Decizia nr. 32/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 842/109/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Încheierea din 16 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 842/109/2020.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general atât cu privire la admisibilitatea sesizării, cât și cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Doamna procuror Nicoleta Eucarie pune concluzii, în principal, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, ci aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății în funcție de particularitățile speței. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a sesizării și pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept în sensul că nedeclararea la organul fiscal competent (Agenția Națională de Administrare Fiscală, direcția generală a finanțelor publice) a veniturilor obținute din vânzarea de autoturisme second-hand și evidențiate în acte contabile primare, în condițiile declarării acestora la direcția de taxe și impozite locale, nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 16 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 842/109/2020, Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă nedeclararea la organul fiscal competent (Agenția Națională de Administrare Fiscală, direcția generală a finanțelor publice) a veniturilor obținute din vânzarea de autoturisme second-hand și evidențiate în acte contabile primare, în condițiile declarării acestora la direcția de taxe și impozite locale, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare (ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile) sau întrunește elementele de tipicitate ale contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 219 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume)." II. Expunerea succintă a cauzei A. Rechizitoriul

În Dosarul nr. 842/109/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș, prin Rechizitoriul din 31 ianuarie 2020, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 241/2005), constând în aceea că, în perioada 1.01.2011-31.12.2016, fără a-și organiza activitatea comercială sub o formă juridică, pe care să o înregistreze la administrația județeană a finanțelor publice și/sau oficiul registrului comerțului, ascunzând, astfel, sursa impozabilă, a efectuat un număr de 349 de operațiuni impozabile de achiziții de autoturisme secondhand de la diverse persoane, autoturisme pe care le-a revândut, în scopul realizării de venituri/profit, depășind, la 28 februarie 2011, plafonul special de scutire de TVA, și fără a declara organelor fiscale competente veniturile realizate, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând, în acest mod, bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 110.770,39 lei, reprezentând TVA în sumă de 73.106,39 lei și impozit pe venit în sumă de 37.664 lei. B. Apărările inculpatului

Inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) teza întâi din Codul de procedură penală, formulând următoarele apărări: (i) Infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 presupune o ascundere a bunului sau a sursei impozabile, în vederea sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, elementul material realizându-se printr-o acțiune comisivă, iar nu printr-o omisiune. (ii) Pentru existența infracțiunii, nu este îndeplinită condiția ascunderii bunului sau sursei impozabile, întrucât actele de vânzare-cumpărare a autoturismelor au fost încheiate în formă scrisă și au fost înregistrate la primărie, iar, potrivit Ordinului ministrului administrației și internelor și al ministrului finanțelor publice nr. 279/1.736/2012 privind aprobarea modelului-cadru al protocolului de cooperare în vederea schimbului de informații între Agenția Națională de Administrare Fiscală și autoritățile administrației publice locale (Ordinul comun nr. 279/1.736/2012), Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) avea posibilitatea să verifice toate informațiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, astfel că nu a existat clandestinitate sau ascunderea sursei impozabile. (iii) Fapta de depășire a plafonului de TVA nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, nefiind o obligație penală, ci una fiscală, organele fiscale având posibilitatea să impună inculpatului obligația de a achita impozitul pe venit, pentru diferența dintre valoarea de achiziție și valoarea de vânzare ulterioară a autovehiculelor second-hand. C. Sentința penală pronunțată de Tribunalul Argeș

Prin Sentința penală nr. 315 din 12 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 842/109/2020, Tribunalul Argeș l-a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, și, în temeiul art. 19 și art. 25 alin. (1) raportat la art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală și la art. 1.357 și următoarele din Codul civil, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă statul român, prin ANAF, și l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumelor reprezentând obligația fiscală principală, în cuantum total de 110.770,39 lei, reprezentând TVA și impozit pe venit, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii, aferente obligației fiscale principale, în condițiile Codului de procedură fiscală, calculate de la data scadenței debitului principal (respectiv a obligației fiscale principale datorate) până la data plății integrale a debitului principal.

