ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6955/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iulie 2017, sub nr. x/2014, urmare declinării de competență teritorială prin sentința civilă nr. 802/20.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în calitate de executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel Timișoara, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, în dosar nr. x/2014, solicitând instanței anularea Hotărârii nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România pronunțată în dosarul x/2014

Încheierea din 23 noiembrie 2017 și hotărârea primei instanțe Prin încheierea din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de recuzare, formulată de reclamantul A. împotriva doamnei judecător B. în dosarul nr. x/2014. Prin sentința civilă nr. 56 din 2 martie 2018, Curtea de Apel Timișoara a hotărât următoarele: - a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara; - fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii și a sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs, înregistrat pe rolul ÎCCJ-SCAF la data de 7 mai 2018, sub nr. x/2014*, reclamantul A., întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării în tot a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., ca nelegală și netemeinică, cât și închiderea dosarului disciplinar. În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 recurentul arată că, atunci când a înaintat cererea de recuzare, a avut în vedere faptul că doamna judecător a avut o relație de natură economică, urmare a unui raport juridic contractual cu executorul judecătoresc C., care are și calitatea de reprezentant legal al Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pârât în prezenta cauză. În acest context, doamna judecător B., a apelat la serviciile acestui executor judecătoresc, căruia i-a achitat un onorariu în vederea recuperării unor sume de bani, cuvenite în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești. În plus, a arătat că există o stare de dușmănie între el și acest executor judecătoresc, care, chiar și în acesta cauză, pe lângă multe altele, a fost inițiatorul acțiunii disciplinare împotriva sa, cât și cel care, în calitate de președinte al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, funcție cumulată cu cea de președinte al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a influențat și a determinat în mod hotărâtor, luarea acestor măsuri nejustificate, abuzive și ilegale împotriva sa. Instanța, prin încheierea atacată, a apreciat că existența unui contract între cei doi, demersurile efectuate de executorul judecătoresc în folosul doamnei judecător, chiar împotriva Ministerului Justiției, minister care, conform prevederilor legale, coordonează și controlează activitatea executorilor judecătorești "nu semnifică existența unor elemente actuale care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului în prezenta cauza. Ori, CEDO, în analizarea criteriului obiectiv a imparțialității instanțelor, a stabilit că va trebui determinat, dacă în afara conduitei personale a judecătorului există fapte dovedite de natura a ridica îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea acestuia. În această privință, chiar și aparențele căpăta importanță (Hauschildt contra Danemarcei). Mai mult, conform celor expuse în Hotărârea Micallef, testul obiectiv va analiza, în cele multe cazuri, legăturile dintre judecători și alte persoane implicate în proces și că, cu important este percepția despre realizarea actului de justiție. Astfel, ceea ce este în discuție reprezintă încrederea pe care un tribunal al unei societăți democratice trebuie să o inspire publicului și de aceea, un judecător asupra căruia planează o frică legitimă de imparțialitate este necesar a fi retras. De altfel, în Hotărârea De Cubber, CEDO enunțase anterior, în această privință, chiar și aparențele pot avea o anumită importanță sau, altfel spus, justiția nu trebuie doar făcută ci trebuie a fi văzută că este făcută. Deci, în ceea ce privește prezenta speță, este foarte clar faptul că, luând în considerare criteriul obiectiv, o legătură contractuală dovedită, între judecător și practic, una din părțile în proces, reprezintă un motiv serios de a pune la îndoială imparțialitatea acestui judecător, nefiind vorba doar de o simplă aparență, ci de un fapt cert, dovedit cu acte. Desigur că legiuitorul nu a putut să prevadă toate cazurile particulare, dar, prin prevederea menționată la art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ., a lăsat deschisă calea prin care pot fi abordate diferite situații și elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. În ceea ce privește criteriul subiectiv, care poate avea în vedere, printre altele, ostilitatea sau reaua credință manifestată de către judecător, la momentul înaintării cererii sale nu a avut nici un element la care să fac apel însă, bănuiala sa legitimă, referitoare la imparțialitatea doamnei judecător, i-a fost confirmată pe deplin, în momentul în care, pentru modul în care a instrumentat două dosare execuționale, ambele sub controlul de legalitate al instanței de executare, a fost sancționat cu cea mai gravă măsură, și anume, excluderea sa din profesia de executor judecătoresc. În motivarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 56 din 2 martie 2018 recurentul începe prin a reitera criticile din cererea de chemare în judecată aduse hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină referitoare la depășirea de către organele jurisdicționale a competenței cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuționale cu nr. x și 529/EX/2012: Apreciază astfel că, atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executorești