ÎCCJ, decizie (scj.ro #136832)

Contract de locațiune. Tacita relocațiune. Prejudiciul efectiv. Beneficiu nerealizat. Repararea integrală a prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte.

Index alfabetic : locațiune

tacita relocațiune

fapta ilicită

prejudiciu

beneficiu nerealizat

repararea integrală

C.civ. din 1864, art.1411, art. 1437

O.G. nr. 13/2011

A. Potrivit art. 1437 C.civ., „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămâne și e lăsat in posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispozițiile articolului relativ la locațiunea fără termen.”

Conform art. 1411 C.civ., „l

ocațiunea lucrurilor este un contract prin care una din părțile contractante se îndatorește a asigura celeilalte folosința unui lucru pentru un timp determinat, drept un preț determinat.”

Așadar, tacita relocațiune este o instituție juridică specifică contractului de locațiune, contract cu titlu oneros, neputând fi invocată în cadrul unui contract de comodat.

B. În situația îndeplinirii condițiilor obținerii reparării prejudiciului, autorul acestuia este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), urmărindu-se restabilirea situației anterioare. Astfel, trebuie precizat că dobânda legală este destinată acoperirii prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de plată și reprezintă prețul lipsei de folosință.

Articolul 3 din O.G. nr. 13/2011 reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii legale, iar potrivit art. 6 din actul normativ mai sus indicat, „dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.”

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1490 din 27 septembrie 2016

Prin cererea înregistrată la 18.04.2012 pe rolul Tribunalului Iași, Secția a II-a Civilă, Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 973.226,70 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în suprafață de 506 m.p., situat în Iași, județul Iași și a unui număr de 20 locuri de parcare, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal, conform O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 998-999, 1079 și 1088 C.civ. și O.G. nr. 13/2011.

În urma cererii pârâtei, la termenul din 04.09.2012, a fost introdusă în cauză, în calitate de chemată în garanție, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.).

Prin sentința nr. 255/15.05.2015, Tribunalul Iași, Secția a II-a Civilă, Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.), a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție, a respins cererea pârâtei de chemare în garanție a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.), a admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 226.368,20 lei (182.555 lei plus T.V.A.), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în suprafață de 506 mp situat în Iași, jud. Iași, aferentă perioadei 12.04.2009-31.12.2009; 195.585,71 lei (157.730,41 lei la care se adaugă T.V.A.), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași spațiu, aferentă perioadei 01.01.2010-31.12.2010 și 48.079,93 lei (38.774,14 lei la care se adaugă T.V.A.), pentru lipsa de folosință a clădirii, în perioada 01.01.2011-02.04.2011; a respins cererea de plată a sumei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a 20 de locuri de parcare, aferentă acelorași perioade și a obligat pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului, determinată conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal, precum și la plata către reclamantă a sumei de 2.350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a apreciat că, raportat la motivarea excepției inadmisibilității, în fapt, se pune în discuție temeinicia acțiunii, toate aspectele relevate fiind apărări de fond și, în consecință, le-a examinat ca atare.

A reținut tribunalul că la data de 18.10.2006 s-a încheiat între reclamantă și Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) un contract de comodat, având ca obiect imobilul situat în Iași, jud. Iași, cu destinația de sediu pentru Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X.

Potrivit art. 3.1, contractul se încheia pe o perioada de 12 luni, cu începere din 15.10.2006 și până la 14.10.2007, cu posibilitatea prelungirii acestuia prin act adițional, în condițiile legii.

La 15.02.2008 s-a încheiat o convenție de novație prin schimbare de debitor, Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură – Centrul județean X devenind beneficiar al spațiului sus-indicat.

Durata contractului de comodat a fost prelungită prin patru acte adiționale, până la data de 30.09.2008.

Notând că, deși după această dată raporturile contractuale dintre părți au încetat, pârâta a continuat să folosească spațiul aparținând reclamantei până la data de 13.04.2011, prima instanță a subliniat că problema care trebuie clarificată este aceea a operării sau nu a tacitei relocațiuni, aspect invocat de pârâtă și de chemata în garanție.

