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect datorat la bugetul de stat de către consumatorul final.

Potrivit art. 292 alin. (2) lit. e) C. fisc., sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată arendarea, concesionarea, închirierea și leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct și superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.

Conform art. 292 alin. (3) C. fisc., orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) și f), în condițiile stabilite prin normele metodologice.

Astfel, printre operațiunile scutite de la aplicarea și plata taxei pe valoarea adăugată figurează și închirierea imobilelor; persoana impozabilă poate însă opta pentru taxarea operațiunii respective.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a optat pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente unei operațiuni de închiriere a imobilului, față de evaluarea contravalorii lipsei de folosință la nivelul chiriei pe care ar fi putut să o perceapă de la un chiriaș care desfășoară o activitate similară cu cea a intimatei-pârâte.

Exercitarea opțiunii pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată și virarea sa către bugetul de stat nu justifică însă adăugarea acestei taxe la despăgubirile pretinse intimatei-pârâte, din moment ce obiectul cererii constă în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin folosirea fără drept a imobilului, și nu chirie.

De altfel, procedând în acest mod, autoarea recursului pretinde repararea unui prejudiciu suplimentar pe care și l-a cauzat singură. Or, conform art. 1.371 alin. (1) C. civ., când victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În consecință, despăgubirile reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă unei operațiuni nesupuse acestei taxe se circumscriu unui prejudiciu imputabil exclusiv recurentei-reclamante.

În plus, autoarea recursului nu a invocat în justificarea acestor pretenții prestarea unor servicii către intimata-pârâtă sau existența unui contract de închiriere în vigoare, ci folosirea imobilului în lipsa unui titlu valabil, astfel încât prejudiciul invocat nu rezultă dintr-o operațiune impozabilă.

Emiterea facturilor cuprinzând și taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de folosință către intimata-pârâtă nu este de natură a conduce la concluzia contrară de vreme ce acțiunea nu este fundamentată pe răspunderea contractuală, ci pe răspunderea delictuală.

Prin urmare, intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.