Decizia nr. 32/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 661/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Încheierea din 16 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 842/109/2020.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general atât cu privire la admisibilitatea sesizării, cât şi cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Doamna procuror Nicoleta Eucarie pune concluzii, în principal, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, ci aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii în funcţie de particularităţile speţei. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a sesizării şi pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept în sensul că nedeclararea la organul fiscal competent (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, direcţia generală a finanţelor publice) a veniturilor obţinute din vânzarea de autoturisme second-hand şi evidenţiate în acte contabile primare, în condiţiile declarării acestora la direcţia de taxe şi impozite locale, nu se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 16 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 842/109/2020, Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă nedeclararea la organul fiscal competent (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, direcţia generală a finanţelor publice) a veniturilor obţinute din vânzarea de autoturisme second-hand şi evidenţiate în acte contabile primare, în condiţiile declarării acestora la direcţia de taxe şi impozite locale, se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile) sau întruneşte elementele de tipicitate ale contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 219 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume).” II. Expunerea succintă a cauzei A. Rechizitoriul

În Dosarul nr. 842/109/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, prin Rechizitoriul din 31 ianuarie 2020, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 241/2005), constând în aceea că, în perioada 1.01.2011-31.12.2016, fără a-şi organiza activitatea comercială sub o formă juridică, pe care să o înregistreze la administraţia judeţeană a finanţelor publice şi/sau oficiul registrului comerţului, ascunzând, astfel, sursa impozabilă, a efectuat un număr de 349 de operaţiuni impozabile de achiziţii de autoturisme secondhand de la diverse persoane, autoturisme pe care le-a revândut, în scopul realizării de venituri/profit, depăşind, la 28 februarie 2011, plafonul special de scutire de TVA, şi fără a declara organelor fiscale competente veniturile realizate, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, cauzând, în acest mod, bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 110.770,39 lei, reprezentând TVA în sumă de 73.106,39 lei şi impozit pe venit în sumă de 37.664 lei. B. Apărările inculpatului

Inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) teza întâi din Codul de procedură penală, formulând următoarele apărări: (i) Infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 presupune o ascundere a bunului sau a sursei impozabile, în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, elementul material realizându-se printr-o acţiune comisivă, iar nu printr-o omisiune. (ii) Pentru existenţa infracţiunii, nu este îndeplinită condiţia ascunderii bunului sau sursei impozabile, întrucât actele de vânzare-cumpărare a autoturismelor au fost încheiate în formă scrisă şi au fost înregistrate la primărie, iar, potrivit Ordinului ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice nr. 279/1.736/2012 privind aprobarea modelului-cadru al protocolului de cooperare în vederea schimbului de informaţii între Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi autorităţile administraţiei publice locale (Ordinul comun nr. 279/1.736/2012), Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) avea posibilitatea să verifice toate informaţiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, astfel că nu a existat clandestinitate sau ascunderea sursei impozabile. (iii) Fapta de depăşire a plafonului de TVA nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, nefiind o obligaţie penală, ci una fiscală, organele fiscale având posibilitatea să impună inculpatului obligaţia de a achita impozitul pe venit, pentru diferenţa dintre valoarea de achiziţie şi valoarea de vânzare ulterioară a autovehiculelor second-hand. C. Sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin Sentinţa penală nr. 315 din 12 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 842/109/2020, Tribunalul Argeş l-a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, şi, în temeiul art. 19 şi art. 25 alin. (1) raportat la art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la art. 1.357 şi următoarele din Codul civil, a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă statul român, prin ANAF, şi l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală, în cuantum total de 110.770,39 lei, reprezentând TVA şi impozit pe venit, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, aferente obligaţiei fiscale principale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, calculate de la data scadenţei debitului principal (respectiv a obligaţiei fiscale principale datorate) până la data plăţii integrale a debitului principal.