de pe lângă CA. Timișoara, cât și Comisia Superioara de Disciplina de pe Lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, cu prilejul pronunțării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 și, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, procedând la verificarea legalității actelor de executare, in dosarele menționate în contestația depusă, si-au depășit competența, deoarece această analiza, conform prevederilor legale, cade in competența instanței de judecată, ca instanță de executare. Invocă în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 810/27.09.2007 care, în opinia sa, clarifică delimitarea clară între faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar și actele de executare pe care acesta le exercita pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii precum și practică judiciară dar și aprecieri în public a unor persoane din conducerea UNEJ. Având în vedere chestiunile referitoare la reglementările legale, cât și practica și doctrina în domeniu, rezultă faptul că, aprecierea și analiza legalității actelor de executare, exercitate de către un executor judecătoresc, este în competenta EXCLUSIVĂ a instanței de executare și prin urmare, nici un alt organ, chiar fiind vorba de un organ cu activitate jurisdicțională nu poate proceda la analizarea actelor de executare și nu se poate pronunța cu privire la legalitatea acestora, în scopul de a le asimila unor încălcări și abateri de natura disciplinară, din cele prevăzute, în mod expres, de art. 47 din Legea nr. 188/2000. Cu toate că prevederile legii, ale doctrinei și practicii, sunt foarte clare, prima instanța reține doar că, în baza unor prevederi din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 (art. 101, 102, 103), cât și în Statutul UNEJ (art. 21 lit. k), verificarea legalității actelor de executare intră și în competența atât a ministerului justiției, consiliului UNEJ, colegiilor directoare ale camerelor executorilor judecătorești, cât șl a celor două organe jurisdicționale. Astfel, prima instanță apreciază și susține ideea că o lege, Legea nr. 188/2000, cât și C. proc. civ., conform căruia împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de cei interesați sau vătămați prin executare (art. 712 alin. (1), pot fi modificate prin redactarea unor prevederi cuprinse în acte juridice inferioare, cum sunt regulamentele sau statutele, iar aprecierea legalității unor acte și fapte juridice să se facă prin prisma acestora. Motivul susținut atât de pârâți, cât și de către instanța, că toate aceste organe pot executa controlul legalității actelor de executare, așa cum o face și instanța de executare, singura deosebire dintre cele două controale fiind acela că numai cel exercitat de către instanța de executare poate fi urmat de anularea actelor de executare, este lipsit de orice fundament juridic. Mai mult, chiar instanța de contencios administrativ verifică legalitatea actelor de executare pe care le-a întocmit, le apreciază ca fiind ilegale, contrar concluziilor la care au ajuns instanțele de executare și, fără să facă referiri la gravitatea acestor abateri, apreciază că excluderea sa din profesia de executor judecătoresc este măsura cea mai potrivita care i se cuvine. Recurentul mai arată că nu a contestat dreptul acestor organe de a exercita controlul profesional asupra activității sale, ca executor judecătoresc, ci doar a susținut că acest control trebuie să aibă în vedere întreaga sa conduită profesională, conform Deciziei C. civ. nr. 310/27.09.2007 și că faptele pentru care poate răspunde disciplinar sunt cele expres și limitativ prevăzute de lege. În opinia recurentului, este inadmisibil ca legalitatea actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc să fie cercetate de către un alt executor judecătoresc, care este un potențial concurent, de multe ori având și interese personale, având și o pregătire juridica diferită și, în urma concluziilor trase, să se dispună sancționarea celui cercetat, pentru modul în care a instrumentat un anume dosar execuțional, în condițiile în care, conform prevederilor legale, numai instanța de judecată poate cerceta aceste acte. Cu alte cuvinte, opiniile pe care executorii judecătorești, membrii ai celor două comisii le-au exprimat cu ocazia cercetării legalității actelor de executare pe care le-a exercitat și întocmit în două dosare execuționale, rămân doar niște simple păreri care, potrivit prevederilor legale, nu pot duce sau determina sancționarea sa disciplinară. Mai mult, legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuționale respective, a fost verificată și confirmată de către instanța de executare, care, prin pronunțarea deciziei civile nr. 556/24.11.2014 a Tribunalului Timiș în dosarul execuțional nr. x/2012, a respins contestația la executare, iar Judecătoria Caransebeș, prin pronunțarea sentinței civile nr. 306/04.03.2015 în Dosar nr. x/2013 (dosar execuțional nr. x/2013) a respins toate cele cinci contestații formulate de către debitor în acel dosar, debitor care a înaintat și o plângere penală împotriva sa, referitoare tocmai la modul în care a instrumentat acest dosar, iar această plângere a fost respinsă ca nefondată, potrivii încheierii nr. 16/CP/CC/15.01.