În considerentele hotărârii pronunțate, Tribunalul Argeș a reținut următoarele: (i) În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, elementul material s-a realizat prin ascunderea sursei și a veniturilor realizate în urma activității de comercializare a autoturismelor second-hand, urmarea imediată constând în prejudicierea bugetului consolidat al statului prin neplata impozitului pe venit și a TVA-ului, iar, sub aspectul laturii subiective, infracțiunea a fost săvârșită cu intenție directă calificată, întrucât inculpatul a acționat în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale. (ii) Mecanismul de fraudare a bugetului de stat a constat în efectuarea de activități comerciale, constând în vânzarea unor autoturisme, și nedeclararea la organele fiscale competente a tranzacțiilor și a veniturilor obținute, dar și prin nedeclararea și neplata către bugetul de stat a obligațiilor fiscale datorate. (iii) În cauza dedusă judecății, organele fiscale nu au avut posibilitatea de a afla cu ușurință despre activitatea de comercializare a autovehiculelor second-hand de către inculpat, întrucât, cu ocazia tranzacționării acestora, erau întocmite înscrisuri sub semnătură privată, contracte de vânzare-cumpărare neautentificate, pentru care nu există un regim de declarare către organele statului și care nu se încadrează în categoria de acte contabile sau documente legale. (iv) Inculpatului îi revenea obligația de a semnala ANAF toate aceste operațiuni taxabile, neavând relevanță faptul că a înregistrat la primărie contractele de vânzare-cumpărare, deoarece datoriile către bugetul local nu sunt identice cu cele pentru bugetul consolidat al statului, în condițiile în care primăria percepe taxe și impozite pe proprietate, iar nu pentru tranzacțiile comerciale. Prin urmare, obligația de înregistrare în scopuri de TVA, precum și ascunderea sursei impozabile se raportează la entitatea sau instituția beneficiară a plăților ce derivă din taxarea activităților comerciale, în cazul de față ANAF. (v) Lipsa transparenței tranzacțiilor reiese și din faptul că inculpatul nu a întocmit actele contabile, nu a condus evidență contabilă în care să fie înregistrate operațiunile derulate, ceea ce ar fi presupus, în prealabil, înregistrarea la oficiul registrului comerțului, autorizarea funcționării, ca persoană fizică autorizată, respectiv întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale. Tocmai aceste omisiuni conturează săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului. (vi) În concluzie, mecanismul de fraudare a bugetului de stat a constat în aceea că inculpatul, în virtutea tranzacțiilor comerciale efectuate prin transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismelor second-hand, în schimbul unui preț, a acționat ca un comerciant, în sensul prevederilor fiscale legale în vigoare, astfel că îi revenea obligația de a-și declara veniturile realizate în urma activităților desfășurate, fiind obligat să se înregistreze la oficiul registrului comerțului ca persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală și familială, deoarece a desfășurat activități economice, devenind astfel persoană impozabilă, având obligația de a se înregistra în scopuri de TVA conform prevederilor Codului fiscal și de a declara la organele fiscale competente veniturile obținute, impozitele și taxele aferente. D. Apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș a declarat apel inculpatul B., formulând următoarele critici: (i) Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. e) și art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, infracțiunea de evaziune fiscală are, în cuprinsul laturii obiective, ca acțiune (verbum regens) ascunderea bunului sau a sursei impozabile, în vederea sustragerii de la plata obligațiilor fiscale. Cu alte cuvinte, infracțiunea respectivă se realizează printr-o acțiune de ascundere, fiind o infracțiune comisivă. (ii) Pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute; b) existența unui bun sau a unei activități care se încadrează în ipotezele legale privind impozitarea ori taxarea; c) săvârșirea faptei să aibă ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale către stat, pentru bunurile deținute ori activități realizate. (iii) În cauza pendinte, nimic nu a împiedicat organul fiscal să stabilească, potrivit normelor metodologice, dacă inculpatul este sau nu plătitor de TVA, astfel că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, fapta putând fi calificată cel mult drept contravenție, potrivit art. 336 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală din 2015). (iv) În speță, nu a fost ascuns bunul sau sursa impozabilă și nu a existat intenție în acest sens, actele de vânzare-cumpărare fiind încheiate în formă scrisă și înregistrate la primărie. (v) Împrejurarea că persoana trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA și impozit pe venit este o problemă de natură fiscală, ce atrage răspunderea fiscală și contravențională, iar nu răspunderea penală. (vi) Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă a fost ascuns, nu și atunci când autoritățile fiscale cunoșteau sursa impozabilă. Prin ascunderea bunului se are în vedere atât ascunderea bunului în sens fizic, cât și juridic, iar, în ceea ce privește nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincția dintre veniturile pentru care există atât obligația declarării, cât și aceea a evidențierii și veniturile pentru care există doar obligația declarării. (vii) Pentru veniturile pentru care există atât obligația evidențierii, cât și obligația declarării, în cazul nedeclarării acestora, vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracțiunii reglementate de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reține un concurs între infracțiunile prevăzute de lit. a) și b) ale aceluiași articol. (viii) Dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, deoarece nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile, în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, potrivit Ordinului comun nr. 279/1.736/2012 și art. 68 alin. (4) din Codul de procedură fiscală din 2015. (ix) Din moment ce inculpatul a înregistrat toate tranzacțiile cu autoturisme second-hand la primărie, iar administrația județeană a finanțelor publice avea posibilitatea să verifice toate informațiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, nu se poate pune problema unei clandestinități sau a ascunderii sursei impozabile. (x) Cu titlu de jurisprudență, se invocă Decizia nr. 3.907/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării nu a formulat un punct de vedere. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la chestiunea de drept

În cuprinsul încheierii de sesizare nu sunt expuse punctele de vedere exprimate de părți cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Prin Adresa nr. 793/C/752/III-5/2022 din 6 mai 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii.

