ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5941/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iulie 2017, sub nr. x/2014, urmare declinării de competență teritorială prin sentința civilă nr. 802/20.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în calitate de executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel Timișoara, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, în dosar nr. x/2014, solicitând instanței anularea Hotărârii nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România pronunțată în dosarul x/2014

Prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de reclamantul A. împotriva doamnei judecător B., în dosarul nr. x/2014, având ca obiect anulare act administrativ.

Prin sentința nr. 56 din 2 martie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva încheierii și a sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării în tot a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., ca nelegală și netemeinică, cât și închiderea dosarului disciplinar.

2.1. Recursul

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 recurentul arată că, atunci când a înaintat cererea de recuzare, a avut în vedere faptul că doamna judecător a avut o relație de natură economică, urmare a unui raport juridic contractual cu executorul judecătoresc C., care are și calitatea de reprezentant legal al Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pârât în prezenta cauză.

În ceea ce privește prezenta speță, este foarte clar faptul că, luând în considerare criteriul obiectiv, o legătură contractuală dovedită, între judecător și practic, una din părțile în proces, reprezintă un motiv serios de a pune la îndoială imparțialitatea acestui judecător, nefiind vorba doar de o simplă aparență, ci de un fapt cert, dovedit cu acte.

Desigur că legiuitorul nu a putut să prevadă toate cazurile particulare, dar, prin prevederea menționată la art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. a lăsat deschisă calea prin care pot fi abordate diferite situații și elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

În ceea ce privește criteriul subiectiv, bănuiala sa legitimă, referitoare la imparțialitatea doamnei judecător, i-a fost confirmată pe deplin, în momentul în care, pentru modul în care a instrumentat două dosare execuționale, ambele sub controlul de legalitate al instanței de executare, a fost sancționat cu cea mai gravă măsură, și anume, excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 56 din 2 martie 2018 recurentul a reiterat criticile aduse prin cererea de chemare în judecată hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină referitoare la depășirea de către organele jurisdicționale a competenței cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuționale cu nr. x:

A apreciat astfel că, atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, cu prilejul pronunțării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 și, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, procedând la verificarea legalității actelor de executare, în dosarele menționate în contestația depusă, si-au depășit competența, deoarece această analiză, conform prevederilor legale, cade în competența instanței de judecată, ca instanță de executare.

A invocat, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 810/27.09.2007 care, în opinia sa, clarifică delimitarea clară între faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar și actele de executare pe care acesta le exercită pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii.

Având în vedere chestiunile referitoare la reglementările legale, cât și practica și doctrina în domeniu, rezultă că aprecierea și analiza legalității actelor de executare exercitate de către un executor judecătoresc este în competența exclusivă a instanței de executare.

Instanța de contencios administrativ verifică legalitatea actelor de executare pe care le-a întocmit, le apreciază ca fiind ilegale, contrar concluziilor la care au ajuns instanțele de executare și, fără să facă referiri la gravitatea acestor abateri, apreciază că excluderea sa din profesia de executor judecătoresc este măsura cea mai potrivită care se impune.

Recurentul a mai arătat că nu a contestat dreptul acestor organe de a exercita controlul profesional asupra activității sale ca executor judecătoresc, ci doar a susținut că acest control trebuie să aibă în vedere întreaga sa conduită profesională, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 810/27.09.2007 și că faptele pentru care poate răspunde disciplinar sunt cele expres și limitativ prevăzute de lege.

În opinia recurentului, este inadmisibil ca legalitatea actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc să fie cercetată de către un alt executor judecătoresc, care este un potențial concurent, de multe ori având și interese personale precum și o pregătire juridica diferită și, în urma concluziilor trase, să se dispună sancționarea celui cercetat, pentru modul în care a instrumentat un anume dosar execuțional, în condițiile în care, conform prevederilor legale, numai instanța de judecată poate cerceta legalitatea acestor acte.

Cu alte cuvinte, opiniile pe care executorii judecătorești, membrii ai celor două comisii, le-au exprimat cu ocazia cercetării legalității actelor de executare pe care le-a întocmit în cele două dosare execuționale, rămân doar niște simple păreri care, potrivit prevederilor legale, nu pot determina sancționarea sa disciplinară.

Mai mult, legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuționale respective, a fost verificată și confirmată de către instanța de executare, care, prin pronunțarea deciziei civile nr. 556/24.11.2014 a Tribunalului Timiș în dosarul execuțional nr. x/2012, a respins contestația la executare, iar Judecătoria Caransebeș, prin pronunțarea sentinței civile nr. 306/04.03.2015 în dosar nr. x/2013 (dosar execuțional nr. x/2013) a respins toate cele cinci contestații formulate de către debitor, debitor care a înaintat și o plângere penală împotriva sa, referitoare tocmai la modul în care a instrumentat acest dosar, această plângere fiind de asemenea respinsă ca nefondată, potrivii încheierii nr. 16/CP/CC/15.01.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. x/2014.