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. x/2014. Având în vedere faptul că instanța de judecată a confirmat legalitatea actelor de executare silită întocmite cu ocazia instrumentării celor două dosare execuționale, este inadmisibil, în opinia recurentului, ca activitatea sa să fie cercetată de cele două comisii, organe administrative, iar acestea să ajungă la o cu totul altă concluzie și, în urma unui abuz de drept, să dispună excluderea sa din profesia de executor judecătoresc. O altă critică vizează interpretarea greșită a situației de fapt și a prevederilor legale incidente în cauză. Se arată astfel că, prima instanță a constatat că Consiliul de Disciplina al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă CA. Timișoara, cel care a pronunțat Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 prin care a fost dispusă sancțiunea excluderii sale din profesie, a fost sesizat cu o acțiune disciplinară împotriva sa, prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă CA. Timișoara, hotărâre având la bază Procesul-verbal din data de 16.05.2014, proces-verbal conform căruia dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile au fost dosarele execuționale nr. x/EX/2013 și nr. 529/EX/2012. Având în vedere faptul că din conținutul Hotărârii nr. 4 rezultă faptul că excluderea sa din profesie a fost dispusă pentru modul în care a instrumentat dosarele cu nr. x/2013 și nr. y/2012, iar dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile, prima instanța a constatat că abaterile reținute în sarcina sa, cu ocazia analizei dosarului execuțional nr. x/2013, nu pot sta la baza sancționării sale disciplinare. Cu toate acestea, deși toate cele trei dosare sunt anexate la dosarul cauzei, în cuprinsul dosarului administrativ, prima instanța trece la analizarea dosarului execuțional nr. x/2013, care este un dosar de evacuare, analizând practic modul de instrumentare al dosarului cu nr. x/2013, preluând, ad literam, criticile referitoare la acest dosar (w/2013), atât în Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 a Colegiului Director al CE J. de pe lângă CA. Timișoara, cât și în Hotărârea cu nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplina din cadrul U.NI.EJ. Astfel, prima instanța, după ce a constatat că modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile și a stabilit că analiza acestui dosar nu poate sta la baza sancționării sale disciplinare, a procedat tocmai la analizarea acestui dosar, sub numărul de x, așa cum au făcut și cele două organe jurisdicționale și, în urma celor constatate, a dispus menținerea hotărârii de excludere a sa din profesia de executor judecătoresc. În continuarea motivării căii sale de atac, recurentul a înțeles să reitereze modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013, dosar care nu a fost analizat nici de cele două organe jurisdicționale și nici de prima instanță. Prima instanța, făcând referiri la dosarul execuțional cu nr. x (evacuare), analizează, în realitate, modul în care a instrumentat dosarul execuțional cu nr. w/2013 (executare silita imobiliară). De asemenea, recurentul a înțeles să facă precizări și cu privire la activitatea pe care a desfășurat-o în dosarul cu nr. x/2013, activitate analizată, în fapt de instanța de fond. Astfel, recurentul arată că, prima instanța îi impută faptul că nu ar fi respectat procedura de administrare a imobilului, prevăzută de dispozițiile art. 831 C. proc. civ., în sensul că nu a numit un administrator sechestru al imobilului, ori, chiar din conținutul textului acestui articol, pe care instanța îl reproduce în considerentele hotărârii este foarte clar faptul că, executorul judecătoresc, atunci când apreciază ca fiind necesar va numi prin încheiere, un administrator sechestru. A avut în vedere faptul că creditorul și debitorul, erau rude de gradul 1 (fiu - tată), iar imobilul a fost întreținut în cele mai bune condiții. Cea de-a doua acuzație care i se aduce în acest dosar este aceea că, în dosarul nr. x/2013, a întocmit Procesul-verbal de licitație imobiliară și Actul de adjudecare, în aceeași zi, în data de 07.11.2013, deși, din coroborarea art. 847 C. proc. civ. cu art. 854 C. proc. civ., reiese că actul de adjudecare se întocmește pe baza procesului-verbal de licitație, după plata integrală a prețului sau a avansului. Ori, nu s-a avut în vedere faptul că, creditorul a dobândit acest imobil în urma depunerii creanței sale în contul prețului, iar diferența, în cuantum de 19.300 RON, a fost achitată în aceeași zi, conform chitanței eliberată cu acel prilej, în data de 07.11.2013. În concluzie, recurentul arată că fost sancționat pentru activitate pe care a desfășurat-o în dosarul execuțional cu nr. w/2013, deși: - acest dosar nu a făcut obiectul cercetării prealabile; - legalitatea tuturor actelor de executare a fost analizată atât de instanța de executare, cu ocazia soluționării celor cinci contestații, respinse de instanță cât și de cea penală, prin respingerea plângerii înaintate împotriva sa; - faptele care i se impută, atât de către cele două organe jurisdicționale, cât și de prima instanță, nu sunt reale și deci, nu constituie niciun fel de abatere. Recurentul mai arată că i se impută și omisiunea de a efectua publicitatea prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite. Cu privire la legalitatea acestei acuzații, precizează faptul că abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. g) din legea nr. 188/2000 care constă în «omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), a fost prevăzuta prin Legea nr. 154/2011, lege prin care s-a prevăzut și modul în care urmează să se facă aceasta publicitate. Astfel, la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 s-a prevăzut obligativitatea înființării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcționa ca un sistem informatic prin intermediul căruia toți executorii judecătorești vor efectua publicitatea la nivel național a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2000 RON și a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită. Potrivit tezei finale a aceluiași articol, Consiliul U.N.EJ. era obligat să stabilească, prin