Referitor la sesizare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat concluzii de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, argumentându-se, în esență, că problema de drept nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, prin stabilirea, în general, a conținutului normei de incriminare, ci aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății în funcție de particularitățile speței, întrucât verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru existența elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală presupune analiza mai multor aspecte ce țin de particularitățile fondului cauzei, și nu doar stabilirea existenței sau inexistenței unei echivalențe între nerespectarea de către inculpatul persoană fizică a obligației de declarare la organul fiscal competent a veniturilor obținute din comercializarea de autoturisme (în condițiile depunerii contractelor de vânzare-cumpărare la direcția de impozite și taxe locale) și ascunderea sursei impozabile - verbum regens al infracțiunii prevăzute de dispozițiile menționate. VI. Examenul jurisprudenței în materie A. Jurisprudența la nivelul curților de apel

Într-o primă orientare jurisprudențială, identificată la Curtea de Apel București și tribunalele Hunedoara și Sălaj, s-a considerat că fapta de a nu declara la organul fiscal veniturile obținute din vânzarea de autoturisme second-hand, operațiunile de vânzare-cumpărare fiind evidențiate în acte contabile primare și declarate la direcția de taxe și impozite locale, nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Într-o altă orientare jurisprudențială, identificată la curțile de apel Pitești și Ploiești și tribunalele Argeș și Neamț, s-a considerat că fapta de a nu declara la organul fiscal veniturile obținute din vânzarea de autoturisme second-hand, operațiunile de vânzare-cumpărare fiind evidențiate în acte contabile primare și declarate la direcția de taxe și impozite locale, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că fapta constând în desfășurarea de activități de comerț supuse taxelor și impozitelor conform Codului fiscal, evidențiate la nivelul autorităților locale, dar nedeclarate la organele fiscale ale statului (ANAF), nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu este îndeplinită condiția ascunderii bunului sau a sursei impozabile. În acest sens au fost identificate Decizia nr. 3.907 din 28 noiembrie 2012 și Decizia nr. 3.203 din 21 octombrie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, precum și Decizia penală nr. 1.453 din 25 aprilie 2014.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că fapta constând în desfășurarea de activități de comerț supuse taxelor și impozitelor, conform Codului fiscal, evidențiate la nivelul autorităților locale, dar nedeclarate la organele fiscale ale statului (ANAF), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În acest sens au fost identificate Decizia nr. 184/RC/2020 din 22 iunie 2020, Decizia nr. 461/RC/2020 din 4 decembrie 2020 și Decizia nr. 71/RC din 23 februarie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere de practică judiciară cu relevanță în privința chestiunii de drept supuse dezlegării. VIII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. IX. Dispoziții legale incidente

Prevederile din dreptul intern ce formează obiectul sesizării și alte dispoziții legale relevante sunt următoarele: a) Art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare: " Art. 9. - (1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;". b) art. 219 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală din 2003): " Articolul 219 - Contravenții (1) Constituie contravenții următoarele fapte: (...) b) neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, precum și orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora; (...) (3) În cazul persoanelor fizice, nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declarațiilor de venit constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 50 lei la 500 lei." X. Opinia judecătorilor-raportori

Opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul procedură penală, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor citate, admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: a) existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; b) instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; c) soluționarea, pe fond, a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce privește prima condiție se constată că Înalta Curte nu s-a pronunțat anterior, printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, asupra acestei chestiuni de drept, iar aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție se constată că instanța care a formulat sesizarea a fost învestită cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță.

Referitor la cea de-a treia condiție - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării - aceasta nu este îndeplinită, pentru argumentele arătate în continuare.

Din analiza jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se observă că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de cerința ca problema de drept invocată să fie indispensabilă soluționării pe fond a cauzei.

Referitor la sintagma "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei", în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022; Decizia nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022).

În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, iar nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022).

Totodată, s-a subliniat că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este aceea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se substituie instanței de trimitere (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), adoptarea soluțiilor reprezentând atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017), întrucât hotărârea prealabilă trebuie să fie pronunțată numai în interpretarea unei norme de drept material, respectiv a unei norme de drept procesual, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.

