ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 670/18.09.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosar nr. x/2019, s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 61 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la amenda penală de 4000 RON (200 zile-amendă și 20 RON pentru fiecare zi-amendă) pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
Prin aceeași sentință, s-a dispus condamnarea inculpatului B. la o pedeapsă principală de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen. și la o pedeapsă principală de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 2 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare), dispunându-se ca în final inculpatul B. să execute pedeapsa principală rezultanta de 1 an și 5 luni închisoare.
În drept, prima instanta, a reținut ca faptele inculpatului B. care ca în data de 03.12.2017, în timp ce se afla în incinta localului C. din mun. Cluj-Napoca (în timpul orelor de funcționare), a exercitat acte de violență asupra unui client al localului, respectiv asupra martorului D., după care a devenit recalcitrant și violent refuzând escortarea în afara clubului, context în care a folosit un briceag cu lama de aprox. 7 cm, cu care a început sa gesticuleze înspre agenții de paza, fapte care au creat o stare de temere și neliniște în rândul agenților de paza și a clienților localului, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C. pen.
Instanta de fond a mai reținut ca fapta inculpatului A. care, în data de 14.12.2014, fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2017 în care era cercetat inculpatul B., a făcut afirmații mincinoase, declarând ca nu a văzut briceagul cu care era înarmat inculpatul B. și nu a luat acel briceag după ce inculpatul l-a scăpat, deși în realitate inculpatul a văzut acel briceag și l-a luat după ce inculpatul B. l-a scăpat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au formulat apel inculpații B. și A..
Prin Decizia penală nr. 413/A din data de 22 martie 2021 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către inculpații B. și A. împotriva Sentinței penale nr. 670/18.09.2020 a Judecătoriei Cluj Napoca, fiind totodată obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de câte 500 RON fiecare.
În esență, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Cluj a constatat ca în mod judicios instanta de fond, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și în faza de judecata, a stabilit o stare de fapt corespunzătoare realității (necontestata, de altfel, de către inculpați), precum și ca în mod corect au fost încadrate juridic faptele inculpaților, în infracțiunile de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C. pen. - în sarcina inculpatului B. și, respectiv, mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (1) C. pen. - în sarcina inculpatului A..
Instanta de apel a menționat ca daca acuzațiile aduse inculpatului B. nu comporta discuții, sub aspectul încadrării juridice a faptelor, nu aceeași este situația, conform susținerilor apelantului, în cazul faptei reținute în sarcina inculpatului A., în privința căreia se considera ca se impune achitarea în temeiul ar. 16 alin. (1) lit. b)/d C. proc. pen., deoarece a fost comisa pentru a nu se autoincrimina, sub aspectul comiterii de către el însuși, a unei fapte penale, în principal - favorizarea infractorului și, posibil, și port sau folosire fără drept de obiecte periculoase.
În concret, cu privire la inculpatul A., instanta de apel a avut în vedere următoarele:
- declarația de martor din data de 14.12.2017 a fost luata în condiții de legalitate, martorului fiindu-i aduse la cunoștință dispoz. art. 120 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. - obligația de a da declarații conforme cu realitatea și i s-a atras atenția ca legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasa;
- inculpatului i-a fost adus la cunoștință obiectul cercetărilor ("scandalul din clubul C.") și persoana vizata de cercetări (inculpatul B.);
- inculpatul A. nu a fost implicat în acel scandal (nu a cauzat acel incident și nu a săvârșit niciun act de violenta) și nu a folosit acel briceag (a luat doar briceagul după ce l-a scăpat inculpatul B., fără să-l folosească în vreun fel);
- nici organele judiciare, la momentul audierii sale în calitate de martor, nu aveau nici un fel de indiciu/informații/date cu privire la implicarea lui în scandalul, ce făcea obiectul anchetei;
- A. nu a avut, anterior declarației de martor și, nici ulterior acestei declarații, calitatea de suspect/inculpat în cauza, în care se făceau cercetări pentru infracțiunile de folosire fără drept de obiecte periculoase și tulburarea ordinii și liniștii publice;
- inculpatul nu a invocat - la momentul audierii - dreptul la tăcere, sau într-un limbaj nejuridic/obișnuit - nu a refuzat sa dea declarații, sau când a dat declarația, nu a ascuns detalii relevante cu privire la fapta ce făcea obiectul interogării, ci pur și simplu, a prezentat în mod deliberat, o stare de fapt neadevărată.
Pentru toate aceste împrejurări, identificate de instanta de fond, dar și de către instanta de control judiciar, s-a apreciat ca situația inculpatului A. nu se circumscrie situației, premisa înscrisă în art. 118 C. proc. pen., așa cum trebuie înțeles/interpretat în lumina Deciziei CCR nr. 236/02.06.2020 care, contrar opiniei judecătorului fondului este aplicabila în speță, fiind vorba de o cauza pendinte/pe rolul instantei încă, nedefinitivă.