hotărâre o procedura ele implementare a sistemului și de implementare a datelor, ori, așa cum a precizat în contestația depusă, Consiliul nu a emis o astfel de hotărâre și, în această situație, desigur că fiecare executor a procedat așa cum a considerat, în vederea efectuării publicității prevăzută de lege. Este clar că numai o astfel de hotărâre ar fi putut reglementa modul în care se procedează pentru a efectua publicitatea vânzărilor prin Registrul electronic, modul de obținere și obligația păstrării a dovezilor referitoare la efectuarea publicității, având în vedere faptul că omisiunea nepublicării publicațiilor de vânzare în registrul electronic, nu constituie o cauză de nulitate a executării silite ci reprezintă doar o abatere disciplinară. Cu toate acestea, deși Consiliul U.N.E.J. nu a stabilit procedura de implementare a sistemului și de raportare a datelor printr-o hotărâre, și acesta funcționa într-un mod provizoriu, experimental, a procedat, cu regularitate la afișarea publicațiilor de vânzare în registrul electronic, la data respectivă el având un număr de 168 de publicații, iar doi dintre membrii Consiliului de Disciplină nu aveau, la acea dată, nicio publicată efectuată. Cât privește dosarele analizate, în anexa 4 a precizărilor către Curtea de Apel București, recurentul arată că a prezentat dovezile referitoare la dosarul execuțional nr. x/2012 privitoare la două licitații, iar pentru cea de-a treia cât și pentru cele din dosarul w/2 013 (dosar care nu a fost supus cercetării prealabile), a anexat corespondența purtată cu administratorul site-ului, prin care îi aducea acestuia la cunoștință faptul că site-ul respectiv nu funcționa. Atât cele două organe jurisdicționale cât și prima instanța de judecată, apreciază gravitatea faptei sale prin aceea că, în situația în care nu se găsea, în dosarul de executare dovada efectuării procedurii publicității prin Registrul electronic, iar în lipsa acesteia este prevăzuta expres de lege obligația sa de a lua act de lipsa de procedură, de a constata ca fiind incompletă procedura și, pe cale de consecință, de a amâna licitația la un alt termen. Ori, această apreciere este complet greșită, eronată, deoarece numai după modificarea art. 838 alin. (4) C. proc. civ. prin art. I pct. 50 din Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. Nr. 753 din 16.10.2014, a fost prevăzută obligația publicării în Registrul electronic al publicației de vânzare, sub sancțiunea nulității, deci, până la aceasta dată, păstrarea dovezii efectuării procedurii publicității în dosarul de executare nu avea nici o rațiune, deoarece atât U.N.E.J., administratorul site-ului, cât și C.E.J. Timișoara, aveau posibilitatea verificării efectuării acestei operațiuni. Menționează că vechea reglementare, în vigoare la data instrumentării dosarelor menționate, avea următorul conținut: publicarea în extras, cuprinzând mențiunile prevăzute la alin. (91) lit. a), c), f) -m), se vor face, sub sancțiunea nulității într-un ziar de circulație națională, obligație pe care a îndeplinit-o. Cu privire la modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2012, recurentul arată că: Referitor la faptul că prima instanță, la fel ca și cele două organe jurisdicționale, a constatat că în acest dosar lipsește cererea prin care societatea creditoare s-a adresat biroului său, face următoarele precizări: Înmânarea dosarului a fost făcută de către delegatul societății creditoare, în calitate de consilier juridic, conform delegației nr. 1255/14.12.2012, ocazie cu care a întocmit Procesul-verbal de transfer și predare-primire al dosarului execuțional cu nr. x/2012, proces-verbal care se substituie acestei cereri, având în vedere faptul că acest dosar a fost predat după apariția și în baza Legii nr. 267/2011, conform căreia dosarele începute și instrumentate de către executorii bancari au fost preluate și continuate de către executorii judecătorești. Oricum, această chestiune este lipsită total de orice semnificație și este evident că nu demonstrează modul neglijent în care ar fi instrumentat acest dosar. Cu privire la faptul că în conținutul înștiințării în vederea stabilirii prețului, nu a trecut data la care erau convocate părțile, menționează că executarea silită în acest dosar s-a desfășurat după regulile prevăzute de vechiul C. proc. civ., prevederi care nu conțin nici un fel de obligație referitoarea la necesitatea convocării părților în vederea stabilirii prețului imobilului. Cu alte cuvinte, a întocmit aceasta înștiințare, numai în vederea asigurării unei cât mai corecte și imparțiale desfășurării a executării silite în prezenta cauza. Cu alte cuvinte, a întocmit, în mod suplimentar, un act procedural în favoarea celor două părți, iar prezentarea acestora urma să se facă în funcție de interesul și timpul pe care îl au la dispoziție. După aprecierea sa, rezultă cu claritate faptul că nici acest aspect nu demonstrează că ar fi instrumentat acest dosar în mod neglijent, așa cum consideră prima instanță. Referitor la faptul că Raportul de evaluare al imobilului nu a fost înregistrat, și că astfel nu se poate verifica dacă a respectat termenul de 5 zile, menționează că acest raport a fost întocmit la data de 01.02.2013, iar după aceasta dată a fost înaintat biroului, iar în data de 20.02.2013 a întocmit publicația de vânzare imobiliară, astfel că, într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine dacă a respectat acest termen, prevăzut la art. 504 din vechiul C. proc. civ., dar acest fapt este fără vreo relevanță în cadrul procedurii de executare silită. Astfel, acest termen, pentru a cărei nerespectare nu este prevăzută sancțiunea nulității vreunui act de executare, este un termen pur