Astfel, a evocat corespondența dintre părți, luând act că adresele depuse la dosar evidențiază explicit dorința  reclamantei de a încheia pe viitor un contract de închiriere, iar nu unul de comodat, dar și că pârâta, în calitate de instituție publică, a demarat procedura publică de achiziție, care însă nu a fost finalizată.

A apreciat prima instanță că probatoriul administrat în cauză relevă intenția părților de a încheia un contract de închiriere, favorabil ambelor parți, iar nu un nou contract de comodat.

În acest sens, a subliniat că, atunci când părțile au înțeles să prelungească contractul de comodat, au încheiat conform art. 3.3 din contract acte adiționale care au consfințit voința lor exprimată, astfel că nu poate fi primită ipoteza acordului tacit, invocată de pârâtă.

Prima instanță a apreciat că nu se poate reține în sprijinul susținerii vizând existența unui acord tacit de relocațiune nici convenția nr. 319/2007, întrucât conținutul ei face referire doar la consumul de utilități, și nici facturile emise sau procesul verbal din 27.02.2009.

A reținut tribunalul că nu pot fi primite nici apărările vizând existența unui acord expres exprimat de reclamantă prin semnarea procesului verbal de predare-primire a spațiului, dar și prin adresa 8/994/05.07.2010 referitoare la factura nr. 1387/2010, pârâta omițând să releve aspectul principal, și anume că în cazul primului act se are în vedere doar luarea în primire a spațiului, iar în cel de-al doilea, plata unei facturi.

A subliniat tribunalul că, așa cum afirmă și reclamanta, contractul de comodat este unul cu titlu gratuit care creează obligații doar în sarcina comodantului, astfel că, potrivit art. 983 C.civ., el se interpretează de fiecare dată în favoarea celui care se obligă.

Or, în speță, nu numai că nu există un înscris care să consfințească prelungirea contractului, dar există premisele clare și lipsite de echivoc ale unei dorințe de încetare a folosinței gratuite și de încheiere a unui contract de închiriere care să fie profitabil ambelor parți.

Raportat la aceste aspecte, tribunalul a constatat că pârâta a folosit fără drept spațiul reclamantei începând din 12.04.2009 și ca atare i-a produs un prejudiciu constând în lipsa de folosință a acestuia.

În raport cu dispozițiile art. 3 alin 3 din O.G. 13/2011, pârâta a fost obligată și la plata dobânzii aferente acestor sume, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata lor efectivă.

În ceea ce privește locurile de parcare, prima instanță, luând act că folosința acestora nu a constituit obiectul contractului de comodat, iar din probele administrate nu a rezultat existența unui loc amenajat care sa asigure exclusivitate pentru mașinile pârâtei, a respins cererea de plată a sumei reprezentând despăgubiri pentru lipsă de folosință a celor 20 locuri de parcare pentru aceeași perioada sus-indicată.

A respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție, reținând că A.P.I.A. are în subordine pârâta, existând astfel o legătura suficientă care eventual să poată constitui un temei al cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește însă cererea de chemare în garanție, prima instanță a respins-o, subliniind că responsabilitatea derulării corespunzătoare a procedurii de închiriere a spațiului și derulării în bune condiții a activități aparține pârâtei, care are personalitate juridică.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel A.P.I.A. și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 510/20.11.2015, Curtea de Apel Iași, Secția Civilă a respins ca fiind lipsit de interes apelul declarat de A.P.I.A. și ca nefondat apelul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că situația de fapt stabilită de tribunal are corespondent în probele administrate.

A reținut însă curtea de apel că, dacă sub aspectul motivării în fapt, conform art. 261 pct. 5 C.proc.civ., sentința cuprinde considerentele pentru care s-au primit sau înlăturat apărările părților sub aspectul pretinsei „tacite relocațiuni” invocate de pârâtă, în ceea ce privește motivarea în drept a formei răspunderii pentru folosirea fără titlu a imobilului, ulterior încetării contractului de comodat, aceasta este deficitară.

