ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2010

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 5987/2005 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanta SC P. SA București a chemat în judecată pe pârâta SC R.S.

SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, care face obiectul contractului de asociere din 30 noiembrie 1999. La data de 24 iunie 2005 pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei pârâte la executarea obligațiilor contractuale asumate, în sensul prelungirii duratei contractului de asociere, astfel cum rezultă din art. 3 al actului adițional nr. 1. În subsidiar, a solicitat obligarea la prelungirea duratei contractului de asociere cu durata în care s-a făcut investiții în imobil conform prevederilor art. 3. La termenul din 1 iulie 2005 reclamanta-pârâtă și-a modificat acțiunea, solicitând și obligarea pârâtei să-și ridice construcția neautorizată ridicată lângă spațiul din București, sector 5, în extinderea acestuia, sau încuviințarea ca reclamanta-pârâtă să ridice această construcție pe cheltuiala pârâtei, evacuarea de pe terenul aferent spațiului și construcției neautorizate, și obligarea pârâtei la plata daunelor pentru lipsa de folosință.

Prin sentința civilă nr. 4251 din 1 iulie 2005 a Judecătoriei sectorului 5 București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la secția a VI-a comercială sub nr. 26582/3/2005.

Prin sentința comercială nr. 233 din 24 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC P. SA, s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul în suprafață de 92 m.p., situat în sector 5, care face obiectul contractului de asociere din 30 noiembrie 1999, au fost respinse, ca nefondate, capetele de cerere, privind obligarea pârâtei, la ridicarea construcției edificate în prelungirea spațiului sus menționat sau autorizarea reclamantei de a o ridica, pe cheltuiala pârâtei, respectiv, privind evacuarea pârâtei de pe terenul aferent acestei construcții, s-a anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese, pentru lipsa de folosință, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC R.S.

SRL, compensându-se cheltuielile de judecată avansate de părți. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele. Reclamanta nu s-a conformat obligației fixate de către instanță în sarcina sa la termenul din 18 octombrie 2005, în sensul de a preciza capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor pentru lipsirea de folosință și de a-l timbra la valoare, astfel încât s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1947. Pe fond, s-a reținut că între părți s-a încheiat contractul de asociere din 30 noiembrie 1999, în baza căruia reclamanta a adus ca aport folosința spațiului comercial în suprafață de 92 m.p.

situat în sector 5, pârâta obligându-se să participe la asociere aport financiar, prin realizarea unor lucrări de reamenajare a spațiului și a dotărilor necesare desfășurării activităților de alimentație publică, durata asocierii fiind stabilită la 5 ani, începând cu 1 decembrie 1999 și până la 30 noiembrie 2004. La cap. 9 din contract părțile au prevăzut că asocierea încetează de drept la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, însă prin art. 3 al actului adițional la contract, s-a stipulat, pentru situația în care obligațiile contractuale vor fi respectate că părțile sunt de acord ca perioada de asociere să se prelungească cu perioada în care s-au făcut investiții. Pârâta-reclamantă nu a arătat și nici nu a dovedit perioada pentru care s-ar impune prelungirea contractului, ca urmare a efectuării de investiții.

S-a mai reținut că acțiunea în evacuare este o cerere personală, care nu urmărește valorificarea unui drept real, cum este cel de proprietate, pe care reclamantul ar fi trebuit să-l dovedească, putând fi exercitată și de către cel care are folosința bunului. Pentru celelalte capete de cerere s-a reținut că reclamanta nu a justificat vreun drept real sau de folosință asupra terenului, neproducând vreun titlu în acest sens, dreptul de a solicita ridicarea construcției neautorizate aparținând adevăratului proprietar, reclamanta neproducând dovezi în acest sens. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâta SC R.S. SRL și reclamanta SC P. SA, considerând-o netemeinică și nelegală.

Prin decizia comercială nr. 186 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, au fost respinse, ca nefondate ambele apeluri. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele. Nici în cererea principală și nici în cererea reconvențională nu a existat un capăt de cerere, care să fie dedus judecății, cu privire la titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât, criticile formulate de către pârâta reclamantă în acest sens, n-au putut fi reținute. De asemenea, s-a reținut că pârâta-reclamantă i-a recunoscut reclamantei-pârâte, cel puțin la momentul încheierii contractului de asociere, dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu.

Actele adiționale încheiate ulterior de părți nu au avut nici un efect asupra valabilității termenului de încetare a contractului de asociere, ca de altfel, nici investițiile efectuate de pârâtă. Reclamanta-pârâtă a recunoscut valoarea investițiilor efectuate de pârâta reclamantă și a redus cota de contribuție lunară a acesteia, tocmai în vederea recuperării contravalorii acestor investiții. În ce privește apelul reclamantei-pârâte s-a reținut că aceasta nu a făcut dovada că deține un titlul pentru terenul aferent construcției și nu a cuantificat daunele suferite pentru lipsa de folosință și nici nu a timbrat această cerere. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. IÎn recursul său, recurenta-reclamantă SC P. SA, a adus următoarele critici deciziei recurate.