orientativ, cu caracter de recomandare în scopul evitării tergiversării, în această fază, a executării silite. Deci, rezultă cu claritate faptul că neînregistrarea acestui raport nu a avut nici un fel de consecințe juridice, în cel mai rău caz, dacă ar fi depășit acest termen cu câteva zile, întârzierea ar fi folosit debitorului, oferindu-i încă un termen scurt pentru a putea achita, de bunăvoie, creanța. Referitor la faptul că prima instanță a reținut că imobilul a fost adjudecat de către numitul D., la un preț mai mic de 75% din prețul de pornire al primei licitații, contrar prevederilor art. 843 alin. (5) C. proc. civ., face următoarele mențiuni: Așa cum a mai precizat acest dosar a fost instrumentat în baza prevederilor vechiul C. proc. civ., fapt care ar fi fost foarte ușor de observat, pentru oricare persoană care măcar ar fi frunzărit dosarul execuțional anexat. Prevederea la care se face referire în hotărârea atacată există și în vechiul C. proc. civ. la art. 500 alin. (1) și (2) și are un conținut asemănător, Creditorii urmăritori sau intervenienti nu pot sa adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preț mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Este foarte clar faptul ca legea dispune aceasta interdicție doar în cazul creditorilor urmăritori sau interven1enți, fără să facă vreo referire la eventualele persoane interpuse sau care să aibă vreo calitate sau legătură cu creditorii din dosare. Atunci când legiuitorul a avut în vedere acest fapt, și anume interdicția referitoare la persoanele interpuse a precizat-o cu claritate, așa cum a făcut-o, de exemplu, în art. 507 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., debitorul nu poate licita nici personal nici prin alte persoane, astfel că, în mod clar în situația data, nu era obligat să facă verificări referitoare la eventuala calitate de interpus al fostului ofertant și devenit ulterior adjudecatarul bunului imobil în cauză. În fapt, creditorul a fost o societate comercială și, în situația dată, nici nu poate fi vorba ca adjudecatarul, o persoană fizică, să reprezinte un interpus al persoanei juridice mai sus menționate. Relevant pentru modul în care a fost soluționat acest dosar este faptul că prima instanță citează textul legal în baza căruia și-a argumentat măsura dispusă, în condițiile în care tocmai acel text stabilește o stare de drept contrara susținerilor instanței. Despre toate acestea a făcut referire, în mod precis și detailat, în conținutul Contestației depuse, dar faptele și considerentele pe care le-a avut în vedere au fost ignorate, pur și simplu, de către instanță, cu ocazia analizării și soluționării cererii sale. O ultimă susținere a primei instanțe se referă la aceea că neglijența sa în instrumentarea acestui dosar rezultă și din modalitatea defectuoasă de întocmire a publicațiilor de vânzare și din modul de stabilire al onorariului, ori, această observație are un caracter general și nu face vreo referire concretă la anumite nereguli referitoare la actele respective care să dovedească eventuala sa neglijență. Această susținere ignoră faptul că, în contestația depusă, a demonstrat, în mod clar, că atât întocmirea publicațiilor de vânzare cât și stabilirea onorariului au fost făcute cu respectarea strictă a prevederilor legale. Și cu prilejul analizării modului în care a instrumentat acest dosar, prima instanța nu ține seama de faptul că legalitatea actelor de executare efectuate de el în acest dosar a fost verificată de către instanța de executare și, mai mult, face propria analiză a ilegalității actelor de executare, așa cum au procedat și cele două organe jurisdicționale și prin concluziile trase, trimit în derizoriu constatările și susținerile instanței de executare. Privitor la aprecierea instanței de contencios, în sensul că este în măsură sa facă propria analiza a legalității actelor de executare, deși aceasta a fost verificată de instanța de executare, sub motivul că acesta din urmă nu a analizat legalitatea întregii proceduri execuționale, aprecierea este doar o simplă presupunere, deoarece instanța nu a avut la dispoziție hotărârea prin care s-a respins contestația la executare, și bazată, în mod nejustificat, numai pe calitatea contestatoarei (creditor ipotecar), consider că este făcută fără vreun temei legal ci, din contra, încalcă prevederile legale în vigoare, în conformitate cu care verificarea legalității actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc este de competența strictă a instanței de executare, Având în vedere cele de mai sus, cât și probele prezentate, referitor la faptele expuse în considerentele hotărârii atacate, care sunt considerate că ar întruni elemente ale abaterii disciplinare prevăzute la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, și care ar duce la concluzia că a dat dovadă de neglijență în instrumentarea dosarelor execuționale nr. x și nr. 529/EX/2012, nu există, iar instrumentarea dosarelor execuționale s-a făcut cu respectarea strictă a prevederilor legale, fapt confirmat de către instanța de executare, în urma pronunțării hotărârilor de respingere a contestațiilor la executare formulate de părți. Mai mult, chiar dacă ar fi săvârșit aceste fapte, ele nu reprezintă abateri disciplinare, în condițiile în care cercetarea a avut în vedere activitatea sa pe un singur dosar execuționale iar abaterea prevăzută la art. 47 lit. e) din Legea nr. 138/2000, respectiv aceea că a dat dovadă de neglijență în efectuarea lucrărilor, presupune un anumit grad de generalizare, de repetabilitate, a acestor fapte, cu prilejul rezolvării mai multor dosare execuționale, într-un anumit timp. În plus, chiar în ipoteza că ar fi săvârșit aceste fapte, ele nu ar