În acest sens, a evocat principiul disponibilității și a subliniat că reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică calificată, prin cererea de chemare în judecată a invocat ca temei de drept art. 998-999, art. 1079 și art. 1088 C.civ., susținerile și apărările din cererile intitulate de parte „răspuns la întâmpinare” neputând constitui „modificări” ale cererii de chemare în judecată, care să învestească legal prima instanță.

Aceasta, întrucât modificarea cererii de chemare în judecată în fapt și sub aspectul temeiului de drept poate avea loc numai în forma, la termenul și în condițiile prevăzută de art. 132 C.proc.civ.

A apreciat instanța de prim control judiciar că împrejurarea că folosirea spațiului locativ a fost precedată de încheierea unui contract de comodat care a încetat prin ajungere la termen, moment la care s-a născut dreptul de „înapoiere a lucrului”,  nu impune o altă calificare juridică a faptelor deduse judecății, decât aceea dată de parte.

Or, reclamanta a optat pentru răspunderea civilă delictuală, probând îndeplinirea condițiilor acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

A subliniat curtea de apel că, potrivit art. 294 C.proc.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi, dar și că prima instanță a soluționat cele două cereri în limitele învestirii și cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil – legalitatea, dreptul de dispoziție al părților și rolul activ al judecătorului.

Totodată, a subliniat și că reclamanta este aceea care a stabilit și cadrul procesual, înțelegând să se îndrepte împotriva Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Iași, persoană juridică cu deplină capacitate de folosință și exercițiu a drepturilor procesuale.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, curtea de apel a evocat condițiile formulării unei astfel de cereri și a subliniat că, deși pârâta și chemata în garanție sunt înființate în baza aceluiași act normativ, nu s-a făcut proba raportul juridic dintre acestea, calitatea de ordonator de credite a A.P.I.A. nefiind suficientă.

A reținut, de asemenea, că cererea de chemare în garanție trebuie să îndeplinească condițiile cererii de chemare în judecată, deci și existența unui interes, care trebuie justificat și în căile de atac.

Or, atât timp cât cererea de chemare în garanție a fost respinsă, A.P.I.A. nu justifică un interes născut, actual, personal și direct în promovarea căii de atac, întrucât nu a suferit niciun prejudiciu.

Așa fiind, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a A.P.I.A.

Luând act că prima instanță nu a fost investită cu o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului, conform art. 49 alin. 3 C.proc.civ., iar excepția lipsei de interes în exercitarea căi de atac este absolută și peremptorie, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de A.P.I.A. pe fond, cu privire la sentința atacată.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X, a reținut că, în fapt, din istoricul derulării raporturilor dintre părți, materializate inițial prin contractul de comodat care a încetat prin ajungere la termen, din actele adiționale și din corespondența privind încheierea contractului de închiriere rezultă că în perioada pentru care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință, aceasta a deținut spațiul locativ fără titlu legal.

A apreciat că examinarea tacitei relocațiuni în considerentele sentinței, sub aspectul noilor raporturi juridice de comodat, s-a impus, fiind una dintre apărările pârâtei. Pretinsa folosire a spațiului cu titlu gratuit nu s-a demonstrat însă de pârâtă, în condițiile în care corespondența părților probează inexistența acordului reclamantei de continuare a comodatului. Pe de altă parte, nu s-a depus la dosar niciun înscris din care să rezulte continuarea comodatului, iar tacita relocațiune nu este posibilă.

În acest context, a reținut că în mod corect a constatat tribunalul că în perioada 12.04.2009 – 02.04.2011 pârâta a folosit spațiul aflat în proprietatea reclamantei, fără drept și i-a produs acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosință.

De altfel, nici pârâta nu a contestat deținerea imobilului până la data încheierii procesului verbal de predare, ci doar faptul că folosirea, în opinia sa, a fost cu titlu gratuit, apărare înlăturată corect de tribunal.