Având în vedere faptul că instanța de judecată a confirmat legalitatea actelor de executare silită întocmite cu ocazia instrumentării celor două dosare execuționale, este inadmisibil, în opinia recurentului, ca activitatea sa să fie cercetată de cele două comisii, organe administrative, iar acestea să ajungă la o cu totul altă concluzie și, în urma unui abuz de drept, să dispună excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

O altă critică vizează interpretarea greșită a situației de fapt și a prevederilor legale incidente în cauză.

Se arată astfel că, prima instanță a constatat că Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cel care a pronunțat Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 prin care a fost dispusă sancțiunea excluderii sale din profesie, a fost sesizat cu o acțiune disciplinară împotriva sa, prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, hotărâre având la bază Procesul-verbal din data de 16.05.2014, proces-verbal conform căruia dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile au fost dosarele execuționale nr. x/EX/2013 și nr. 529/EX/2012.

Având în vedere faptul că din conținutul Hotărârii nr. 4 rezultă faptul că excluderea sa din profesie a fost dispusă pentru modul în care a instrumentat dosarele cu nr. x/2013 și nr. y/2012, iar dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile, prima instanță a constatat că abaterile reținute în sarcina sa, cu ocazia analizei dosarului execuțional nr. x/2013, nu pot sta la baza sancționării sale disciplinare.

Cu toate acestea, deși toate cele trei dosare sunt anexate la dosarul cauzei, în cuprinsul dosarului administrativ, prima instanță a procedat la analizarea dosarului execuțional nr. x/2013, care este un dosar de evacuare, analizând practic modul de instrumentare al dosarului cu nr. x/2013, preluând, ad litteram, criticile referitoare la acest dosar (x/2013), atât în Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și în Hotărârea cu nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplina din cadrul U.N.I.EJ.

Astfel, prima instanță, după ce a constatat că modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile și a stabilit că analiza acestui dosar nu poate sta la baza sancționării sale disciplinare, a procedat tocmai la analizarea acestui dosar, sub nr. x/2013, așa cum au făcut și cele două organe jurisdicționale și, în urma celor constatate, a dispus menținerea hotărârii de excludere a sa din profesia de executor judecătoresc.

În continuarea motivării căii sale de atac, recurentul a înțeles să explice modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013, dosar care nu a fost analizat nici de cele două organe jurisdicționale și nici de prima instanță.

Prima instanță, făcând referiri la dosarul execuțional cu nr. x (evacuare), analizează, în realitate, modul în care a instrumentat dosarul execuțional cu nr. x/2013 (executare silită imobiliară).

De asemenea, recurentul a făcut precizări și cu privire la activitatea pe care a desfășurat-o în dosarul cu nr. x/2013, activitate analizată, în fapt de instanța de fond.

Astfel, recurentul a alegat faptul că, prima instanță îi impută că nu ar fi respectat procedura de administrare a imobilului, prevăzută de dispozițiile art. 831 C. proc. civ., în sensul că nu a numit un administrator sechestru al imobilului, ori, chiar din conținutul textului acestui articol, pe care instanța îl reproduce în considerentele hotărârii reiese foarte clar faptul că, executorul judecătoresc, atunci când apreciază ca fiind necesar va numi prin încheiere, un administrator sechestru. În acest context, a menționat că a avut în vedere faptul că creditorul și debitorul, erau rude de gradul 1 (fiu - tată), iar imobilul a fost întreținut în cele mai bune condiții.

Cea de-a doua acuzație care i se aduce în acest dosar este aceea că, în dosarul nr. x/2013, a întocmit Procesul-verbal de licitație imobiliară și Actul de adjudecare, în aceeași zi, în data de 07.11.2013, deși, din coroborarea art. 847 cu art. 854 C. proc. civ., reiese că actul de adjudecare se întocmește pe baza procesului-verbal de licitație, după plata integrală a prețului sau a avansului.

Or, nu s-a avut în vedere faptul că, creditorul a dobândit acest imobil în urma depunerii creanței sale în contul prețului, iar diferența, în cuantum de 19.300 RON, a fost achitată în aceeași zi, conform chitanței eliberată cu acel prilej, în data de 07.11.2013.