Concluzionând, instanta de apel a considerat la rândul sau, cu privire la ipoteza în care persoana audiata în calitate de martor face declarații mincinoase cu scopul de a nu se autoincrimina, ca astfel de conduită nu exonerează martorul de răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, decât dacă, se refera exclusiv la faptele sale (spre exemplu, în speță, martorul A. sa fi spus ca el nu a ridicat cuțitul), însa nu poate declara mincinos, vis a vis de inculpatul/persoana fata de care exista o suspiciune ca ar fi săvârșit fapta (în speță, ca inculpatul B. nu a avut cuțit asupra sa, nu l-a aruncat, etc.). Prin urmare, s-a apreciat corect soluția primei instanțe privind existenta faptei de mărturie mincinoasă și comiterea ei de către inculpatul A., cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
*****
Împotriva deciziei din apel, nr. 413/A din data de 22 martie 2021 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A..
Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanta de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data 04.06.2021, fiind fixat termen la data de 22.06.2021, în vederea examinării, în Camera de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen., fiind depus de asemenea și raportul asupra recursului în casație.
Prin încheierea din data de 22 iunie 2021, constatând ca prezenta cerere de recurs în casație formulata de inculpatul A. îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.
În acest sens, s-a fixat termen de judecată la data de 21.09.2021, cu citarea părților, când cu prilejul dezbaterilor, s-au luat concluziile recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea data când s-a fixat termen de pronunțare în cauza la data de 05.10.2021.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustiva, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speță, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În motivarea recursului în casație, în esență, recurentul inculpat a susținut că a recunoscut starea de fapt prezentată în rechizitoriu, însă a apreciat că fapta de mărturie mincinoasa, prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen., pentru care a fost condamnat, nu este prevăzută de legea penală întrucât avea dreptul de a nu se autoincrimina.
În acest sens, a arătat ca la data la care a fost audiat în calitate de martor, printre drepturile pe care le avea, nu i s-a adus la cunoștință și posibilitatea de a nu da declarație daca apreciază ca s-ar putea autoincrimina. A arătat ca a fost întrebat doar daca este sau nu rudă cu inculpatul B. raportat la prevederile art. 117 alin. (1) din C. proc. pen.
Astfel, a menționat ca a fost audiat în cursul lunii decembrie 2017 și abia prin decizia CCR nr. 236/2020 s-a stabilit ca "soluția legislativa cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, este neconstituțională."
Recurentul a mai arătat ca, deși nu a fost implicat în acel scandal, în niciun act de violență și nu a folosit briceagul, ci doar l-a luat de jos după ce a fost scăpat de inculpatul B. (astfel cum rețin instantele de fond și apel), nu înseamnă ca prin declarația pe care o dădea nu putea fi cercetat pentru o infracțiune (oricare altele decât cele reținute în sarcina coinculpatului).
Recurentul inculpat a făcut referire la dispozițiile art. 269 din C. pen. potrivit cărora:
"(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauza penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau masuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă."
A susținut recurentul inculpat ca acțiunea sa de luare a briceagului de jos și aruncarea lui în parcarea localului C. a reprezentat o temere pentru acesta ca, în ipoteza în care ar fi recunoscut acțiunea, ar fi fost cercetat pentru un ajutor dat coinculpatului pentru a scăpa de urmărire penală, respectiv pentru favorizarea făptuitorului.
S-a precizat ca analizând modalitatea de derulare a evenimentelor ce au constituit obiectul audierii sale în calitate de martor în cursul urmăririi penale daca ar fi oferit toate detaliile cu privire la modul în care s-au petrecut faptele ar fi oferit singur probe pentru punerea sa sub acuzare raportat la infracțiunea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 din C. pen., în condițiile în care luarea cuțitului și aruncarea sa pentru a nu fi găsit putea foarte ușor să fie considerate un ajutor acordat coinculpatului pentru ca acesta sa nu poată fi tras la răspundere penală.
În opinia apărării recurentului, problema juridica ce se ridica în speță este daca, raportat la legislația existenta la momentul luării declarației (necenzurata de vreo decizie a CCR la momentul respectiv), o persoana care dorește sa nu se autoincrimineze și care este citata în calitate de martor are doar posibilitatea de a uza de dreptul la tăcere sau și pe aceea de a da declarație parțial mincinoasa raportat la elementele care considera ca l-ar putea incrimina.