A apreciat curtea de apel că pretinsa pasivitate a reclamantei, infirmată de corespondența dintre părți, precum și nefinalizarea negocierii nu conferă pârâtei posesia legitimă a spațiului ulterior încetării contractului și nu înlătură caracterul ilicit al faptei.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 998 C.civ. și a subliniat că, ulterior încetării contractului de comodat, apelanta-pârâtă a folosit fără drept spațiul locativ, izvorul obligației de plată fiind deci faptul juridic.

Astfel, apelanta-pârâtă a încălcat obligația de predare a bunului la încetarea contractului de comodat, astfel încât în sarcina ei s-a născut o nouă obligație, prevăzută de art. 998 C.civ., aceea de a repara prejudiciul produs.

A apreciat curtea de apel că au fost probate elementele răspunderii civile delictuale, reținând că prejudiciul constă în lipsa de folosință a spațiului, respectiv echivalentul chiriei și al fructelor civile pe care le putea obține reclamanta, stabilit prin expertiză; fapta ilicită constă în deținerea imobilului fără titlu; legătura de cauzalitate este evidențiată de posesia nelegitimă prin care pârâta a lipsit proprietarul de folosința bunului, iar vinovăția, exprimată în atitudinea subiectivă a pârâtei față de fapta ilicită, s-a probat, aceasta cunoscând că a încetat folosința gratuită.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, a apreciat că împrejurarea că tribunalul și-a însușit concluziile expertizelor efectuate de experții tehnici desemnați, la care au achiesat și experții consultanți, nu echivalează unei nemotivări a sentinței. Mai mult, critica apelantei este una generică, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea sau netemeinicia sentinței sub acest aspect.

Cu privire la criticile privind obligarea la plata dobânzii conform O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a subliniat că reclamanta este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului care i s-a cauzat, ceea ce include și dobânda datorată de la data introducerii acțiunii, trimiterea la respectivul act normativ fiind făcută pentru a determina modalitatea de calcul.

A apreciat că apărările intimatei-reclamante sub acest aspect, în absența apelului declarat, nu învestesc legal instanța de control judiciar.

Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate și criticile privind stabilirea cuantumului prin includerea T.V.A., reclamanta fiind persoană juridică, cu activitate comercială, plătitoare de regulă de T.V.A., operațiunile de scutire de la plata acestei taxe fiind expres și limitativ prevăzute de Codul fiscal.

În acest context, a subliniat că, în speță, nu se regăsesc ipotezele prevăzute la 141 alin .2 lit. c) C. fisc., invocat de apelantă.

Mai mult, instanța de apel a reținut că o astfel de apărare nu a fost formulată în fața primei instanțe, astfel că, potrivit art. 294 C   .proc.civ., nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac. Pe de altă parte, faptul că reclamanta nu ar fi urmat procedura fiscală vizează exclusiv raportul juridic fiscal ce excede controlului judiciar în cauză și nu este o împrejurare care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei.

În continuare, a subliniat că, în speță, s-au probat condițiile cerute de lege pentru a se putea obține repararea prejudiciului de către cel care l-a cauzat, principiul general fiind acela al reparării integrale.

În ceea ce privește criticile vizând respingerea cererii de chemare în garanție, le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, pentru considerentele deja expuse.

În acest sens, a reiterat cele reținute cu privire la răspunderea civilă personală a pârâtei și a subliniat că modalitatea de finanțare a instituțiilor publice nu este de natură să o îndreptățească la formularea cererii de chemare în garanție, întrucât punerea la dispoziție a sumelor necesare plății, prin includerea lor în finanțarea de la bugetul de stat, vizează etapa executării și nu a constituirii titlului executoriu.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că nu au fost formulate critici vizând aplicarea și interpretarea art. 274 C.proc.civ., ori  cuantumului acestora, apelanta limitându-se să invoce faptul că bugetul nu prevede sume care să poată fi alocate unei astfel de situații.

Împotriva acestei decizii, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului și a susținut că, deși potrivit dispozițiilor art. 998-99 C.civ. pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, aceasta trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, prima instanță a apreciat că problema care trebuie clarificată este cea a operării sau nu a tacitei relocațiuni.