În concluzie, recurentul a apreciat că fost sancționat pentru activitatea pe care a desfășurat-o în dosarul execuțional cu nr. x/2013, deși acest dosar nu a făcut obiectul cercetării prealabile, legalitatea tuturor actelor de executare a fost analizată atât de instanța de executare, cu ocazia soluționării celor cinci contestații, respinse de instanță cât și de cea penală, prin respingerea plângerii înaintate împotriva sa, iar faptele care i se impută, atât de către cele două organe jurisdicționale, cât și de prima instanță, nu sunt reale și deci, nu constituie niciun fel de abatere.

Recurentul a mai arătat că i se impută și omisiunea de a efectua publicitatea prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite.

Cu privire la această acuzație, a precizat că abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000 care constă în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), a fost prevăzută prin Legea nr. 154/2011, lege prin care s-a prevăzut și modul în care urmează să se facă această publicitate.

Astfel, la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 s-a prevăzut obligativitatea înființării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcționa ca un sistem informatic prin intermediul căruia toți executorii judecătorești vor efectua publicitatea la nivel național a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2.000 RON și a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită.

Potrivit tezei finale a aceluiași articol, Consiliul U.N.E.J. era obligat să stabilească prin hotărâre o procedură electronică de implementare a sistemului și de implementare a datelor, ori, așa cum a precizat în contestația depusă, Consiliul nu a emis o astfel de hotărâre și, în această situație, desigur că fiecare executor a procedat așa cum a considerat, în vederea efectuării publicității prevăzută de lege.

Este clar că numai o astfel de hotărâre ar fi putut reglementa modul în care se procedează pentru a efectua publicitatea vânzărilor prin Registrul electronic, modul de obținere și obligația păstrării a dovezilor referitoare la efectuarea publicității, având în vedere faptul că omisiunea nepublicării publicațiilor de vânzare în registrul electronic, nu constituie o cauză de nulitate a executării silite ci reprezintă doar o abatere disciplinară.

Cu toate acestea, deși Consiliul U.N.E.J. nu a stabilit procedura de implementare a sistemului și de raportare a datelor printr-o hotărâre, și acesta funcționa într-un mod provizoriu, experimental, recurentul a procedat, cu regularitate la afișarea publicațiilor de vânzare în registrul electronic, la data respectivă el având un număr de 168 de publicații, în timp ce doi dintre membrii Consiliului de Disciplină nu aveau, la acea dată, nicio publicată efectuată.

Cât privește dosarele analizate, recurentul a considerat că a prezentat dovezile referitoare la dosarul execuțional nr. x/2012 cu referire la două licitații, iar pentru cea de-a treia, cât și pentru cele din dosarul nr. x/2013 (dosar care nu a fost supus cercetării prealabile), a anexat corespondența purtată cu administratorul site-ului, prin care îi aducea acestuia la cunoștință faptul că site-ul respectiv nu funcționa.

Atât cele două organe jurisdicționale cât și prima instanță de judecată, au apreciat gravitatea faptei sale prin aceea că, în situația în care în dosarul de executare nu se regăsea dovada efectuării procedurii publicității prin Registrul electronic, lipsa acesteia legea prevede expres obligația sa de a lua act de lipsa de procedură, de a constata ca fiind incompletă procedura și, pe cale de consecință, de a amâna licitația la un alt termen.

Or, această apreciere este complet eronată, din moment ce numai după modificarea art. 838 alin. (4) C. proc. civ. prin art. I pct. 50 din Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. Nr. 753 din 16.10.2014, a fost prevăzută obligația publicării în Registrul electronic al publicației de vânzare, sub sancțiunea nulității, deci, până la această dată, păstrarea dovezii efectuării procedurii publicității în dosarul de executare nu avea nici o rațiune, deoarece atât U.N.E.J., administratorul site-ului, cât și C.E.J. Timișoara, aveau posibilitatea verificării efectuării acestei operațiuni.

A menționat că vechea reglementare, în vigoare la data instrumentării dosarelor menționate, avea următorul conținut: publicarea în extras, cuprinzând mențiunile prevăzute la alin. (91) lit. a), c), f) -m), se vor face, sub sancțiunea nulității într-un ziar de circulație națională, obligație pe care a îndeplinit-o.

Cu privire la modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2012, recurentul a învederat că:

Referitor la faptul că prima instanță, la fel ca și cele două organe jurisdicționale, a constatat că în acest dosar lipsește cererea prin care societatea creditoare s-a adresat biroului său, a precizat că înmânarea dosarului a fost făcută de către delegatul societății creditoare, în calitate de consilier juridic, conform delegației nr. 1255/14.12.2012, ocazie cu care a întocmit Procesul-verbal de transfer și predare-primire al dosarului execuțional cu nr. x/2012, proces-verbal care se substituie acestei cereri, având în vedere faptul că acest dosar a fost predat după apariția și în baza Legii nr. 267/2011, conform căreia dosarele începute și instrumentate de către executorii bancari au fost preluate și continuate de către executorii judecătorești.

