ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 642/2014

Asupra recursului de față: Prin sentința penală nr. 126 din 13 decembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 7141/115/2012, al Tribunalului Caraș-Severin, în baza art. 403 alin. (1) și alin. (3) teza a II-a raportat la art. 394 C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de petentul revizuent R.V.M., privind revizuirea Sentinței penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 210/2004. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul revizuent la 50 lei cheltuieli judiciare față de stat. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, revizuentul R.V.M.

a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174, 175 lit. i) C. pen., definitivă prin Decizia penală nr. 459/A din 15 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8127/P/2003 - prin respingerea, ca nefondate a apelurilor declarate de inculpatul R.V.M. - și Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 210/2004 - prin admiterea recursului declarat de inculpatul R.V.M.

împotriva Deciziei penale nr. 459/A din 15 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, casarea deciziei atacate și a sentinței penale nr. 163 din 6 octombrie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare. În motivarea cererii de revizuire s-a invocat faptul că inculpatul nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, victima fiind lovită de fapt de alte persoane, între care se afla și fratele acesteia, R.F. în susținerea cererii de revizuire, condamnatul a depus la dosar două declarații olografe, consemnate în fața apărătorului ales al revizuentului, avocat C.G., date de către numiții G.P.

și F.V., martori care nu au fost audiați în cauză. Petentul nu și-a motivat în drept cererea de revizuire. Conform referatului nr. 329/111/6/2012 din 15 noiembrie 2012, întocmit în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, s-a concluzionat că cererea revizuentului nu întrunește exigențele art. 394 C. proc. pen., astfel că potrivit art. 399 C. proc. pen. s-au formulat concluzii de respingere a cererii de revizuire. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 7141/115/2012, la data de 16 noiembrie 2012. Examinând cererea revizuentului R.V.M., prin premisa cererii de revizuire și a actelor dosarului, instanța a constatat că aceasta nu se încadrează în niciuna din situațiile expres prevăzute de art. 394 lit. a)-e) C. proc.

pen., nefiind admisibilă în principiu conform prevederilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. Tribunalul a constatat că motivele invocate de către revizuentul condamnat prin cererea formulată nu vizează împrejurări noi, necunoscute de instanța de fond la pronunțarea sentinței penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, definitivă prin Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 210/2004. În vederea admiterii în principiu a unei cereri de revizuire, instanța pe rolul căreia se află respectiva cauză are obligația în primul rând să constate existența vreunuia dintre cazurile de revizuire reglementat expres de art. 394 C. proc.

pen. Astfel, s-a constatat că susținerile revizuentului condamnat vizează aspecte de fond, examinate deja de trei instanțe de judecată (în faze procesuale diferite), respectivele aspecte privind starea de fapt, probatoriul administrat, cererile formulate în timpul cercetării judecătorești și coroborarea elementelor de fapt neavând nici o legătură cu o cale extraordinară de atac, fiind din contră tranșate în mod definitiv de respectivele instanțe. În altă ordine de idei, s-a constatat faptul că nu subzistă nici cazul de revizuire reglementat de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., întrucât nu a fost indicată de către revizuent descoperirea nici unei fapte sau împrejurări cu caracter de noutate, necunoscută de vreuna dintre instanțe la soluționarea cauzei, după cum nu s-a făcut dovada condamnării definitive pentru săvârșirea vreunei infracțiuni de mărturie mincinoasă a niciunui martor audiat de respectivele instanțe în cauza în care fusese acuzat inculpatul de săvârșirea infracțiunii de omor. Așadar, s-a constatat că revizuentul a invocat chestiuni legate de fondul cauzei deduse judecății, ce au fost avute în vedere de către instanța de fond, precum-și. de către instanțele de control judiciar. De altfel, s-a reținut că revizuentul a mai invocat motive de aceeași natură într-o cerere anterioară de revizuire îndreptată împotriva aceleiași sentințe penale și a dorit să fie administrată proba cu martori în ambele proceduri.