În considerentele hotărârii pronunţate, Tribunalul Argeş a reţinut următoarele: (i) În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, elementul material s-a realizat prin ascunderea sursei şi a veniturilor realizate în urma activităţii de comercializare a autoturismelor second-hand, urmarea imediată constând în prejudicierea bugetului consolidat al statului prin neplata impozitului pe venit şi a TVA-ului, iar, sub aspectul laturii subiective, infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie directă calificată, întrucât inculpatul a acţionat în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale. (ii) Mecanismul de fraudare a bugetului de stat a constat în efectuarea de activităţi comerciale, constând în vânzarea unor autoturisme, şi nedeclararea la organele fiscale competente a tranzacţiilor şi a veniturilor obţinute, dar şi prin nedeclararea şi neplata către bugetul de stat a obligaţiilor fiscale datorate. (iii) În cauza dedusă judecăţii, organele fiscale nu au avut posibilitatea de a afla cu uşurinţă despre activitatea de comercializare a autovehiculelor second-hand de către inculpat, întrucât, cu ocazia tranzacţionării acestora, erau întocmite înscrisuri sub semnătură privată, contracte de vânzare-cumpărare neautentificate, pentru care nu există un regim de declarare către organele statului şi care nu se încadrează în categoria de acte contabile sau documente legale. (iv) Inculpatului îi revenea obligaţia de a semnala ANAF toate aceste operaţiuni taxabile, neavând relevanţă faptul că a înregistrat la primărie contractele de vânzare-cumpărare, deoarece datoriile către bugetul local nu sunt identice cu cele pentru bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care primăria percepe taxe şi impozite pe proprietate, iar nu pentru tranzacţiile comerciale. Prin urmare, obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA, precum şi ascunderea sursei impozabile se raportează la entitatea sau instituţia beneficiară a plăţilor ce derivă din taxarea activităţilor comerciale, în cazul de faţă ANAF. (v) Lipsa transparenţei tranzacţiilor reiese şi din faptul că inculpatul nu a întocmit actele contabile, nu a condus evidenţă contabilă în care să fie înregistrate operaţiunile derulate, ceea ce ar fi presupus, în prealabil, înregistrarea la oficiul registrului comerţului, autorizarea funcţionării, ca persoană fizică autorizată, respectiv întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale. Tocmai aceste omisiuni conturează săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului. (vi) În concluzie, mecanismul de fraudare a bugetului de stat a constat în aceea că inculpatul, în virtutea tranzacţiilor comerciale efectuate prin transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismelor second-hand, în schimbul unui preţ, a acţionat ca un comerciant, în sensul prevederilor fiscale legale în vigoare, astfel că îi revenea obligaţia de a-şi declara veniturile realizate în urma activităţilor desfăşurate, fiind obligat să se înregistreze la oficiul registrului comerţului ca persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală şi familială, deoarece a desfăşurat activităţi economice, devenind astfel persoană impozabilă, având obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA conform prevederilor Codului fiscal şi de a declara la organele fiscale competente veniturile obţinute, impozitele şi taxele aferente. D. Apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş a declarat apel inculpatul B., formulând următoarele critici: (i) Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, infracţiunea de evaziune fiscală are, în cuprinsul laturii obiective, ca acţiune (verbum regens) ascunderea bunului sau a sursei impozabile, în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale. Cu alte cuvinte, infracţiunea respectivă se realizează printr-o acţiune de ascundere, fiind o infracţiune comisivă. (ii) Pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute; b) existenţa unui bun sau a unei activităţi care se încadrează în ipotezele legale privind impozitarea ori taxarea; c) săvârşirea faptei să aibă ca scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către stat, pentru bunurile deţinute ori activităţi realizate. (iii) În cauza pendinte, nimic nu a împiedicat organul fiscal să stabilească, potrivit normelor metodologice, dacă inculpatul este sau nu plătitor de TVA, astfel că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, fapta putând fi calificată cel mult drept contravenţie, potrivit art. 336 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală din 2015). (iv) În speţă, nu a fost ascuns bunul sau sursa impozabilă şi nu a existat intenţie în acest sens, actele de vânzare-cumpărare fiind încheiate în formă scrisă şi înregistrate la primărie. (v) Împrejurarea că persoana trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA şi impozit pe venit este o problemă de natură fiscală, ce atrage răspunderea fiscală şi contravenţională, iar nu răspunderea penală. (vi) Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă a fost ascuns, nu şi atunci când autorităţile fiscale cunoşteau sursa impozabilă. Prin ascunderea bunului se are în vedere atât ascunderea bunului în sens fizic, cât şi juridic, iar, în ceea ce priveşte nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincţia dintre veniturile pentru care există atât obligaţia declarării, cât şi aceea a evidenţierii şi veniturile pentru care există doar obligaţia declarării. (vii) Pentru veniturile pentru care există atât obligaţia evidenţierii, cât şi obligaţia declarării, în cazul nedeclarării acestora, vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracţiunii reglementate de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reţine un concurs între infracţiunile prevăzute de lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol. (viii) Dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, deoarece nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile, în condiţiile în care organele fiscale pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, potrivit Ordinului comun nr. 279/1.736/2012 şi art. 68 alin. (4) din Codul de procedură fiscală din 2015. (ix) Din moment ce inculpatul a înregistrat toate tranzacţiile cu autoturisme second-hand la primărie, iar administraţia judeţeană a finanţelor publice avea posibilitatea să verifice toate informaţiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, nu se poate pune problema unei clandestinităţi sau a ascunderii sursei impozabile. (x) Cu titlu de jurisprudenţă, se invocă Decizia nr. 3.907/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării nu a formulat un punct de vedere. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunea de drept