Oricum, această chestiune este lipsită total de orice semnificație și este evident că nu demonstrează modul neglijent în care ar fi instrumentat acest dosar.

Cu privire la faptul că în conținutul înștiințării în vederea stabilirii prețului, nu a trecut data la care erau convocate părțile, menționează că executarea silită în acest dosar s-a desfășurat după regulile prevăzute de vechiul C. proc. civ., prevederi care nu conțin nici un fel de obligație referitoarea la necesitatea convocării părților în vederea stabilirii prețului imobilului.

Cu alte cuvinte, a întocmit această înștiințare numai în vederea asigurării unei cât mai corecte și imparțiale desfășurări a executării silite în prezenta cauză. Suplimentar, a întocmit și un act procedural în favoarea celor două părți, iar prezentarea acestora urma să se facă în funcție de interesul și timpul pe care îl au la dispoziție.

După aprecierea sa, rezultă cu claritate faptul că nici acest aspect nu demonstrează că ar fi instrumentat acest dosar în mod neglijent, așa cum consideră prima instanță.

Referitor la faptul că Raportul de evaluare al imobilului nu a fost înregistrat, și că astfel nu se poate verifica dacă a respectat termenul de 5 zile, menționează că acest raport a fost întocmit la data de 01.02.2013, iar după aceasta dată a fost înaintat biroului, iar în data de 20.02.2013 a întocmit publicația de vânzare imobiliară, astfel că, într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine dacă a respectat acest termen, prevăzut la art. 504 din vechiul C. proc. civ., dar acest fapt este fără vreo relevanță în cadrul procedurii de executare silită. Și-a întemeiat această susținerea pe aprecierea că acest termen, pentru a cărei nerespectare nu este prevăzută sancțiunea nulității vreunui act de executare, este un termen pur orientativ, cu caracter de recomandare în scopul evitării tergiversării, în această fază, a executării silite.

Deci, rezultă cu claritate faptul că neînregistrarea acestui raport nu a avut nici un fel de consecințe juridice, în cel mai rău caz, dacă ar fi depășit acest termen cu câteva zile, întârzierea ar fi folosit debitorului, oferindu-i încă un termen scurt pentru a putea achita, de bunăvoie, creanța.

Referitor la faptul că prima instanță a reținut că imobilul a fost adjudecat de către numitul D., la un preț mai mic de 75% din prețul de pornire al primei licitații, contrar prevederilor art. 843 alin. (5) C. proc. civ., a menționat că, așa cum a mai precizat, acest dosar a fost instrumentat în baza prevederilor vechiul C. proc. civ., relevant fiind art. 500 alin. (1) și (2), care statua că: Creditorii urmăritori sau intervenienti nu pot sa adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preț mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

Este foarte clar faptul că legea prevede această interdicție doar în cazul creditorilor urmăritori sau intervenienți, fără să facă vreo referire la eventualele persoane interpuse sau care să aibă vreo calitate sau legătură cu creditorii din dosare.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere acest fapt, și anume interdicția referitoare la persoanele interpuse a precizat-o cu claritate, așa cum a făcut-o, de exemplu, în art. 507 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., debitorul nu poate licita nici personal nici prin alte persoane, astfel că, în mod clar în situația data, nu era obligat să facă verificări referitoare la eventuala calitate de interpus al fostului ofertant și devenit ulterior adjudecatarul bunului imobil în cauză.

În fapt, creditorul a fost o societate comercială și, în situația dată, nici nu poate fi vorba ca adjudecatarul, o persoană fizică, să reprezinte un interpus al persoanei juridice mai sus menționate.

Relevant pentru modul în care a fost soluționat acest dosar este faptul că prima instanță citează textul legal în baza căruia și-a argumentat măsura dispusă, în condițiile în care tocmai acel text stabilește o stare de drept contrara susținerilor instanței.

O ultimă susținere a primei instanțe se referă la aceea că neglijența sa în instrumentarea acestui dosar rezultă și din modalitatea defectuoasă de întocmire a publicațiilor de vânzare și din modul de stabilire al onorariului, or, această observație are un caracter general și nu face vreo referire concretă la anumite nereguli referitoare la actele respective care să dovedească eventuala sa neglijență.

Această susținere ignoră faptul că, în contestația depusă, a demonstrat, în mod clar, că atât întocmirea publicațiilor de vânzare cât și stabilirea onorariului au fost făcute cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Și cu prilejul analizării modului în care a instrumentat acest dosar, prima instanță nu ține seama de faptul că legalitatea actelor de executare efectuate de el în acest dosar a fost verificată de către instanța de executare și, mai mult, face propria analiză a ilegalității actelor de executare, așa cum au procedat anterior și cele două organe jurisdicționale, trimițând în derizoriu constatările și susținerile instanței de executare.