A arătat că, ulterior, instanța de apel a considerat ca fiind îndeplinite aceste condiții, ignorând însă situația de fapt existentă.

Astfel, a omis să rețină faptul că reclamanta a solicitat suspendarea negocierilor până la o dată ulterioară, pentru ca ulterior să formuleze o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat plata retroactivă a unor sume de bani, precum și dobânzi.

În acest sens, a evocat corespondența purtată de părți și a subliniat buna sa credință și disponibilitatea pentru rezolvarea situației, dar și reaua-credință a intimatei care a rămas într-o pasivitate nejustificată, i-a transmis lunar facturile pentru achitarea utilităților și, ulterior, a promovat o acțiune în instanță.

A susținut recurenta că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 998-999, raportat la art. 1169 C.civ., subliniind că, raportat la situația de fapt, prejudiciul nu este cert, fapta ilicită nu există, iar vinovăția sa nu poate fi dovedită.

Cu privire la fapta ilicită, a arătat că a beneficiat de acordul proprietarului, pentru toată perioada în care a folosit spațiul, aspect care înlătură caracterul ilicit al faptei.

În sprijinul acestei afirmații, a arătat că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat, reclamanta a întocmit lunar centralizatorul pe baza facturilor privind utilitățile, cheltuieli pe care ea le-a achitat, fără obiecțiuni din partea proprietarului spațiului, care, mai mult, nu i-a impus prin niciuna dintre notificările transmise vreun termen de predare a spațiului, nu a finalizat negocierile în vederea încheierii unui contract de închiriere și nu a solicitat evacuarea, preferând să stea în pasivitate și să promoveze ulterior o acțiune, având ca finalitate o îmbogățire fără justă cauză.

A conchis recurenta că în mod greșit curtea de apel a menținut sentința tribunalului, reținând doar aspectele invocate de S.C. A. S.A. și omițând să îi analizeze susținerile vizând reaua credință a părții adverse și buna sa credință, subliniind că pe întreaga perioadă a ocupării spațiului a considerat că are acordul proprietarului, care nu a arătat un interes deosebit în rezolvarea situației, nu a emis niciun act din care să rezulte încetarea colaborării și a emis facturi, care au fost achitate.

O altă critică vizează acordarea T.V.A., susținând că pentru suma solicitată, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, T.V.A. nu este datorată, astfel că acordarea acestei taxe de către instanță este nelegală.

Concretizând, recurenta a evocat dispozițiile art. 141 alin. 2 lit. e) și alin. 3 C. fisc., precum și Normele metodologice de aplicare a acestuia, susținând că, raportat la aceste dispoziții legale, persoana impozabilă care închiriază poate opta pentru taxarea operațiunii de închiriere, însă opțiunea trebuie notificată organelor fiscale competente și clientului.

Or, în perioada de desfășurare a negocierilor s-a avut în vedere prețul de închiriere, fără a se face vreo referire la plata T.V.A., corespondența părților nerelevând niciun indiciu privind intenția proprietarului în acest sens.

Mai mult, a arătat că instanța de prim control judiciar a ignorat prevederile art. 137 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora baza de impozitare a T.V.A. nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate.

Cum, în speță, suma acordată cu titlu de lipsă de folosință reprezintă daune-interese, recurenta a subliniat că în mod nelegal a fost obligată la plata T.V.A.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat decizia atacată și prin prisma încălcării art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, a susținut că, potrivit textului de lege sus-indicat, dobânda legală se poate acorda doar în două situații: când există dispoziții legale în vigoare care să prevadă acest fapt și când aceste dobânzi sunt prevăzute în contractul încheiat de părți.

Or, în speță, nu există prevederi legale exprese în acest sens, iar între părți nu a fost încheiat un contract care să prevadă plata de dobânzi.

În final, a solicitat admiterea recursului, iar în cazul respingerii căii de atac și menținerii obligației sale de plată, admiterea cererii de chemare în garanție.

