ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2829/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București reclamanta SC O.I. SRL a chemat în judecată pe pârâții P.M.B., C.G.M.B. și A.L.P.A.B. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a notificării comunicată la data de 26 august 2008, prin care i s-a adus la cunoștință că începând cu data de 1 octombrie 2008 contractul de asociere nr. 31 din 7 aprilie 2003 se anulează; de asemenea, solicită să se constate nulitatea absolută a notei P.M.B.

nr. 1852 din 8 august 2008, urmând a fi obligate pârâtele să execute și să își îndeplinească toate obligațiile pe care și le-au asumat prin contractul de asociere, până la finalizarea termenului contractual ; totodată solicită ca pârâtele să fie obligate să respecte drepturile dobândite prin contract, respectiv dreptul de folosință asupra chioșcului D. și terasele acestuia, chioșc de închiriere patine și casa de bilete și 30 de bărci de agrement și utilități. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, 970 C. civ. și art. 5 din Legea nr. 213/1998. Acțiunea a fost precizată de către reclamantă în sensul că înțelege să se judece cu P.M.B. prin P.G. și nu cu P.M.B.

Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 8418 din data de 14 noiembrie 2008, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, reținând natura comercială a cauzei și neevaluabilă în bani, competența materială revenind tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. În fața tribunalului investit cu soluționarea cauzei în primă instanță, pârâta A.L.P.A. București a depus la dosar cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere nr. 31 din 7 aprilie 2003, întrucât a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998, iar în subsidiar, în situația în care se va respinge acest petit să se dispună rezilierea judiciară a contractului ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

Cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1021 C. civ., art. 11 și 15 din Legea nr. 213/1998 și art. 45 și 123 din Legea nr. 215/2001. Prin completarea cererii pârâta a solicitat evacuarea reclamantei din spațiul pe care îl ocupă fără drept. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 5866 din 14 aprilie 2009, a respins cererea principală formulată de reclamantă și a admis cererea reconvențională astfel cum a fost completată, constatând nulitatea absolută a contractului de asociere nr. 31 din 7 aprilie 2003 și a dispus evacuarea reclamantei din spațiul situat în Parcul Cișmigiu respectiv Chioșc în suprafață de 43,5 mp, 2 terase în suprafață de 467 mp conform planului anexat contractului de asociere în participațiune.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 45 și art. 123 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale numai Consiliul General putea hotărî privind asocierea și numai în baza unei licitații publice, hotărâre care lipsește în cauză. În consecință, contractul de asociere este lovit de nulitate absolută, întrucât toate cererile din acțiunea principală sunt nefondate, căci nulitatea face ca actul să fie inexistent iar efectele sale să opereze retroactiv. În aceste condiții, tribunalul a apreciat întemeiat capătul de cerere din cererea reconvențională privind evacuarea, întrucât reclamanta și-a pierdut titlul locativ pentru folosirea bunului care a făcut obiectul contractului de asociere, iar capătul subsidiar al cererii reconvenționale, ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, prin care a susținut că, instanța în mod greșit a respins cererea de constatare a nulității absolute a notificării emise de pârâte, deoarece notificarea nu cuprinde nici o motivare legală a măsurii anulării contractului de asociere, aceasta fiind o măsură abuzivă. De asemenea, în mod greșit a fost admisă cererea reconvențională prin care pârâtele își recunosc propria culpă în încălcarea legii și că nu s-a probat apartenența bunurilor la domeniul public printr-o hotărâre a C.G.M.B. cu acest obiect. Apelanta a invocat ca motiv de ordine publică, excepția de necompetență funcțională a secției comerciale a Tribunalului București, în considerarea faptului că bunul în litigiu aparține domeniului public si ca urmare, sunt incidente prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 105 din 25 februarie 2010, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare în fond Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Curtea a apreciat că, prezentul contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, care asimilează contractele încheiate de autoritățile publice privind punerea în valoare a unui bun proprietate publică cu actele administrative, reținându-se astfel, întemeiat motivul de ordine publică invocat de către reclamantă privind necompetența funcțională a secției comerciale a Tribunalului București în considerarea faptului că bunul în litigiu aparține domeniului public fiind incidente prevederile Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Astfel, Curtea a arătat că reclamanta a investit instanța cu o acțiune prin care s-a solicitat să se constate legalitatea și validitatea unui contract de asociere. Din înscrisurile de la dosar a rezultat că D. Cișmigiu, împreună cu toate dotările de mobilier și dotări fac parte din P. Cișmigiu care aparține domeniului public al statului. În consecință, a apreciat că actul ce a dat naștere prezentului litigiu este un act administrativ în accepțiunea Legii nr. 554/2004, examinarea legalității și valabilității acestuia fiind de competența instanței de contencios administrativ. De asemenea, Curtea a arătat că esențial în stabilirea caracterului administrativ al litigiului sunt două elemente și anume că, bunul aparține domeniului public iar contractul este încheiat de o autoritate publică în scopul valorificării bunului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în cadrul termenului legal, pârâtele A.L.P.A.B. și M.B. prin P.G., fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Prin cererea de recurs pârâta A.L.P.A.B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre judecare aceleiași instanțe. Criticile de nelegalitate se referă, în esență, la faptul că contractul de asociere în participațiune nr. 31 din 7 martie 2004 este un contract comercial și nu unul administrativ având în vedere că pârâta A.L.P.A.B. nu a acționat în regim de putere publică, părțile înțelegând să se afle pe poziție de egalitate, dovadă fiind faptul că acest contract nu poate fi modificat sau reziliat unilateral, ci numai prin acordul părților.