Privitor la aprecierea instanței de contencios, în sensul că este în măsură să facă propria analiză a legalității actelor de executare, deși aceasta a fost verificată de instanța de executare, sub motivul că acesta din urmă nu a analizat legalitatea întregii proceduri execuționale, a considerat că aprecierea este doar o simplă presupunere, deoarece instanța nu a avut la dispoziție hotărârea prin care s-a respins contestația la executare și, mai mult, încalcă prevederile legale în vigoare, în conformitate cu care verificarea legalității actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc este de competența strictă a instanței de executare.

Având în vedere cele de mai sus, cât și probele prezentate, faptele expuse în considerentele hotărârii atacate, care au fost considerate că ar întruni elemente ale abaterii disciplinare prevăzute la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, și care ar duce la concluzia că a dat dovadă de neglijență în instrumentarea dosarelor execuționale nr. x și nr. 529/EX/2012, nu există, instrumentarea dosarelor execuționale facându-se cu respectarea strictă a prevederilor legale, fapt confirmat de către instanța de executare, în urma pronunțării hotărârilor de respingere a contestațiilor la executare formulate de părți.

În plus, chiar în ipoteza că ar fi săvârșit aceste fapte, ele nu ar fi avut nici o semnificație juridică, niciuna dintre ele nu ar fi dus la nulitatea executării silite, niciuna dintre ele nu ar fi determinat vreun prejudiciu părților din dosare sau ar fi dus la tergiversarea executării silite.

În fine, a solicitat a se avea în vedere faptul că sancțiunea aplicată, și anume excluderea sa din profesia de executor judecătoresc, este cea mai gravă dintre sancțiuni și față de faptele care au fost reținute în sarcina sa, fapte care nu se confirmă, este total nedreaptă, abuzivă, nemeritată, nejustificată, dispusă fără vreun temei juridic și fără probe, prin ignorarea totală a probelor invocate în apărarea sa, printr-o abordare părtinitoare, tendențioasă și rău voitoare a activității sale, sancțiune care a fost dispusă în disprețul legilor care guvernează activitatea de executare silită.

2.2. Apărările formulate în cauză

Ambii intimați au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata-pârâtă Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 și ale art. 76 din OMJ nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, apreciind că, în cauză, operează excepția lipsei calității procesuale pasive și în privința Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, cât și în privința Camerei Executorilor Judecătorești, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, titularii acțiunii disciplinare sunt Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești sau Ministerul Justiției.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România a depus de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat în principal, menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive dispusă de instanța de fond, iar în subsidiar, respingerea recursurilor formulate împotriva încheierii privind cererea de recuzare a judecătorului, cât și împotriva sentinței civile nr. 56/2.03.2018, ca nefondate.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns față de cele două întâmpinări, prin care a solicitat să se constate că ambele pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere și practica existentă la nivelul curților de apel, dar și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul-reclamant A., ca neîntemeiată, a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A. și a respins recursul declarat împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Prin decizia 3702 din 16 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis contestațiile în anulare formulate de contestatorii E.. și A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, a anulat încheierea din data de 16 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014 și, în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că decizia nr. 6955 din data de 17 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, este desființată de drept, stabilind, totodată, termen pentru rejudecarea cererii de intervenție și a recursului la data de 24 noiembrie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 și a sentinței nr. 56 din 2 martie 2018, în rejudecare

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, se reține că acesta este nefondat. În mod just a apreciat instanța de fond în considerentele încheierii recurate că atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuie dovedită, iar în speța dedusă judecății, existența elementelor obiective care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului nu au fost justificate suficient. În acest context, Înalta Curte reamintește jurisprudența constantă a curții europene în sensul că, pentru a se pronunța cu privire la existența, într-o anumită cauză, a unui motiv legitim vizând lipsa de imparțialitate a unui judecător, viziunea celui care contestă imparțialitatea intră în discuție, dar nu joacă un rol decisiv. Elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile părții interesate pot fi considerate justificate în mod obiectiv (Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei, pct. 58).

Înalta Curte constată că, în speță, recurentul-reclamant a invocat lipsa de imparțialitate dintr-o perspectivă obiectivă, generată de existența unui raport contractual anterior între judecătorul de la instanța de fond și executorul judecătoresc, reprezentantul legal al pârâtei Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în sensul că, în calitate de creditor, judecătorul, alături de mai mulți colegi, a fost parte într-un dosar de executare silită instrumentat de acesta.

