ÎCCJ, Decizia nr. 235/2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de intervenție accesorie formulată de către petentul A.. în favoarea recurentului reclamant B., ca inadmisibilă, reținând că acesta nu justifică un interes să intervină în procesul care se judecă între părțile originare, în sensul dispozițiilor art. 61 din C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere, instanța a amânat, la 17 decembrie 2020, pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul B. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 56 din data de 02 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul reclamant B., ca neîntemeiată, a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant B., și a respins recursul declarat de reclamantul B. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva hotărârii și a deciziei menționate la pct. 1, intervenientul A.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Intimatul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului pentru alte motive decât cele pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cauza în pronunțare, precum și excepția lipsei de interes, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând excepția inadmisibilității recursului declarat în cauză, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 64 alin. (4) din C. proc. civ.:

"Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel.".

De asemenea, art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că "hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

În cauză, intervenientul a declarat recurs împotriva încheierii din 16 decembrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin care i-a fost respinsă cererea de intervenție formulată în cadrul instanței de recurs, care, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus citate, este o încheiere definitivă, ce nu poate fi supusă căii de atac a recursului.

De asemenea, recursul vizează și Decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționat recursul declarat de reclamantul B., decizie definitivă conform textului de lege citat anterior.

Ca urmare, se reține că atât încheierea, cât și decizia recurată sunt definitive, sens în care nu mai pot fi supuse căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin raportare la dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii, instanța fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A.. împotriva încheierii din 16 decembrie 2020 și a Deciziei nr. 6955 din 17 decembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iunie 2021.