ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4515/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.09.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea Deciziei de impunere nr. x/10.08.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.08.2016, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la legalitatea actelor contestate.

Prin sentința nr. 3954 din 9 decembrie 2016, Curtea de Apel București a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, a respins acțiunea reclamantei, ca rămasă fără obiect, a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 44.035,75 RON achitate pentru soluționarea cererii și a admis, în parte, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5.050 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta DGAMC a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate și respingerea cererii de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A arătat că a emis Decizia de soluționare a contestației nr. x/11.11.2016 și a desființat Decizia de impunere nr. x/10.08.2016, ce face obiectul cererii de suspendare, după comunicarea cererii de chemare în judecată și anterior primului termen stabilit în cauză.

Astfel, nu se poate reține că ar fi pierdut procesul, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Cheltuielile pentru angajarea unui apărător și cele privind administrarea probatoriului sunt cheltuieli obișnuite, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa.

De asemenea, Curtea Constituțională a decis, prin Decizia nr. 493/2007 și nr. 401/2005, că instanța de judecată are dreptul de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Astfel, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în cauză.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A susținut, în esență, că pârâta a fost pusă în întârziere anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, prin formularea, de către societate, a contestațiilor nr. x/08.09.2016 și nr. x/19.09.2016 împotriva deciziei de impunere.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului.

5.1. Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține că motivele expuse de intimata-reclamantă în susținerea excepției nulității recursului, invocată în ședință publică, constituie argumente în combaterea recursului, urmând a fi avute în vedere la soluționarea acestuia. În cauză se contestă interpretarea de către prima instanță a art. 453 și art. 454 C. proc. civ., cu referire la culpa procesuală a pârâtei prin raportare la recunoașterea pretențiilor reclamantei la primul termen de judecată.

5.2. Recurenta-pârâtă susține că în mod eronat prima instanță a apreciat că s-ar afla în culpă procesuală, de vreme ce, anterior primului termen de judecată, a soluționat contestația intimatei-reclamante și a desființat Decizia de impunere nr. x/10.08.2016 a cărei executare a solicitat reclamanta a fi suspendată prin acțiune.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată.

Art. 454 C. proc. civ. dispune că pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere.

Or, deși recurenta-pârâtă DGAMC citează articolul 454 C. proc. civ., apreciind că nu se află în culpă procesuală pentru că a recunoscut chiar anterior primului termen de judecată pretențiile reclamantei, omite a se referi la excepția instituită de articol, când, în prealabil pornirii procesului, pârâtul a fost pus în întârziere de către reclamant.

Astfel, chiar recurenta precizează că ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a emis Decizia de soluționare a contestației nr. x/11.11.2016 și a desființat Decizia de impunere nr. x/10.08.2016.

De altfel, parcurgerea procedurii prealabile constituie o condiție de sesizare a instanței. Obiectul prezentei cauze îl constituie suspendarea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 - după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice ierarhic superioare celei care a emis actul - până la pronunțarea instanței de fond.

Contestația soluționată de ANAF a fost formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere a cărei suspendare face obiectul prezentei acțiuni, Decizia nr. 353/10.08.2016 (Decizia nr. 353/15.09.2016 fiind diferită prin codul contului bugetar căruia îi corespunde obligația stabilită de organele de inspecție).

Prin urmare, în cauză, prin formularea contestației împotriva deciziei atacate (formularea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004) înregistrate la DGAMC sub nr. x/08.09.2016 - dosar fond), recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a fost pusă în întârziere, avându-se în vedere că decizia de soluționare a contestației a fost emisă cu depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

În mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 454 C. proc. civ., reținând că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă, făcând, totodată, și aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând onorariul avocațial, de la suma de 20.376,2 RON la 5.000 RON.

5.3. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 3954 din 9 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2018.

GGC - MP