Înalta Curte subliniază că nu orice impresie subiectivă a părții că judecătorul cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de recuzare a acestuia, ci doar existența unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Aceste aspecte se vor lua în considerare atunci când se evaluează dacă instanța a fost imparțială și, în special, dacă temerile reclamantului sunt justificate în mod obiectiv (Pfeifer și Plankl împotriva Austriei, pct. 6).

În speță, simplul fapt că judecătorul recuzat a fost implicat numai în calitate de client pentru operațiuni profesionale specifice activității executorului judecătoresc reprezentant legal al pârâtei, într-un dosar execuțional (nr. 587/EX din anul 2008), cererea de recuzare fiind formulată la aproape 10 ani de la momentul solicitării serviciilor juridice specifice, necoroborat cu alte împrejurări de aceeași natură, eventual mai actuale, care să imprime o îndoială în ochii unui observator rezonabil, nu este suficient pentru a se naște o prezumție de lipsă a imparțialității a acestuia.

De altfel, Înalta Curte constată că temerea recurentului era mai degrabă alimentată de împrejurări care denotă o eventuală stare de dușmănie cu reprezentantul legal al pârâtei și, nicidecum de elemente obiective care ar ține de comportamentul judecătorului cauzei.

Pe cale de consecință, Înalta Curte consideră motivele de recurs împotriva încheierii atacate ca fiind nefondate, urmând a le respinge ca atare.

În urma examinării criticilor formulate de recurent și analizei apărărilor expuse în întâmpinările formulate, apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție s-au avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva executorului judecătoresc A., reclamant în prezenta cauză, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) și g) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, constând în: săvârșirea unor fapte care aduc atingere probității profesionale, neglijența în efectuarea lucrărilor, absența nejustificată de la birou și omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite.

În consecință, a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000 și s-a dispus excluderea din profesia de executor judecătoresc a numitului A..

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat contestație, respinsă de către Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014.

Prin recursul formulat, reclamantul a invocat greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 48 și 60 din Legea nr. 188/2000 grefată pe depășirea de către organele jurisdicționale a competenței și inexistența abaterilor reținute în sarcina sa, susținere ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Cadrul general al procedurii disciplinare în ceea ce privește executorii judecătorești este prevăzut la art. 48 din Legea nr. 188/2000 care stipulează că "(1) Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani. (2) Pentru suspendarea din funcție sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești."

Conform textului legal menționat, aplicarea sancțiunii disciplinare a excluderii din profesie trebuie, în mod obligatoriu, precedată de o cercetare prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești. Actul de sesizare al Consiliului de Disciplină, respectiv hotărârea inspectorilor generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției sau a Colegiului Director cuprinde constatările și concluziile cercetării prealabile obligatorii și stabilește limitele sesizării Consiliului de Disciplină.

În cazul de față, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost sesizat cu acțiunea disciplinară împotriva reclamantului A. prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, hotărâre având la bază procesul-verbal din data de 16.05.2014 a Colegiului Director ce cuprinde dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile, respectiv dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2012.

În acest context, recurentul a alegat că atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, cu prilejul pronunțării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 și, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014 și-au depășit competența din moment ce, în analiza conduitei sale profesionale, au verificat și legalitatea actelor de executare din cele două dosare, acest atribut fiind în competența exclusivă a instanței de executare.

Raportat la aceste susțineri, Înalta Curte consideră necesară clarificarea raportului dintre competența instanței de drept comun de a verifica legalitatea unei proceduri execuționale în procedura contestației la executare și modalitatea distinctă în care conduita profesională a executorului judecătoresc, manifestată inclusiv prin emiterea și aducerea la îndeplinire a anumitor acte de executare, poate rezulta în sancționarea sa disciplinară.

Cu privire la limitele procedurii execuționale, prezintă relevanță dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale art. 100 alin. (1) din O.M.J. nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a legii, conform cărora "actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente". Deopotrivă, potrivit art. 61 din lege, "cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de C. proc. civ..".

Așadar, o primă concluzie care reiese din cele enunțate constă în faptul că activitatea executorului judecătoresc, în concret și strict actele de executare efectuate în dosarele execuționale pe care le instrumentează pot fi verificate sub aspectul legalității lor de către instanța de executare, într-o procedură inițiată, de regulă, de debitorul sau terțul vătămat printr-o executare defectuoasă sau neconformă cu legea în vigoare. Contestația la executare reprezintă, în aceste coordonate, o acțiune esențialmente de drept privat, efectele admiterii acesteia reverberând exclusiv asupra patrimoniului persoanelor angrenate în procedura execuțională (părților din cadrul raportului execuțional, creditorilor intervenienți ori terților) executorul judecătoresc, emitentul acestora, nici măcar nefigurând în litigiu.