Analizând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte a reținut următoarele:

Autoarea căii de atac a invocat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima critică a recurentei, circumscrisă motivului de nelegalitate indicat mai sus, se îndreaptă împotriva modalității în care curtea de apel a dezlegat chestiunea îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii sale delictuale, raportat la dispozițiile art. 998-999 și art. 1169 C.civ.

În acest context, a arătat că  instanța de apel a considerat ca fiind îndeplinite aceste condiții, ignorând însă situația de fapt existentă, așa cum este aceasta relevată de corespondența dintre părți.

Aceste critici nu se circumscriu însă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ele neputând fi încadrate în această ipoteză legală, chiar dacă recurenta a invocat aplicarea greșită a art. 998-999 și art. 1169  C.civ.

Aceasta, întrucât, în realitate, criticile sus-menționate vizează aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt și de administrare și interpretare a probelor.

Astfel, recurenta a susținut că probatoriul administrat în cauză nu relevă  existența faptei ilicite și vinovăția sa, subliniind că din corespondența purtată cu intimata rezultă că a avut acordul acesteia pentru folosirea spațiului.

Așadar, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenta își exprimă în fapt nemulțumirea față de modul de stabilire a situației de fapt și pune în discuție o reevaluare a materialului probator, nepermisă în recurs.

Cât privește dispozițiile art. art. 998-999 și art. 1169 C.civ., acestea sunt evocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate, autoarea căii de atac făcând trimitere, în susținere, doar la interpretarea probatoriului și împrejurări de fapt.

În acest context, Înalta Curte atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu formează obiect al examinării în recurs, când analiza este limitată doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Separat de acest aspect, trebuie subliniat că, susținând că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat, a folosit spațiul cu acordul proprietarului acestuia, recurenta invocă tacita relocațiune, apărare care de altfel a fost analizată și de instanțele de fond.

Potrivit art. 1437 C.civ., „

după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămâne și e lăsat in posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispozițiile articolului relativ la locațiunea fără termen

.”

Conform art. 1411 C.civ., „

l

ocațiunea lucrurilor este un contract prin care una din părțile contractante se îndatorește a asigura celeilalte folosința unui lucru pentru un timp determinat, drept un preț determinat

.”

Așadar, tacita relocațiune este o instituție juridică specifică contractului de locațiune, contract cu titlu oneros, neputând fi invocată în cadrul unui contract de comodat.

De asemenea, se impune subliniat că afirmația recurentei conform căreia instanța de apel a omis să îi analizeze susținerile vizând reaua-credință a părții adverse și buna sa credință, relevate de împrejurarea că pe întreaga perioadă a ocupării spațiului a considerat că are acordul proprietarului, care nu a arătat un interes deosebit în rezolvarea situației, nu a emis niciun act din care să rezulte încetarea colaborării și a emis facturi, care au fost achitate, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., fără însă ca reclamanta sa fi invocat si acest motiv de recurs.

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Înalta Curte constată că decizia atacată îndeplinește aceste cerințe, instanța de prim control judiciar înlăturând argumentat susținerile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Iași, vizând buna sa credință și reaua-credință a părții adverse.

Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel a examinat criticile sale sub acest aspect, apreciind că probele administrate, respectiv corespondența purtată de părți, relevă inexistența acordului reclamantei de continuare a comodatului și infirmă pretinsa pasivitate a acesteia.

Așadar, instanța de apel a analizat criticile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X și a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că ulterior ajungerii la termen a contractului de comodat pârâta a folosit spațiul proprietatea reclamantei fără drept și i-a produs acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosință.

O altă critică, circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizează încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. 2 lit. e) și alin. 3 C. fisc., precum și a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, având în vedere că, raportat la aceste dispoziții legale, persoana impozabilă care închiriază poate opta pentru taxarea operațiunii de închiriere, însă opțiunea trebuie notificată organelor fiscale competente și clientului.

Înalta Curte subliniază că o asemenea critică ar fi putut fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. în măsura în care pretențiile reclamantei ar fi fost întemeiate pe un contract de închiriere.