Așadar, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală să nu fie deturnat de la scopul firesc, acela al unificării practicii judiciare, utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În prezenta cauză însă, din modalitatea de formulare a întrebării adresate, din considerentele încheierii de sesizare, precum și din înscrisurile atașate solicitării, rezultă că problema ce se cere a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 477 din Codul de procedură penală, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, respectiv a dispozițiilor art. 219 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Codul de procedură fiscală din 2003, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății.

Cu alte cuvinte, deși infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 presupune multiple variante alternative de săvârșire a faptei, instanța de trimitere, urmărind, în realitate, rezolvarea situației concrete existente în cauză, formulează o întrebare generală, menită să primească răspunsuri diferite, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze și de modalitățile distincte de săvârșire a infracțiunii. De altfel, în doctrină, s-a subliniat că textul art. 219 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală din 2003 nu distinge suficient de explicit când fapta de nedeclarare a bunurilor și veniturilor impozabile constituie o abatere contravențională sau una de natură penală, reglementată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar, din economia celor două texte de lege ar rezulta că, în condițiile în care fapta în cauză a fost săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, aceasta intră în sfera ilicitului penal, ceea ce presupune aspecte de probațiune ce revin exclusiv în sarcina organelor de urmărire penală, respectiv a instanței de judecată, și nu a autorităților fiscale.

Or, așa cum rezultă și din jurisprudența identificată la nivelul instanțelor, situațiile întâlnite în practică sunt variate, presupunând soluții diferite, în raport cu elementele circumstanțiale în care a fost săvârșită fapta ce formează obiectul analizei, din perspectiva elementelor constitutive ale infracțiunii, care nu vizează în exclusivitate operațiunile de vânzare-cumpărare de autovehicule second-hand, analizate în litigiul de fond și indicate în sesizare.

Dezlegarea chestiunii de drept invocate de instanța de trimitere este diferită, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, prin raportare la probele administrate, fără a tinde la stabilirea existenței sau inexistenței unei echivalențe între nerespectarea de către inculpatul persoană fizică a obligației de declarare la organul fiscal competent a veniturilor obținute din comercializarea de autoturisme (în condițiile depunerii contractelor de vânzare-cumpărare la direcția de impozite și taxe locale) și ascunderea sursei impozabile, în sensul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Sesizarea instanței de trimitere presupune analiza unor elemente de fapt, precum desfășurarea de către persoana fizică a activității producătoare de venituri cu nerespectarea, pe de o parte, a obligațiilor legale privind înregistrarea și autorizarea ca persoană fizică autorizată sau ca întreprinzător persoană fizică, titular al unei întreprinderi individuale, și a obligațiilor privind înregistrarea la organul fiscal, înainte de începerea activității economice, iar, pe de altă parte, cu nerespectarea obligațiilor de ținere a unei evidențe contabile a operațiunilor derulate și de declarare la organul fiscal competent a veniturilor realizate și a obligațiilor fiscale datorate, în condițiile declarării bunurilor comercializate la direcția de impozite și taxe locale. De asemenea, tot o chestiune ce caracterizează, în mod indubitabil, contextul factual al cauzei și nu interpretarea unei dispoziții legale este aceea dacă, în ceea ce privește operațiunile de vânzare-cumpărare pe care le-a derulat inculpatul și veniturile obținute în urma acestora, odată ce au fost declarate și înregistrate la primărie, ANAF avea posibilitatea, în baza Ordinului comun nr. 279/1.736/2012, să verifice toate informațiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, ceea ce ar exclude ideea unei clandestinități sau a ascunderii sursei impozabile.

Caracterul inadmisibil al sesizării, din această perspectivă, este cu atât mai evident cu cât, raportat la modul de formulare a întrebării preliminare (respectiv la sintagma "evidențiate în acte contabile primare"), Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ar trebui să se pronunțe asupra împrejurării dacă înscrisurile la care se referă titularul sesizării pot fi apreciate ca documente de evidență contabilă primară, ceea ce ar echivala cu analiza unor aspecte de fond, respectiv cu evaluarea unor probe administrate în cauză.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că instanța de trimitere nu urmărește o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, ci conturarea unei soluții pe fond a cauzei cu care a fost învestită.

Or, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, "procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (...) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței". În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, ale Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, ale Deciziei nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală constă în interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită cu chestiuni privind aplicarea legii, acest atribut revenind, în exclusivitate, instanțelor de judecată.

Pentru argumentele expuse, reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din același cod, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 842/109/2020.