Pe de altă parte, exercitarea unei proceduri disciplinare împotriva executorului judecătoresc verifică dacă acesta, în calitatea sa de organ auxiliar al justiției, a acționat în interesul unei bune administrări a acesteia, subsumat rolului său de a pune în practică hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești și privește, inter alia, legalitatea globală a procedurii execuționale. Caracterul preponderent public al acesteia rezultă din calitatea organului care efectuează controlul, anume Ministrul justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul sau de conducere, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și art. 100 alin. (1) din O.M.J. nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a legii.

În ceea ce privește limitele acestuia, spre deosebire de constrângerile clare ale procedurii contestației la executare, controlul profesional exercitat de Ministrul justiției, potrivit art. art. 62 alin. (1) lit. b) din lege și art. 101 alin. (2) din regulament, va avea în vedere:

"calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești", "...respectarea legii în activitatea profesională a executorilor judecătorești", ... "și conduita executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuțiilor sale, în raport cu autoritățile publice, precum și cu persoanele fizice și juridice."

În ceea ce privește controlul profesional exercitat de Consiliul Uniunii, direct sau prin Colegiile directoare ale camerelor, potrivit art. 102 alin. (1), art. 103 alin. (1) din regulament și art. 21. lit. k) din Statutul U.N.E.J., acesta va urmări "... desfășurarea activității executorilor judecătorești, ... calitatea lucrărilor, ... precum și orice alte probleme", "legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești, ... și conduita executorilor judecătorești în îndeplinirea atribuțiilor profesionale.", k) ... verificând și calitatea actelor execuționale…"

În acord cu soluția primei instanțe, pe care o consideră justă, cu privire la legalitatea procedurii de control, Înalta Curte reține că în cauză Consiliul de Disciplină nu a încălcat dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Astfel cum corect a remarcat și recurentul, legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuțiile puterii judecătorești să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanța de contencios administrativ. Scopul exercitării acțiunii disciplinare nu este să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul și-a îndeplinit obligațiile și atribuțiile profesionale cu privire la anumite dosare, neglijența în efectuarea lucrărilor sau calitatea defectuoasă a actelor de executare putând antrena răspunderea disciplinară a executorului, fără a se crea premisele anulării unor acte de executare prin sancționarea acestuia.

Organele profesiei rămân în continuare îndreptățite să verifice conduita executorilor judecătorești, fără ca astfel să tindă la desființarea unor acte de executare silită, care rămâne apanajul exclusiv al instanței de executare. Controlul profesional nu se confundă cu procedura contestației la executare, comportând puține similitudini și fiind, din punct de vedere al obiectului său, mult mai extins și centrat, în primul rând, pe conduita executorului judecătoresc. Acesta vizează modalitatea de desfășurare a întregii activități a executorului, calitatea lucrărilor, precum și îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor profesionale. Calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești nu poate fi concepută în afara legalității care reprezintă conformitatea acestora cu o normă legală. De aceea, limita controlului administrativ este conformitatea cu dispozițiile legale aplicabile, fără ca acest control să se constituie într-o imixtiune într-un caz concret aflat în curs de soluționare.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de prima instanță, că activitatea de control profesional exercitat de către organele abilitate cu privire la calitatea lucrărilor sau conduita executorilor judecătorești implică și verificarea respectării legii în îndeplinirea atribuțiilor profesionale.

Existența unei suprapuneri între ipoteza în care actul executorului judecătoresc a fost verificat din punct de vedere al legalității întocmirii lui de către instanța de judecată și controlul profesional ulterior este exclusă din moment ce cele două proceduri au efecte diferite care pot coexista, executorul judecătoresc nefiind, de regulă, parte în litigiul privind contestația la executare raportat la interesul său propriu în litigiu, în calitate de emitent al actului atacat.

În fine, legalitatea procedurii disciplinare în cazul verificării dacă unele acte de executare punctuale sunt conforme cu legea nu poate fi condiționată de aspectul dacă acestea au fost anterior supuse controlului instanței de executare, la solicitarea persoanei prejudiciate. A admite teza contrară înseamnă ignorarea prevalenței interesului public de a exercita plenar controlul profesional al executorului judecătoresc, în calitate de exponent al puterii statale, indiferent de conduita participanților la procedura execuțională privată.

Privitor la alegațiile recurentului privind încălcarea Deciziei nr. 810/27.09.2007 a Curții Constituționale, acestea sunt vagi și neclare, neputând fi decelată cu exactitate modalitatea în care sancționarea sa ar contraveni deciziei instanței de contencios constituțional. Contrar susținerilor acestuia, organul de control, evaluând întreaga sa conduită profesională, a identificat conduite neconforme în activitatea sa în ceea ce privește instrumentarea unor dosare execuționale punctuale.