De asemenea, a arătat ca din analiza făcută înregistrărilor de organele de cercetare penală în datele de 03.12.2017 și 05.12.2017 se cunoștea foarte clar tot ce a făcut recurentul la data evenimentului în ceea ce privește acel briceag (la dosarul de urmărire penală existând planșe fotografice atât cu stop-cadru de pe înregistrări, cât și cu briceagul identificat).
În plus, recurentul a susținut ca prealabil audierii sale, existau mai multe declarații testimoniale în acest sens administrate în datele de 05.12.2017 și 06.12.2017, fiind vorba de declarațiile martorilor E., F., G., H., I., J., K., L. și M.. Prin urmare, în opinia sa, la data de 06.12.2017, situația era pe deplin conturată.
În acest context, s-a arătat ca la data de 14.12.2017, a fost audiat în calitate de martor, ocazie cu care a dat declarația ce face obiectul judecății.
A susținut recurentul ca în raport cu faptele concrete în legătură cu care a fost audiat ca martor în cursul urmăririi penale a apreciat ca nu erau îndeplinite condițiile legale impuse de art. 114 alin. (1) din C. proc. pen. pentru calitatea de martor întrucât calitatea de martor poate fi atribuita, în mod legal, doar unei persoane care are cunoștință despre informații legate de fapte sau împrejurări de fapt cu semnificație penală, în raport cu obiectul cauzei, informații despre care a luat cunoștință independent de orice implicare în comiterea acestora.
Pe de alta parte, s-a susținut ca persoana care cunoaște informații despre faptele penale cercetate, deoarece a participat direct la comiterea acestora, fie prin acte de executare, fie prin acte de participație penală, are calitatea procesuala legala de suspect sau de inculpat, fără a-i putea fi impusa obligația de a spune adevărul sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasa. În caz contrar, ar însemna sa i se nege dreptul de a nu se autoincrimina, fapt ce ar contraveni flagrant standardelor impuse de dreptul la un proces echitabil, recunoscut și garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 8 din C. proc. pen. și art. 6§1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
S-a menționat ca în cazul de față, a fost nelegală atribuirea de către autoritățile judiciare a calității de martor inculpatului A., într-o cauza penală în care se cercetau fapte penale la comiterea cărora a participat în mod direct prin luarea acelui briceag de jos și aruncarea acestuia în parcarea localului C..
S-a arătat ca teama recurentului A. de a nu se autoincrimina a fost una reală și efectivă, iar la momentul la care a dat declarația în calitate de martor, a dorit să nu se acuze singur.
S-a mai susținut ca dreptul unei persoane de a nu se autoincrimina vizează orice posibilă infracțiune și nu doar o posibilă participație la fapta unui inculpat. De asemenea, dreptul de a nu se autoincrimina nu poate fi condiționat de decizia organelor de urmărire penală de a formula sau nu acuzații împotriva unei persoane despre care aveau indicii că este plasată în contextul infracțional cercetat.
Totodată, prin motivele formulate, recurentul a făcut trimitere la considerentele deciziei CCR nr. 236/2020 din care rezultă argumente clare în sensul ca este vorba de o fapta care nu este prevăzută de legea penală, la opinia separata formulata în cauza prin care s-a reținut ca, la momentul audierii sale în calitate de martor, în cursul urmăririi penale, inculpatul A., fără a cunoaște dreptul sau de a nu face declarații cu privire la fapte ce l-ar putea incrimina (Decizia nr. 236/2020 fiind ulterioara acestui moment) a fost pus în situația de a alege între a se autoincrimina, a refuza sa dea declarații (fapta care la acel moment putea sa conducă la presupunerea rezonabila ca ar urma să fie tras la răspundere penală pentru fapta de mărturie mincinoasa) și de a mintii (fapta care la acel moment putea sa conducă la presupunerea rezonabilă ca ar urma să fie tras la răspundere penală pentru fapta de mărturie mincinoasă, cu mențiunea ca acesta considera ca exista posibilitatea ca fapta sa sa nu fie descoperita). De asemenea, s-a făcut referire și la jurisprudența instantei supreme (Decizia penală nr. 397/21.11.2014, Decizia penală nr. 213/9.06.2015. Decizia penală nr. 119/22.04.2019 - Completul de 5 Judecători, Decizia penală nr. 42/A/03.02.2016, Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018.
În consecință, recurentul inculpat A. a susținut ca fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală astfel încât, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință achitarea sa pentru săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. pen.