Or, în speță, demersul judiciar al reclamantei a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, aceasta solicitând repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință a spațiului ce a făcut obiectul unui contract de comodat care a încetat prin ajungere la termen.

Cât privește critica conform căreia instanța de apel a ignorat prevederile art. 137 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte constată că acesta a fost invocată

omisso medio

, astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Astfel, în apel, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X, printr-o completare a motivelor depusă în termen, a invocat încălcarea dispozițiilor de drept fiscal numai sub aspectul opțiunii lăsate persoanei impozabile care închiriază, de a-i fi taxată operațiunea de închiriere; în  ce privește excluderea din baza de impozitare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, cu titlu de daune-interese, în fazele procesuale anterioare, partea nu a formulat în condițiile și termenele prevăzute de lege nicio critică, așa încât prezentarea sa pentru prima dată în recurs este inadmisibilă, deoarece este făcută

omisso medio.

În acest sens, chiar dacă prin concluziile scrise depuse în termenul de amânare a pronunțării, adică după închiderea dezbaterilor, când instanțele nu mai pot fi învestite, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean X a invocat încălcarea dispozițiilor de drept fiscal sub aspectul excluderii din baza de impozitare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, cu titlu de daune-interese, o astfel de împrejurare nu are aptitudinea de a înlătura considerentul expus mai sus, întrucât tardivitatea invocării unui nou motiv de apel face nu numai ca acesta să scape examinării în calea ordinară de atac, ci și să fundamenteze inadmisibilitatea invocării sale în recurs, pentru prima dată.

Recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma încălcării art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform căruia „

în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

”

A susținut recurenta că, potrivit acestui text de lege, dobânzile se pot acorda doar în două situații: când există dispoziții legale în vigoare care să prevadă acest fapt și când aceste dobânzi sunt prevăzute în contractul încheiat de părți; or, în speță, nu există prevederi legale exprese în acest sens, iar între părți nu a fost încheiat un contract care să prevadă plata de dobânzi.

În analiza acestei critici, instanța supremă va porni de la principiul general al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Astfel, în situația îndeplinirii condițiilor obținerii reparării prejudiciului, autorul acestuia este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (

damnum emergens

), dar și beneficiul nerealizat (

lucrum cessans

), urmărindu-se restabilirea situației anterioare.

În speță, autoarea cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal.

În acest context, trebuie precizat că dobânda legală este destinată acoperirii prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de plată și reprezintă prețul lipsei de folosință.

Așadar, odată ce instanța constată că se impune repararea prin echivalent a prejudiciului, în respectarea principiului general al reparării prejudiciului, poate acorda și dobânzi, de la data introducerii acțiunii, până la plata efectivă a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, asigurându-se astfel acoperirea beneficiului nerealizat.

Altfel spus, se impune acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsirii reclamantei de sumele care i se cuveneau cu titlu de despăgubire, de la data introducerii acțiunii, până la data la care aceasta le încasează.

Articolul 3 din O.G. nr. 13/2011 reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii legale, iar potrivit art. 6 din actul normativ mai sus indicat, „

dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală

.”

Așa fiind, corect a reținut instanța de apel că reclamanta este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului care i s-a cauzat, ceea ce include și dobânda datorată de la data introducerii acțiunii, trimiterea la O.G. nr. 13/2011 vizând doar determinarea modalității de calcul.

În altă ordine de idei, se cuvine subliniat că succesiunea actelor dosarului relevă că recurenta a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile invocate de recurentă nu sunt apte să conducă la  modificarea acesteia.

Trebuie subliniat și că, solicitând ca în cazul respingerii recursului și menținerii obligației sale de plată, să se admită cererea sa de chemare în garanție a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.), recurenta propune o construcție contradictorie și lipsită de logică juridică.

Aceasta, întrucât admiterea cererii de chemare în garanție nu poate fi decât o consecință a admiterii recursului.

Or, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, pentru a fi în măsură să obțină o eventuală modificare în acest sens a deciziei atacate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.