Instanța de apel a ignorat faptul că, deși prima instanță a respins celelalte capete de cerere, ca neprobate, tot prima instanță a respins și cererea de probatorii. În mod greșit instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea acțiunii în constatarea dobândirii, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra terenului, precum și cererea de disjungere a apelului formulat de pârâta-reclamantă de apelul formulat de reclamanta-pârâtă. În drept, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., fără a arăta însă care dintre aceste critici se încadrează în respectivele dispoziții legale. În recursul său, recurenta-pârâtă SC R.S.

SRL, a adus următoarele critici deciziei recurate. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. cu referire la dispozițiile art. 948 C. civ., în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile actului adițional nr. 1 la contractul de asociere, unde, la art. 3, se prevede că în cazul în care obligațiile contractuale vor fi respectate, părțile sunt de acord ca perioada de asociere să se prelungească cu perioada în care s-au făcut investiții în spațiu.

Considerentele hotărârii instanței de apel conțin motive străine de natura pricinii, în sensul că, deși dispozițiile art. 3 din actul adițional nr. 1 la contractul de asociere constituie, în mod neechivoc, o prelungire a contractului, în raport de un singur criteriu, și anume acela al duratei investițiilor, instanța de apel a reținut considerente privitoare la valoarea investițiilor și al edificării unor construcții pe un teren ce nu aparține reclamantei. Deoarece starea de fapt, în ce privește durata investițiilor, nu a fost stabilită pe deplin, ca urmare a nelegalei respingeri a cererii de încuviințare a probei cu expertiza, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru a se efectua o expertiză cu privire la determinarea duratei investițiilor.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate, pentru următoarele considerente. Prima critică formulată de recurenta-reclamantă nu poate fi reținută, deoarece ea vizează netemeinicia hotărârii, respectiv modul de interpretare a probelor administrate, or, sub acest aspect instanța de recurs numai poate analiza hotărârea instanței de apel, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 și respectiv art. 165 C. proc. civ., deoarece, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce promovează o acțiune în fața justiției este dator să-și probeze susținerile.

Prin urmare, atât instanța de apel cât și prima instanță au analizat cererile și susținerile părților prin prisma dovezilor depuse la dosarul cauzei, reținând în mod corect că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului. Oricum, în măsura în care în pricina invocată de recurenta-reclamantă, aceasta va avea câștig de cauză, are la îndemână acțiuni în justiție pentru remedierea situației. În ce privește recursul recurentei-pârâte, prima critică nu poate fi reținută.

Deși este adevărat că potrivit art. 3 din actul adițional la contractul de asociere, în cazul în care obligațiile contractuale vor fi respectate, părțile au convenit ca perioada de asociere să se prelungească cu perioada în care s-au făcut investiții în spațiu, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o cerere în fața instanței, trebuie să-și dovedească susținerile, or, prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă nu a arătat care ar fi întinderea acestei perioade și nici n-a propus probe în acest sens. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.

Așa cum s-a arătat mai sus, pârâta-reclamantă nu a specificat care ar fi întinderea perioadei în care au fost efectuate investițiile și nici nu a făcut probatorii în acest sens, instanța de apel aducând doar argumente în sensul că durata de valabilitate a contractului de asociere nu a fost modificată prin actele adiționale, deoarece, valoarea investițiilor efectuate de pârâta-reclamantă a fost recuperată prin reducerea cotei de contribuție lunară a acesteia, or, acest lucru nu înseamnă că motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie, această argumentare venind doar în completarea argumentului că recurenta pârâtă nu a indicat și nu a dovedit care este întinderea perioadei în care au fost efectuate investițiile, în sensul că nici nu era nevoie de acest lucru, atâta timp cât contravaloarea investițiilor a fost recuperată în perioada de valabilitate a contractului de asociere, prin reducerea cotei de contribuție lunară a pârâtei-reclamante.

Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Recurenta-pârâtă nu arată în ce constă nelegalitatea respingerii cererii de încuviințare a probei cu expertiza. De altfel, printr-o expertiză tehnică nici nu s-ar putea determina întinderea perioadei în care s-au realizat investițiile, acest lucru putându-se determina numai prin proba cu acte sau martori. Așa după cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o cerere în fața justiției, trebuie să-și dovedească susținerile, or, prin cererea reconvențională pârâta-reclamantă nici nu a indicat care ar fi întinderea perioadei de efectuare a investițiilor și nici nu a propus probe în acest sens. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC P. SA București și de pârâta SC R.S. SRL București împotriva deciziei nr. 186 din 23 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 septembrie 2010.