Examinând decizia recurată în limitele impuse de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constata următoarele:
În esență, situația de fapt reținuta cu autoritate de lucru judecat prin decizia pronunțată în apel a constat în aceea ca A. a fost audiat în calitate de martor la data de 14.12.2017, în legătură cu fapta comisa de inculpatul B. în noaptea de 03.12.2017, când acesta a exercitat acte de violență asupra unui client al localului C. din Cluj - Napoca, respectiv asupra martorului D., după care a devenit recalcitrant și violent, refuzând escortarea în afara clubului, context în care a folosit un briceag cu lama de aprox. 7 cm, cu care a început sa gesticuleze înspre agenții de paza. Cu ocazia audierii în calitate de martor, A. a confirmat parțial declarațiile celorlalți martori cu privire la existenta unui incident între inculpatul B. și un client al localului și ulterior, între inculpat și agenții de paza, însa a susținut ca nu a văzut niciun briceag asupra inculpatului și nu a ridicat de jos un astfel de obiect, deși în realitate din probele administrate în cauza a rezultat ca martorul a luat briceagul scăpat din mâna de inculpat și, după ce a ieșit din local, l-a aruncat în parcarea situata în fata clubului.
Cu referire la susținerile recurentului A. în sensul greșitei sale condamnări pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., întrucât fapta comisa nu este prevăzută de legea penală, în condițiile în care la momentul audierii sale nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu da declarații, fapt care atrage incidenta deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 118 C. proc. pen. care nu reglementau dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, Înalta Curte retine următoarele:
Potrivit art. 97 C. proc. pen., constituie proba orice element de fapt care servește la constatarea existentei sau inexistentei unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Din aceasta perspectiva, aspectele cunoscute de martor în legătură cu faptul principal al probațiunii constituie probe, materializate în mijlocul de proba constând în declarațiile date de acesta.
Martorul este definit prin dispozițiile art. 114 C. proc. pen. ca fiind orice persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe în cauza penală, excepțiile reglementate de dispozițiile procesual penale fiind prevăzute expres.
Potrivit dispozițiilor art. 116 alin. (1) C. proc. pen., martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat, iar conform art. 119 alin. (2) și art. 120 alin. (1) C. proc. pen., mai înainte de audierea sa, martorului i se comunica obiectul cauzei și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor.
Prin art. 118 C. proc. pen., sub denumirea marginala "dreptul martorului de a nu se acuza" este prevăzută interdicția folosirii împotriva martorului a declarației data de acesta daca, în aceeași cauza, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat.
Referitor la aceasta norma legala, prin Decizia nr. 236/2020 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative cuprinsa în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, în considerentele deciziei fiind arătate următoarele:
- făcând referire la o bogată jurisprudență a CEDO, s-a reținut ca dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directa a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existenta de sine stătătoare, izvorând din exigenta echității procedurii la care face referire paragraful 1 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
- în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerata subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare; aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție intervine nu la momentul în care îi este în mod oficial conferita aceasta calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii;
- în situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasa, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina - instanta de la Strasbourg a elaborat așa-zisa "teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confrunta persoana", conform căreia nu este natural sa i se ceara presupusului făptuitor sa aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul sau de a coopera, (ii) sa furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) sa minta și sa riște să fie condamnat pentru aceasta;
- dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului sau sa renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare sa aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit;
- persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identica în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare;
- art. 118 din C. proc. pen. reglementează "dreptul martorului de a nu se acuza" ca o obligație pozitiva de a colabora cu organele judiciare și totodată, ca o obligație procesuala negativa a organului judiciar, care nu poate folosi declarația data în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauza;
- persoana ascultata în calitate de martor - sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasa, cu privire la fapte sau împrejurări de natura a o incrimina - se confrunta cu (cel puțin) doua alegeri dificile, respectiv (i) sa aleagă sa furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) sa minta și sa riște să fie condamnata pentru infracțiunea de mărturie mincinoasa;
- obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 din C. proc. pen. - sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasa, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asuma riscul ca aspectele declarate sa poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil;
- în concluzie, având în vedere toate cele reținute, Curtea a constatat ca art. 118 din C. proc. pen. nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația sa contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoana beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentala și art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, totodată, împietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 paragraful 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
Sub un prim aspect, referitor la susținerile recurentului cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, Înalta Curte constată că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 8 iulie 2020, anterior soluționării definitive a cauzei prin Decizia penală nr. 413/A/22.03.2021 a Curții de Apel Cluj, astfel încât situația juridica a recurentului sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecata constituia o cauza pendinte, iar decizia Curții Constituționale se aplica în mod corespunzător.
Contrar însa susținerilor recurentului, Înalta Curte retine ca prin decizia Curții Constituționale nr. 236/2020 nu au fost generate premisele înlăturării condițiilor de tipicitate a infracțiunii de mărturie mincinoasă de care acesta a fost acuzat.