fi avut nici o semnificație juridică, niciuna dintre ele nu ar fi dus la nulitatea executării silite, niciuna dintre ele nu ar fi determinat vreun prejudiciu părților din dosare sau ar fi dus la tergiversarea executării silite. Urmare a celor de mai sus, apreciază că este de neînțeles, și fără vreun suport juridic, care au fost motivele pe care le-a avut în vedere instanța atunci când a apreciat că a săvârșit niște fapte de o gravitate extremă în instrumentarea unui singur dosar, fapte care să justifice aplicarea sacțiunii disciplinare celei mai grave, și anume excluderea din profesia de executor judecătoresc, în condițiile în care, în cuprinsul hotărârii nu este clarificată, lămurită și dovedită această gravitate și care a fost rațiunea instanței atunci când i-a aplicat această sancțiune disciplinară, în condițiile în care, în cei 25 de ani cât a funcționat ca magistrat și în cei 7 ani de activitate ca executor judecătoresc nu a fost sanționat disciplinar în mod definitiv, niciodată. Solicită a se avea în vedere faptul că sancțiunea aplicată, și anume excluderea sa din profesia de executor judecătoresc, este cea mai gravă dintre sancțiuni și față de faptele care au fost reținute în sarcina sa, fapte care nu se confirmă, este total nedreaptă, abuzivă, nemeritată, nejustificată, dispusă fără vreun temei juridic și fără probe, prin ignorarea totală a probelor invocate în apărarea mea, printr-o abordare părtinitoare, tendențioasă și rău voitoare a activității sale, sancțiune care a fost dispusă în disprețul legilor care guvernează activitatea de executare silită.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata-pârâtă Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a depus întâmpinare, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 și ale art. 76 din OMJ nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, apreciind că, în cauză, operează excepția lipsei calității procesuale pasive și în privința Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, cât și în privința Camerei Executorilor Judecătorești, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, titularii acțiunii disciplinare sunt Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești sau Ministerul Justiției. 4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, dispusă de instanța de fond, iar în subsidiar, respingerea recursurilor formulate împotriva încheierii privind cererea de recuzare a judecătorului, cât și împotriva sentinței civile nr. 56/2.03.2018, ca nefondate. 4.3. Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns față de cele două întâmpinări, prin care a solicitat să se constate că ambele pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere și practica existentă la nivelul curților de apel, dar și a ÎCCJ. 4.4. Prin concluzii scrise, înregistrate la dosar la 27 octombrie 2020, intimatul-pârât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 10 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 decembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

Aspecte procesuale 6.1. La data de 9 decembrie 2020, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de suspendare a judecării recursului, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul ÎCCJ-SCAF, cu termen la 22 februarie 2022, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. 6.2. La data de 11 decembrie 2020, recurentul-reclamant A. a depus o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Chestiunea de drept ce este supusa dezlegării o reprezintă: l. Dacă sintagma din cuprinsul art. 72 din Legea nr. 188/2000 "prezenta lege se completează cu dispozițiile C. proc. civ..", trebuie interpretată prin raportare la titlul III "Competența instanțelor judecătorești", Capitolul II "Competența teritorială", la art. 107 "Regula generală", alin. (1) potrivit căreia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel" sau dimpotrivă prevederile art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ, au un caracter special și derogatoriu de la prevederile art. 72 din Legea nr. 188/2000 și respectiv de la dispozițiile C. proc. civ. 2. Din punctul de vedere al forței juridice al normelor de reglementare a competentei materiale în prima instanță, daca disp. Legii 188/2000 au o forță juridică superioară prevederilor art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ și daca prevederile art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ pot avea un caracter de "lege specială și derogatorie de la prevederile titlului III "Competența instanțelor judecătorești", Capitolul II "Competența teritorială"; 3. Dacă prevederile art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, conform cărora, controlul exercitat de către organele mai sus menționate "privește legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești" se referă in mod exclusiv la abaterile disciplinare reglementate de art. 47 alin. 1it. a-g privite ca și norme legale privind conduita executorului judecătoresc și prin raportare la prevederile art. 430 din C. proc. civ., statuările instanței de executare se opun cu putere de lucru judecat oricăror altor constatări ulterioare. 