ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2300/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 492 din 7 decembrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a fost recunoscută sentința nr. 031/S/Hv/64/1/ly din data de 02 august 2011 pronunțată de Tribunalul Landului Viena pentru Cauze Penale prin care cetățeanul român P.I.C. fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare.

S-a dispus transferarea condamnatului P.I.C.,  în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare.

S-a dedus prevenția de la 21 mai 2011 la zi.

S-a dispus ca onorariul cuvenit avocatului din oficiu al condamnatului, în cuantum de 320 lei, să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fod a reținut că, prin rezoluția nr. 1762/11/5/2012 din 16 august 2012 a  Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22 august 2012 sub nr. 6630/2/2012, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 modificată s-a solicitat recunoașterea și punerea în executare a sentințelor pronunțate de instanțele din Republica Austria, privind persoana condamnată P.I.C.

În motivarea sesizării s-a arătat că, prin adresa din 2012 Ministerul Justiției - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Austria, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate P.I.C. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțele austriece.

Cererea formulată de autoritățile austriece a fost însoțită de documentele prev. de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința Tribunalului Landului Viena pentru cauze penal nr. 031/S/Hv/64/lly din data de 02 august 2011, numitul P.I.C. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și tâlhărie prevăzute de art. 201 alin. (1) și 142 alin. (1) C. pen. austriac.

În fapt, s-a reținut că în data de 19 martie 2011 a constrâns-o pe E.R., prin violență și amenințare, să întrețină un act sexual contra voinței sale și a deposedat-o, prin folosirea de violențe, de o sumă de bani.

Astfel, instanța de fond a constatat că este îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este definitivă.

Totodată, s-a mai constatat că faptele așa cum au fost reținute și descrise de instanța austriacă, au corespondent în legislația română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de viol și tâlhărie, prev. de art. 197 alin. (1) și art. 211 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, s-a reținut că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată, întrucât faptele care a atras condamnarea susnumitului, constituie infracțiuni și au corespondent în legislația penală română.

Din situația executării pedepsei comunicată de autoritățile austriece a rezultat că din durata pedepsei aplicate a fost dedusă perioada arestului preventiv de la 21 mai 2011 până la 02 august 2011, iar durata executării pedepsei se împlinește la data de 21 mai 2015.

Instanța de fond a constatat că este îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, întrucât la data primirii cererii persoana transferabilă avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. Condamnatul este, în prezent, încarcerat în Penitenciarul Sonnberg din Republica Austria.

În ceea ce privește condiția prevăzută de dispozițiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată, instanța de fond a constatat că persoana condamnată nu dorește să fie transferată în România, în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România,

S-a reținut că, prin hotărârea Direcției Poliției Federale Viena din data de 23 septembrie 2011 s-a emis împotriva acesteia o interdicție de reședință pe teritoriul Austriei pe o durată de 10 ani, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997, putându-se realiza transferarea susnumitului într-un penitenciar din România în lipsa consimțământului acestuia.

Totodată, instanța de fond a constatat ca este îndeplinită cerința menționată în art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată, susnumitul fiind cetățean român după cum a rezultat din verificările efectuate la M.A.I. - D.E.P.A.B.D.

De asemenea, s-a reținut că este îndeplinită condiția prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004 republicată, întrucât statul de executare și cel de condamnare s-au pus de acord asupra acestui transferări.

Prin urmare, instanța de fond a constatat ca fiind îndeplinite condițiile speciale de admisibilitate prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată și, în consecință, în temeiul art. 162 din Legea nr. 302/2004 a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs persoana transferabilă P.I.C., solicitând respingerea sesizării parchetului, întrucât nu și-a dat acordul la transferare într-un penitenciar în România.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursul, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

În prezenta cauză, persoana transferabilă P.I.C. este cetățean român, a fost condamnat definitiv în Republica Austria prin sentința Tribunalului Landului Viena pentru cauze penale nr. 031/S/Hv/64/lly din data de 02 august 2011, la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și tâlhărie prevăzute de art. 201 alin. (1) și 142 alin. (1) C. pen. austriac, având corespondent în legislația penală română în dispozițiile art. 197 alin. (1) și art. 211 alin. (1) C. pen., la data primirii cererii persoana transferabilă avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale, iar statul roman, ca stat de executare, și-a dat acordul la transfer, fiind îndeplinite, în mod incontestabil, condițiile prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Referitor la condiția prevăzută în art. 143 lit. d) din Legea menționată - respectiv existența consimțământului persoanei condamnate - se constată că nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum, în mod corect, s-a reținut și prin sentința atacată, întrucât, prin hotărârea Direcției Poliției Federale Viena din data de 23 septembrie 2011 s-a emis o interdicție de reședință pe teritoriul Austriei pe o durată de 10 ani, față de aceasta, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997, putându-se realiza transferarea într-un penitenciar din România în lipsa acestui consimțământ.

În consecință, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă P.I.C.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă P.I.C. împotriva sentinței penale nr. 492 din 7 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 iunie 2013.