Astfel, din conținutul Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale a rezultat ca instanta de contencios constituțional a sancționat dispozițiile art. 118 C. proc. pen. ca urmare a faptului ca acestea nu reglementează dreptul martorului la tăcere și respectiv la neautoincriminare. Curtea a analizat textul legal menționat din perspectiva consecințelor pe care le produce asupra garanțiilor care însoțesc prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil, sancționând lipsa reglementarii posibilității de a se abține de la a da declarații a martorului, prin prisma celor (cel puțin) doua alegeri dificile în fata cărora acesta ar putea fi pus, respectiv de a se autoincrimina pentru comiterea infracțiunii care formează obiectul cercetărilor sau de a se vedea acuzat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prin refuzul de a declara ceea ce știe.
Însa, din conținutul deciziei rezulta cu claritate ca, prin analiza constituționalității textului de la art. 118 C. proc. pen., Curtea nu a validat conduita martorului care denaturează adevărul, respectiv a celui care face afirmații mincinoase în legătură cu aspectele asupra cărora a fost întrebat, ci a sancționat omisiunea reglementarii dreptului de a refuza sa dea declarații în favoarea persoanei care risca să se autoincrimineze prin acestea.
Astfel, trebuie evitata confuzia între interdicția sancționării unei persoane care refuza sa dea declarații pentru a nu se autoincrimina și crearea unei veritabile cauze de impunitate, aplicabila în toate situațiile, pentru persoana care face afirmații mincinoase din același motiv. Dreptul de a nu da declarații, sau mai exact dreptul la tăcere, nu este unul absolut, ca dovada ca persoana poate sa renunțe la exercitarea acestuia. Dar, în măsura în care persoana alege sa dea declarații, aceasta are obligația sa spună adevărul, în caz contrar ea aducând atingere relațiilor sociale care privesc înfăptuirea justiției.
Înalta Curte retine ca, pentru a nu se autoincrimina, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor poate alege să se prevaleze de dreptul la tăcere, ipoteza în care beneficiază de protecția garanțiilor care însoțesc dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție. Daca însa persoana alege sa renunțe la acest drept (la tăcere) și face declarații, ea nu mai poate invoca în favoarea sa aceleași garanții pentru a se pune la adăpost de răspunderea pentru afirmațiile mincinoase făcute.
De altfel, în cauza Weh contra Austriei, referitoare la o sancțiune aplicata reclamantului care a furnizat informații nereale autorităților naționale într-o procedura referitoare la depășirea vitezei legale și în care fusese întrebat cine a condus autoturismul la data faptei, CEDO a reținut ca nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție, constatând ca reclamantul nu a susținut în fata autorităților naționale și nici măcar în procedura din fata curții ca el a fost cel care a condus autoturismul și ca astfel, prin furnizarea informațiilor risca să se autoincrimineze. Curtea a reținut în esență ca împotriva reclamantului nu a fost formulata o acuzație în materie penală și nici nu putea fi anticipata o asemenea acuzație. Fără a fi un element decisiv în sine, Curtea a reținut însa și ca reclamantul nu a fost sancționat pentru ca a refuzat sa dea declarații, ci pentru ca a încercat să se exonereze de răspundere furnizând informații care nu corespundeau realității, respectiv ca o alta persoana decât el a condus autoturismul și a furnizat informații incomplete pentru identificarea acesteia.
Având în vedere concluziile care se desprind din jurisprudența CEDO și cea a Curții Constituționale, Înalta Curte retine ca este necesara realizarea unei distincții între situațiile persoanelor chemate pentru a fi audiate în calitate de martor.
Elementul esențial consta în existenta unei acuzații în materie penală sau cel puțin a existentei motivelor rezonabile pentru care autoritățile ar putea sa formuleze o asemenea acuzație. Daca o asemenea acuzație exista sau este de anticipat în raport cu datele și informațiile pe care le dețin organele judiciare, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor în legătură cu fapta care formează obiectul acuzației nu va putea fi trasa la răspundere penală indiferent de conduita sa, tocmai pentru ca îi sunt recunoscute garanțiile care însoțesc dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție sub toate componentele sale. Într-o atare ipoteza, persoana nu poate avea calitatea de martor întrucât nu ar mai îndeplini condiția de a fi un terț fata de fapta care formează obiectul cercetărilor. În schimb, daca împotriva persoanei chemate să fie audiata în calitate de martor nu este formulata o acuzație penală și nu se poate anticipa o asemenea acuzație în raport cu împrejurările asupra cărora este întrebata, întrucât nu vizează fapta ei proprie, aceasta nu are dreptul de a face afirmații mincinoase, ea rămânând un terț fata de fapta pentru dovedirea căreia este audiata. Aceasta din urma are doar dreptul de a refuza sa declare ceea ce știe sau sa răspundă la întrebări în măsura în care relatând împrejurările pe care le cunoaște generează riscul autoincriminării sale pentru propriul act de conduita. În mod cert însa, persoana aflata într-o asemenea situație nu are dreptul sa facă afirmații mincinoase cu privire la fapta fata de care este terța și cu privire la care este audiata.