Mai mult decât atât, contractul prevede ca temei art. 251 – art. 256 C. com., iar art. 20 prevede că orice litigiu apărut între părți se va soluționa de către instanțelor de drept comun. În acest sens invocă ca practică judiciară deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, nr. 912/2007 și 1028/2007. Prin cererea de recurs formulată de pârâtul M.B. se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, menținerea sentinței de fond ca fiind legală și temeinică. Recurenta apreciază că decizia instanței de apel este nelegală sub aspectul calificării raportului juridic dedus judecății, hotărârea fiind dată cu interpretarea greșită a art. 3 și 4 C. com.

Astfel, calificarea raportului juridic dedus judecății nu poate fi acela al unui drept civil, atâta vreme cât în contractul de asociere obiectul contractului îl reprezintă desfășurarea activităților de agrement, Codul Comercial reglementând în art. 3 și 4 categoriile de fapte considerate a fi de comerț. Reclamanta SC O.I. SRL București, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei atacate. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Pârâta A.L.P.A. a încheiat cu reclamanta SC O.I.

SRL contractul de asociere nr. 31 din 7 aprilie 2003 cu o durată de 20 ani și al cărui obiect îl constituie exploatarea D. Cișmigiu prin activități de agrement și administrație publică. Contractul de asociere dintre părți ce face obiectul litigiului a fost încheiat la data de 7 aprilie 2003, dată la care nu intrase în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Raportul juridic de drept comercial dedus judecății este unul comercial, având în vedere temeiul de drept al contractului de asociere în participațiune, menționat în art. 1, respectiv art. 251 – art. 256 C. com., ansamblul clauzelor contractuale, precum și alegerea instanței competente să soluționeze litigiile intervenite între părți.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, deși contractul de asociere are ca obiect un bun care aparține domeniului public al statului, acesta nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea Legii nr. 554/2004, având în vedere că încheierea acestuia a avut loc sub imperiul dispozițiilor cuprinse în Codul comercial, ceea ce atribuie litigiilor competența instanțelor de drept comun. De asemenea, se mai are în vedere faptul că părțile au prevăzut în contractul lor competența de soluționare a litigiilor instanțelor de drept comun, astfel că, în mod greșit contractul a fost calificat ca fiind un contract administrativ, aspect care a condus la schimbarea competenței instanței, fiind aplicată greșit o normă imperativă.

În atare situație, litigiul de față având ca obiect examinarea legalității și validității contractului de asociere este de competența instanței comerciale și nu a celei de contencios administrativ. Considerațiile instanței de apel, în ceea ce privește dispozițiile tranzitorii cuprinse de Legea nr. 554/2004 prin art. 27 care atrag competența instanței de contencios administrativ sunt greșite, întrucât contractul în discuție nu a fost încheiat sub imperiul Legii nr. 554/2004, fiind deferit justiției în anul 2008, însă legea aplicabilă la momentul sesizării instanței nu poate fi considerată legea contenciosului administrativ având în vedere pretențiile părților care își au temeiul într-un contract comercial.

Este adevărat că normele de competență sunt norme de imediată aplicare, dar pârâtele nu au fost chemate în judecată în calitate de autoritate publică, care printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri a adus vătămări unei persoane (art. 1 din Legea nr. 554/2004). Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile, iar în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții M.B. prin P. și A.L.P.A.B. împotriva deciziei nr. 105 din 25 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2010.