4. Daca prevederile art. 68 alin. (3) din Regulament "în termen de 60 zile de la data sesizării, respectiv a autosesizării, ministrul justiției, prin inspectori de specialitate, sau Colegiul Director efectuează cercetarea prealabilă", în privința termenului de decădere de 60 de zile, se pot aplica prin analogie și în toate cazurile de cercetare disciplinară și dacă încălcarea acestui termen atrage nulitatea absolută a cercetării disciplinare. În motivarea pct. 1 al cererii, recurentul arată că soluționarea contestației sale, de Curtea de Apel Timișoara, ca primă instanță de judecată, este nelegală. Arată că, inițial, a adresat contestația sa împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ în Dosarul cu nr. x/2014, Curții de Apel București, instanță care a trimis-o spre judecare Curții de Apel Timișoara. Deoarece a considerat că, având în vedere prevederile legale în materie, instanța competentă a soluționa această sesizare este Curtea de Apel București, într-un dosar similar, dosar aflat în prezent pe rolul ÎCCJ, a ridicat, în fața instanței (Curtea de Apel Timișoara), excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 teza finală din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătorești. Prin Decizia nr. 503/2019 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 alin. (5) teza finală din Legea nr. 188/2000 iar în considerentele acestei Decizii, a clarificat problema competenței Curții de Apel, în această speță, în sensul că această instanță este Curtea de Apel București Sub acest aspect s-a reținut că prevederile legale supuse controlului stabilesc competența curții de apel de a judeca contestațiile împotriva Comisiei Superioare de Disciplină, fără a cuprinde norme privind competența teritorială a curții de apel însă, potrivit art. 72 din Legea nr. 188/2000 "prezenta lege se completează cu dispozițiile C. proc. civ..", iar C. proc. civ. cuprinde în titlul III "Competența instanțelor judecătorești", Capitolul II "Competența teritorială", la art. 107 "Regula generală", alin. (1) potrivit căreia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Mai mult, C. civ. constată că "în material profesiei de executor judecătoresc, C. proc. civ. este dreptul comun, iar Legea nr. 188/2000 este un act normativ cu caracter special, care se completează cu normele dreptului comun, în măsura în care nu este prevăzuta, în mod expres, o altă reglementare". Cu alte cuvinte, în condițiile în care s-a statuat că, în materia profesiei de executor judecătoresc C. proc. civ. este dreptul comun și nu exista vreo prevedere, în legea specială care să deroge de la aceasta, instanța competentă să judece această contestație este Curtea de Apel București. În concluzie, referitor la cererea sa, privitoare la excepția de necompetență, apreciază că aceasta este întemeiată fiindcă, așa cum a menționat în recurs, și în baza prevederii legii contenciosului administrativ și fiscal, dar și în urma pronunțării Deciziei nr. 503/2019 de către Curtea Constituțională, instanța competentă, în urma cererii sale nu este Curtea de Apel Timișoara, motiv pentru care, solicită casarea sentința recurate și să fie trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel București. 2. În motivarea acestui punct, recurentul reiterează motivele de recurs privind modul în care Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ, ca organ administrativ, substituindu-se instanței de executare, a procedat la verificarea legalității actelor de executare silită întocmite de el în cadrul acestor dosare execuționale. Menționează faptul că pe rolul Curții de Apel București, dosar nr. x/2018, a înaintat o cerere de anulare tocmai a art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, motiv pentru care a și solicitat suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea dosarului de mai sus, dar această cerere i-a fost respinsă, iar prima instanță a considerat că prevederea la care a făcut referire produce efecte deși este cuprinsă într-un act inferior și adaugă la legea organică în baza căruia a fost emis, motiv pentru care solicită și în fața acestei instanțe, o cerere de suspendare a judecării prezentei cauze. Cu privire la practica instanțelor judecătorești în domeniu, a depus la dosar decizia civilă nr. 992/14.11.2007 a Curții de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 5822/2013 a Curții de Apel București și menționează câteva aspecte ale doctrinei în domeniu. 3. Privitor la legalitatea procedurii de cercetare administrativă efectuată de Colegiul Director al CEJ de pe lângă CA. Timișoara, solicit a se avea în vedere faptul că cercetarea sa prealabilă a avut loc la data de 16.05.2014, potrivit Procesului-verbal întocmit cu acel prilej și menționat în considerentele primei instanțe, în condițiile în care plângerea administrativă depusă pentru dosarul cercetat x/2012 fost depusă în data de 15.01.2014, conform plângerii administrative, deci la un termen de peste 4 luni de la data sesizării. Ori, având în vedere faptul că potrivit art. 68 alin. (3) din Regulament "în termen de 60 zile de la data sesizării, respectiv a autosesizării, ministrul justiției, prin inspectori de specialitate, sau Colegiul Director efectuează cercetarea prealabilă", rezultă cu claritate că acest termen, de 60 de zile, este un termen de decădere, fiind evident că cercetarea sa prealabilă s-a efectuat cu mult în afara acestui termen, astfel că acțiunea disciplinară promovată în aceste dosare este lovită de nulitate absolută. 4. Privitor la nelegalitatea constând în neglijența în efectuarea lucrărilor prin necompletarea dosarelor cu dovada de publicare, solicită a se avea în vedere faptul că, cele două organe jurisdicționale l-au găsit vinovat de săvârșirea abaterii prevăzută la art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000, care constă în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, deși a dovedit faptul că a efectuat această publicitate. Această abatere este pur și simplu inventată de către instanță, deoarece, în acea perioadă nu exista vreo prevedere legală prin care erau obligați să păstreze la dosarele execuționale această dovadă și, în plus, această măsură nu avea nici o utilitate fiindcă, pentru părți nu prezenta nici o relevanță. Precizează faptul că, deși în baza prevederilor art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 188/2000, Consiliul UNEJ era obligat să stabilească, prin hotărâre, procedura de implementare a sistemului și de implementare a datelor, această hotărâre nu a fost adoptată nici în ziua de astăzi, astfel că, este posibil, pentru cel care își propune acest lucru, să susțină că orice modalitate de publicitate este făcută incorect, neexistând o reglementară unitară. 