O prima distincție vizează situația persoanei chemata pentru a fi audiata în calitate de martor și care, confruntându-se cu alegerea dificila menționată de Curte prin decizie, pentru a evita autoincriminarea pentru autorat sau alta forma de participație penală la comiterea faptei care formează obiectul cercetărilor se prevalează de dreptul la tăcere și refuza sa dea declarații sau face afirmații mincinoase. În acest caz, devin pe deplin aplicabile argumentele expuse anterior și în raport cu exigentele care însoțesc prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil, persoana nu ar putea fi acuzata de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută art. 273 C. pen., fiind exclusa îndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectiva a infracțiunii ca urmare a neîndeplinirii condiției privind subiectul activ, respectiv a incompatibilității dintre calitatea de martor, terț fata de fapta prevăzută de legea penală și cea de autor sau participant la comiterea aceleiași fapte.
Daca aceasta persoana ar da declarații în calitate de martor și ar spune adevărul, cel puțin de la acest moment, ar furniza organelor judiciare informațiile care ar putea sa conducă la formularea unei acuzații împotriva sa ceea ce echivalează cu autoincriminarea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, în cazul persoanelor cu privire la care autoritățile judiciare au motive plauzibile pentru a bănui implicarea lor în săvârșirea infracțiunii, de la acest moment, al deținerii datelor/informațiilor, iar nu de la data formulării unei acuzații sau de la cel al conferirii calității de suspect în mod oficial, persoanele vor avea calitatea de "acuzat" și le vor fi aplicabile garanțiile stabilite de art. 6 din Convenție . Astfel, persoana în cauza ar dobândi calitatea de "acuzat" chiar din momentul în care ar da declarația și nu ar mai putea deține simultan și calitatea de martor. În consecință, persoana va beneficia de dreptul la tăcere și de a nu se autoincrimina, iar refuzul acesteia de a da declarații nu va mai putea constitui premisa acuzării pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasa.
În același sens sunt și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 (M.Of. nr. 416 din 11 iunie 2019), respectiv:
"O persoana citata în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar daca nu spune adevărul, evitând o autoincriminare, poate comite infracțiunea de mărturie mincinoasa. Acest mecanism duce, în realitate, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, ceea ce este inechitabil daca, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta, cu evidenta, participarea acesteia la comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Disjungerea cauzei este doar o măsura procesuala, pentru buna soluționare a unei cauze, însa, în realitate, ambele dosare - cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singura cauza. Chiar daca legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii - cu privire la care se pronunțase anterior o hotărâre de condamnare definitiva - în calitate de martor în cauza disjunsa, acesta nu poate fi un martor veritabil, în sensul normei de incriminare prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determina soarta procesului. Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un "martor asimilat", pentru care legea nu instituie o calitate procesuala specifica, dar care are o strânsa legătură cu infracțiunea dedusa judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitiva".
O a doua distincție vizează situația persoanei chemata pentru a fi audiata în calitate de martor cu privire la o fapta la comiterea căreia nu a participat și care este distincta de propria sa fapta pentru care ar risca să se autoincrimineze, în condițiile în care pentru aceasta din urma nu exista bănuiala rezonabila sau chiar o acuzație formulata. Confruntându-se cu aceeași dificila alegere și tot pentru a evita autoincriminarea, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor poate refuza sa dea declarații sau sa nu răspundă la numite întrebări daca acestea ar fi de natura sa conducă la generarea suspiciunilor sau bănuielii rezonabile cu privire la comiterea faptei proprii.
În schimb, daca alege sa dea declarații și denaturează adevărul, respectiv face afirmații mincinoase cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat, deși acestea vizează fapte comise de alte persoane iar nu propriul ei act de conduita, persoana va putea fi trasa la răspundere penală pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasa.
Înalta Curte constata ca într-o atare din urma ipoteza, fără a putea justifica un risc plauzibil de autoincriminare și prevalându-se în mod artificial de garanțiile care însoțesc prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil, persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor săvârșește fapte de natura sa aducă atingere bunei desfășurări a procesului penal și care risca sa împieteze asupra aflării adevărului prin inducerea în eroare a organelor judiciare. Concret, în aceasta situație, persoana care a consimțit sa dea declarații în calitate de martor nu se va putea prevala de dreptul la neautoincriminare pentru fapta proprie, justificând astfel afirmațiile mincinoase cu privire la fapta care formează obiectul cercetărilor pentru a-i fi înlăturată răspunderea penală sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasa, întrucât acțiunile sale nu se limitează la evitarea autoincriminării, ci produc consecințe directe și cu privire la situația juridica a altor persoane și pot împiedica aflarea adevărului în cauza.