Pe de altă parte, dacă recurentul înaintează ideea că deficiențele constatate ar trebui raportate la întreaga sa activitate profesională, care ar fi, în rest, pretins ireproșabilă, aceste apărări pot fi luate în considerare strict pentru individualizarea sancțiunii aplicate, neputând avea ca efect impunitatea acestuia.

Raportat la aceste considerente, se conchide că criticile privind depășirea de către organele administrativ jurisdicționale a competenței cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuționale cu nr. x, este nefondată.

Recurentul a invocat greșita aplicare a legii și din perspectiva pretinsei omisiuni a faptului că în cadrul acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa a lipsit procedura cercetării prealabile în ceea ce privește dosarul execuțional nr. x/2013.

Examinând aceste alegații, Înalta Curte reține:

Prin Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timișoara, recurentul reclamant a fost sancționat cu excluderea din profesie conform art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000 pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) și g) din același act normativ constând în:

În urma respingerii contestației, Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timișoara a fost menținută prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România.

În ceea ce privește critica vizând lipsa cercetării prealabile, se constată că, inițial, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost sesizat cu acțiunea disciplinară împotriva reclamantului A. prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, hotărâre având la bază procesul-verbal din data de 16.05.2014 a Colegiului Director ce cuprinde dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile, respectiv dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2012.

Totuși, astfel cum în mod corect a remarcat recurentul reclamant, Hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin care a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) și g) din Legea nr. 188/2000 și dispusă sancțiunea excluderii din profesie cuprinde atât referiri la dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2012, dar și referiri la dosarul execuțional nr. x/2013, dosar ce nu a făcut obiectul cercetării prealabile.

În drept, prevederile art. 48 din Legea nr. 188/2000 sunt neechivoce în sensul că instituie obligativitatea parcurgerii procedurii cercetării prealabile în ipoteza în care sancțiunea prefigurată este suspendarea din funcție sau excluderea din profesie:"(1) Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani. (2) Pentru suspendarea din funcție sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești. (3) Audierea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptățit să ia cunoștință de conținutul dosarului și să-și formuleze apărarea. (4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești citează părțile și pronunță o hotărâre motivată care se comunică acestora".

Ca atare, în aceste coordonate factuale, reclamantul recurent consideră că, din moment ce dosarul execuțional nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile astfel cum impun normele legale antecitate, sancționarea acestuia nu se poate întemeia pe fapte vizând activitatea din acest dosar execuțional.

Înalta Curte constată însă că în contestația sa formulată în fața Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România împotriva hotărârii nr. 4/16.06.2014 precum și în fața primei instanțe, recurentul reclamant nu a invocat nulitatea acțiunii disciplinare pentru neefectuarea cercetării prealabile în dosarul x/2013 și nici faptul că i-ar fi fost încălcat în vreun fel dreptul la apărare în faza cercetării prealabile. Dimpotrivă, acesta a formulat apărări și cu privire la modul în care a instrumentat dosarul nr. x/2013. Ca atare, se conchide că recurentul nu poate aduce critici direct în recurs cu privire la lipsa procedurii prealabile față de dosarul nr. x/2013, în condițiile în care, acesta și-a făcut apărarea, atât în fața organelor administrativ jurisdicționale cât și în fața instanței de fond cu privire la aspectele care i se impută în actele de executare întocmite în acest dosar, scopul cercetării prealabile fiind astfel îndeplinit.

În subsidiar, nu poate fi omis aspectul că în dosarul execuțional nr. x/2013, titlul executoriu l-a constituit tocmai actul de adjudecare emis în dosarul execuțional nr. x/2013 ca urmare a derulării procedurii executării silite imobiliare, finalizată cu vânzarea la licitație publică a imobilului situat în localitatea Plugova, jud. Caraș-Severin.

Așadar, dată fiind legătura strânsă dintre cele două dosare execuționale, era firesc ca în cele două dosare să existe o serie de acte comune, legalitatea lor fiind supusă verificării preponderent cu ocazia analizei dosarului execuțional nr. x/2013.

În fine, critica recurentului reclamant în sensul că legalitatea executării silite în dosarele nr. x/2013 și y/2013 a fost constatată definitiv de către instanțele de executare nu poate fi reținută deoarece unele dintre hotărârile invocate nu erau definitive la momentul pronunțării hotărârii nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorești de pe lângă C.A. Timișoara dar și a hotărârii nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România. Totodată, contestația la executare a fost soluționată, în mod evident, prin raportare