5. Privind prescripția abaterilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 188/2000, solicit a se avea în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 60 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, termenul de prescripție al acestora este de 3 ani de la data săvârșirii ei. Având în vedere faptul că așa zisele abateri pe care le-ar fi săvârșit s-au derulat în perioada anilor 2012-2013, este evident faptul că în cazul lor se aplică prescripția specială, în sensul că termenul de 3 ani a fost depășit cu încă o dată. Urmare a celor de mai sus, i se pare de-a dreptul incredibil să fie sancționat pentru modul în care am instrumentat două dosare execuționale (deși prima instanță a exclus, atunci când a pronunțat hotărârea unul dintre ele, și anume dosarul x/2013), în condițiile în care, ambele dosare au fost verificat de instanțele de executare, în urma depunerii unor contestații, care au constatat că a respectat întocmai prevederile legale în materie. 6.3. În cauză, tot la data de 11 decembrie 2020, petentul E. Jr. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în favoarea recurentului-reclamant A., solicitând admiterea acestei cereri. Cererea de intervenție a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 16 decembrie 2020. II. Soluția instanței de recurs II.1. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii recurentului-reclamant A. de suspendare a judecării recursului Recurentul-reclamant A. a formulat cerere de suspendare a judecării recursului, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul ÎCCJ-SCAF. Înalta Curte constată că, prin cererea care face obiectul dosarului nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea prevederii cuprinsă în art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin OMJ nr. 210/2001 și modificat prin OMJ nr. 875/C/2013, care are următorul conținut: "privește legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești. În motivare, reclamantul a arătat că acest text creează o stare de confuzie și, în unele situații, de abuz, prin aceea că unele organe, care sunt îndreptățite să execute controlul profesional al activității executorilor judecătorești, subrogându-se instanțelor judecătorești, solicită predarea, în copie, și prezentarea, în original, a unor dosare execuționale și procedează la controlul legalității actelor întocmite de către executorii judecătorești, în exercitarea atribuțiunilor lor legale. Astfel, se creează o confuzie între controlul exercitat de către instanțele judecătorești, referitor la actele executorilor judecătorești și cel profesional, exercitat de organele prevăzute de lege, altele decât instanțele de judecată, referitor la conduita acestuia. Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., 1, instanța poate suspenda judecata: când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Așadar, norma legală edictată instituie doar o posibilitate pentru instanță de a suspenda cauza și nu o obligație. În altă ordine de idei, se constată că, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legii, control care, conform art. 62 alin. (1) lit. b) din același act normative, se exercită de Ministerul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, și va avea în vedere, printre altele, calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești. De asemenea, art. 101 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, arată că, controlul (profesional) privește, în principal, respectarea legii în activitatea profesională a executorilor judecătorești… calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești… Sintagma a cărei nelegalitate face obiectul dosarului nr. x/2018, face parte din conținutul art. 103 alin. (2) din același Regulament, întregul articol având următorul conținut: controlul se exercită periodic, cel puțin o dată la 2 ani, și privește legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești, conservarea arhivei, gestiunea financiar-contabilă și conduita executorilor judecătorești în îndeplinirea atribuțiilor profesionale. Așadar, câtă vreme întocmirea lucrărilor executorilor judecătorești este parte a activității profesionale a acestora, iar respectarea legii în această activitate este reglementată și alt text din Regulament dar și de legea organică (art. 60 alin. (2) și 62 alin. (1) lit. b) Legea nr. 188/2000), necontestate de către recurent, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată cererea de suspendare iar dezlegarea prezentei cauze nu depinde de soluția care urmează a fi dată în dosarul nr. x/2018, cu atât mai mult cu cât, în primă instanță, cererea reclamantului a fost respinsă. II.2. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept Având în vedere dispozițiile art. 519 C. proc. civ., potrivit căruia, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte va respinge cererea recurentului pentru următoarele: Din cuprinsul prevederilor legale de mai sus, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă că una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării o constituie existența unei chestiuni de drept, adică, problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite. Examinând cererea de sesizare formulată de recurent, Înalta Curte constată că acesta nu invocă vreo veritabilă problemă de drept ci, fie reiterează motivel