Astfel, în urma publicării Deciziei nr. 236/2020 a Curții Constituționale deriva concluzia ca nu va putea avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 C. pen. persoana chemata pentru a fi audiata în calitate de martor și care refuza sa dea declarații pentru a nu se autoincrimina în măsura în care împrejurările cu privire la care este audiata generează un asemenea risc. În schimb, persoana audiata în calitate de martor cu privire la împrejurări esențiale ale cauzei care excedează propriului sau act de conduita și asupra cărora a fost întrebata și care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ceea ce știe în legătură cu acestea nu va beneficia de garanțiile care însoțesc dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție și va putea răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasa.
În cauza de față, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, Înalta Curte constată că organele judiciare nu au formulat la niciun moment procesual vreo acuzație împotriva recurentului A., nici măcar ulterior vizionarii înregistrărilor surprinse de camerele de supraveghere din zona în care a avut loc agresiunea, iar împrejurările pentru dovedirea cărora acesta a fost audiat în calitate de martor vizau exclusiv faptele de care era acuzat inculpatul B., respectiv daca acesta fusese înarmat cu un briceag și daca a amenințat sau agresat alte persoane la momentul incidentului. În consecință, în condițiile în care împotriva sa nu au fost formulate acuzații, iar din informațiile furnizate de către organele de cercetare penală la momentul audierii în calitate de martor nu au rezultat elemente care sa vizeze propriul sau act de conduita, recurentul A. nu avea motive sa anticipeze în mod rezonabil ca ar putea fi incriminat pentru comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală.
Referitor la susținerile recurentului în sensul ca la data audierii sale, 14.12.2017, decizia Curții Constituționale nu era publicata, iar conținutul art. 118 C. proc. pen. nu îi permitea să se prevaleze de un drept la tăcere și neautoincriminare, astfel încât refuzul de a da declarații ar fi atras în mod automat răspunderea sa pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasa, Înalta Curte reiterează faptul ca prin decizia instantei de contencios constituțional nu au fost create premisele unui drept al martorului de a face afirmații mincinoase sau de a denatura adevărul la adăpostul garanțiilor care însoțesc prezumția de nevinovăție sau dreptul la un proces echitabil. Ipoteza invocata de către recurent ar fi justificat pe deplin aplicarea deciziei Curții Constituționale situației sale pendinte daca împotriva sa ar fi fost formulata o acuzație sau daca împrejurările pentru dovedirea cărora a fost audiat ar fi vizat propriul sau act de conduita. Mai mult, acesta nu a refuzat sa dea declarații, ci a făcut afirmații mincinoase în legătură cu fapta comisa de către o alta persoana și în condițiile în care împotriva sa nu era formulata nicio acuzație și nu existau motive rezonabile pentru a anticipa declanșarea unei asemenea proceduri.
Or, câta vreme nici după decizia Curții Constituționale garanțiile procedurale care însoțesc art. 118 C. proc. pen. sub aspectul dreptului la tăcere și neautoincriminare nu conferă dreptul persoanei chemate sa dea declarații în calitate de martor sa facă afirmații mincinoase, cu atât mai puțin nu s-ar putea retine un asemenea drept în favoarea persoanei care a dat declarațiile în calitate de martor anterior publicării deciziei instantei de contencios constituțional.
Cu referire la susținerile recurentului în sensul temerii pe care a resimțit-o ca ar putea fi acuzat de comiterea unei favorizări a făptuitorului, Înalta Curte retine ca prin Decizia nr. 236/2020 a Curții Constituționale nu a fost creat un drept absolut în favoarea oricărei persoane chemate pentru a fi audiata în calitate de martor de a refuza sa dea declarații ori de a denatura adevărul, fiind necesara o analiza a situației concrete în care acesta s-a aflat, respectiv daca avea calitatea de suspect de facto sau exista cel puțin riscul sa dobândească o asemenea calitate.
Astfel, nu orice simpla temere a persoanei ca ar putea fi acuzata de comiterea unei infracțiuni justifica prevalarea de dreptul la tăcere sau de a nu se autoincrimina, ci este necesara obiectivarea acestei temeri. Mai exact, persoana care cunoaște ca a participat la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală are posibilitatea la momentul când este chemata spre a fi audiata în calitate de martor de a lua la cunoștință care este fapta care formează obiectul cercetărilor și care sunt împrejurările de fapt cu privire la care urmează să fie audiata conform art. 119 și art. 120 C. proc. pen.. În raport cu aceste elemente, martorul dispune de suficiente elemente pentru a aprecia daca exista riscul de a se autoincrimina și astfel, de a se prevala de dreptul la tăcere, refuzând sa dea declarații sau dimpotrivă, de a relata împrejurările de fapt pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea de către o alta persoana a faptei prevăzută de legea penală.