Autoritatea de lucru judecat a soluției pronunțate în precedenta cerere de revizuire a existat cu privire Ia faptul că o cerere de revizuire întemeiată pe motivul că făptuitorul: a fost altul decât condamnatul, iar proba în dovedirea motivului este cea testimonială este o cerere inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuentul. Prin Decizia penală nr. 30M din 07 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva deciziei penale pronunțate în apel, a formulat recurs revizuentul, iar prin Decizia penală nr. 1940 din 05 iunie 2013, Înalta Curte a admis recursul petentului revizuent, a dispus casarea Deciziei penale nr. 30/A din 07 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, deși petentul revizuent se afla în stare de deținere, cauza în apel a fost judecată în lipsa acestuia. În rejudecare, examinând sentința apelată atât prin prisma motivelor invocate, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, în condițiile prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a constatat că apelul este nefondat. S-a reținut că revizuirea este o cale extraordinară de atac, a cărei admisibilitate este în mod strict circumstanțiată cazurilor de revizuire expres și limitativ prevăzute de art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen. Instanța investită cu judecarea cererii de revizuire nu poate proceda la rejudecarea fondului pricinii decât în măsura în care găsește admisibilă în principiu calea de atac, iar aceasta se realizează doar în situația existentei vreunuia din cazurile de revizuire.

Nici o altă împrejurare de fapt, oricât relevanță ar avea și nici un alt considerent invocat în motivarea cererii de revizuire nu ar putea conduce la rejudecarea pricinii, nefiind permis a se aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată decât în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege. Astfel, verificând motivele invocate de către petent în susținerea cererii de revizuire, instanța de apel a constatat că acesta a invocat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., potrivit cărora revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la judecarea cauzei. Așadar, pentru existența cazului de revizuire invocat este imperios necesar ca împrejurările și mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate să fie noi, în sensul că nu au fost cunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei.

Împrejurarea că există două declarații olografe ale unor persoane care nu au fost audiate în cauză, nu poate determina admiterea cererii, fiindcă este inadmisibil ca pe calea acestei căi extraordinare de atac să se obțină o prelungire a probațiunii pentru stări de fapt deja cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza. Pe de altă parte, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie ca împrejurările noi, necunoscute de instanța care a pronunțat hotărârea, să poată duce la netemeinicia hotărârii de condamnare, respectiv la achitarea revizuentului, așa cum prevede art. 394 alin. (2) C. proc. pen., adică la o soluție diametral opusă, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât vinovăția petentului revizuent a fost stabilită pe baza altor probe pertinente și concludente, iar starea de fapt, vinovăția și individualizarea pedepsei au dobândit autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, față de considerentele expuse, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul apelant împotriva Sentinței penale nr. 126 din 13 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Caras Severin în Dosar nr. 7141/115/2012. Împotriva acestei decizii, revizuentul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și, rejudecând, admiterea cererii de revizuire si trimiterea cauzei la instanța de fond. În motivarea cererii scrise, de la fila 5, revizuentul a susținut că nu este vinovat, susținând că rechizitoriul a fost întocmit fără a fi avute în vedere declarațiile martorilor. Analizând recursul declarat de revizuent, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinței penale atacate. Din economia textului de lege sus-menționat coroborat cu alin. (2) al art. 394 C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile expres prevăzute de lege: .faptele și împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și, respectiv, condiția ca aceste fapte și împrejurări noi să fi condus la o soluție diametral opusă celei pronunțate, în situația în care ar fi fost cunoscute de instanțe.

Motivele invocate de revizuent - faptul că nu a fost el autorul infracțiunii de Omor, iar doi martori oculari nu au fost audiați - nu pot fi considerate împrejurări noi, care să impună revizuirea sentinței atacate, întrucât instanța de fond a stabilit vinovăția inculpatului în cadrul cercetării judecătorești, pe baza probelor verificate nemijlocit, iar ulterior cele două instanțe de control judiciar au verificat apărările inculpatului și le-au înlăturat, apreciind, pe baza probelor administrate, că este dovedită vinovăția sa. Instanța de recurs constată că revizuentul nu a făcut dovada existenței unor fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanța care a soluționat cauza pe fond, de natură a proba netemeinicia hotărârii judecătorești criticate.

Drept urmare, în mod corect a fost respinsă cererea de revizuire formulată de condamnat, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 394 C. proc. pen. Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de revizuentul R.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 156/A din data de 07 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul R.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 156/A din data de 07 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 februarie 2014.