În cazul în care organele judiciare audiază persoana în calitate de martor deși dețin date și informații cu privire la comiterea sau participarea acesteia la infracțiunea care formează obiectul cercetărilor, o atare premisa va strămuta analiza instantei de judecata asupra încălcării obligației procesuale negative a organelor judiciare de nu proceda la audierea în calitate de martor a persoanei care este suspect de facto mai înainte de a-i atrage atenția ca are dreptul la tăcere și neautoincriminare și respectiv, interdicția de a folosi declarația data de aceasta împotriva sa conform art. 118 C. proc. pen.. În consecință, remediul pentru încălcarea obligațiilor procesuale ale organelor judiciare va fi aplicarea uneia dintre sancțiunile procesuale prevăzute de lege iar nu consacrarea dreptului martorului de a face afirmații mincinoase pentru a se apăra de o posibila răspundere pentru o alta fapta, chiar aflata în legătură cu infracțiunea care formează obiectul cercetărilor.
Revenind la cauza de fata, Înalta Curte constata ca la momentul când a fost audiat recurentul A. în calitate de martor, acesta a luat la cunoștință ca împrejurările cu privire la care urma să fie audiat vizau fapta de care era acuzat inculpatul B.. Din înscrisurile aflate la dosar nu a rezultat formularea vreunei acuzații împotriva lui A. și acesta nu a dobândit nici ulterior calitatea de suspect în legătură cu fapta comisa în noaptea de 3.12.2017. În aceste condiții, temerea invocata de către recurent în sensul ca ar fi putut fi acuzat de favorizarea făptuitorului, ca urmare a acțiunii sale de a ridica de jos cuțitul scăpat de autor și de a-l fi aruncat în parcare nu a avut o baza obiectiva, ci a rămas la stadiul unei presupuneri formulata de acesta. Mai mult, în condițiile în care audiat doar cu privire la împrejurarea daca a observat ca inculpatul B. fusese înarmat sau nu cu acel cuțit, declarațiile sale nici nu ar fi avut relevanta sub aspectul unei posibile autoincriminări.
De asemenea, Înalta Curte retine în raport cu situația de fapt expusa prin decizia instantei de apel ca recurentul A., chiar invocând temerea ca ar putea fi acuzat de comiterea unei infracțiuni de favorizare a făptuitorului, nu s-a rezumat la a denatura adevărul în legătură cu acțiunile sale, ci a susținut ca nu a văzut ca inculpatul B. sa aibă un cuțit/briceag, deși acest lucru constituia o afirmație mincinoasa după cum s-a stabilit ulterior.
Or, în raport cu obiectul cercetărilor la momentul audierii sale, împrejurări esențiale ale cauzei le constituiau aspectele de fapt referitoare la purtarea unui cuțit/briceag de către inculpatul B. și folosirea lui de către acesta în contextul agresiunii reținuta în sarcina sa, iar nu cele referitoare la propriile acțiuni ale recurentului. Cu alte cuvinte, recurentul a fost audiat în calitate de martor în legătură cu o chestiune de fapt distincta de propriul sau act de conduita, iar acesta din urma nu făcea obiectul cercetărilor la momentul audierii sale.
În aceste condiții, Înalta Curte constata ca A. nu s-a rezumat la o conduita care sa evite autoincriminarea, refuzând sa dea declarații, ci a denaturat adevărul în favoarea inculpatului B., iar susținerile recurentului în sensul temerii sale ca ar fi putut fi acuzat de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ies din sfera de aplicare a dreptului la tăcere și la autoneincriminare la care se refera decizia Curții Constituționale nr. 236/2020 și nu conduc la excluderea premiselor necesare pentru angajarea răspunderii penale a acestuia.
Astfel, contrar susținerilor recurentului A., Înalta Curte constată că fapta săvârșită de acesta, constând în aceea ca la data de 14.12.2017, audiat fiind în calitate de martor în dosarul de urmărire penală nr. 8401/P/2017 în care era cercetat inculpatul B., a făcut afirmații mincinoase, declarând ca nu a văzut briceagul cu care era înarmat inculpatul B. și nu a luat acel briceag după ce inculpatul l-a scăpat, deși în realitate inculpatul a văzut acel obiect și l-a luat de jos, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen.
În consecință, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 413/A din data de 22 martie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penala și de Minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.
Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 413/A din data de 22 martie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penala și de Minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.
Obliga recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publica, astăzi, 05 octombrie 2021.