În cuprinsul încheierii de sesizare nu sunt expuse punctele de vedere exprimate de părţi cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Prin Adresa nr. 793/C/752/III-5/2022 din 6 mai 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii.

Referitor la sesizare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, argumentându-se, în esenţă, că problema de drept nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, prin stabilirea, în general, a conţinutului normei de incriminare, ci aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii în funcţie de particularităţile speţei, întrucât verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală presupune analiza mai multor aspecte ce ţin de particularităţile fondului cauzei, şi nu doar stabilirea existenţei sau inexistenţei unei echivalenţe între nerespectarea de către inculpatul persoană fizică a obligaţiei de declarare la organul fiscal competent a veniturilor obţinute din comercializarea de autoturisme (în condiţiile depunerii contractelor de vânzare-cumpărare la direcţia de impozite şi taxe locale) şi ascunderea sursei impozabile – verbum regens al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile menţionate. VI. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa la nivelul curţilor de apel

Într-o primă orientare jurisprudenţială, identificată la Curtea de Apel Bucureşti şi tribunalele Hunedoara şi Sălaj, s-a considerat că fapta de a nu declara la organul fiscal veniturile obţinute din vânzarea de autoturisme second-hand, operaţiunile de vânzare-cumpărare fiind evidenţiate în acte contabile primare şi declarate la direcţia de taxe şi impozite locale, nu se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, identificată la curţile de apel Piteşti şi Ploieşti şi tribunalele Argeş şi Neamţ, s-a considerat că fapta de a nu declara la organul fiscal veniturile obţinute din vânzarea de autoturisme second-hand, operaţiunile de vânzare-cumpărare fiind evidenţiate în acte contabile primare şi declarate la direcţia de taxe şi impozite locale, se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că fapta constând în desfăşurarea de activităţi de comerţ supuse taxelor şi impozitelor conform Codului fiscal, evidenţiate la nivelul autorităţilor locale, dar nedeclarate la organele fiscale ale statului (ANAF), nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu este îndeplinită condiţia ascunderii bunului sau a sursei impozabile. În acest sens au fost identificate Decizia nr. 3.907 din 28 noiembrie 2012 şi Decizia nr. 3.203 din 21 octombrie 2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, precum şi Decizia penală nr. 1.453 din 25 aprilie 2014.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că fapta constând în desfăşurarea de activităţi de comerţ supuse taxelor şi impozitelor, conform Codului fiscal, evidenţiate la nivelul autorităţilor locale, dar nedeclarate la organele fiscale ale statului (ANAF), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În acest sens au fost identificate Decizia nr. 184/RC/2020 din 22 iunie 2020, Decizia nr. 461/RC/2020 din 4 decembrie 2020 şi Decizia nr. 71/RC din 23 februarie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere de practică judiciară cu relevanţă în privinţa chestiunii de drept supuse dezlegării. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. IX. Dispoziţii legale incidente

Prevederile din dreptul intern ce formează obiectul sesizării şi alte dispoziţii legale relevante sunt următoarele: a) Art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare: ” Art. 9. – (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;”. b) art. 219 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală din 2003): ” Articolul 219 – Contravenţii (1) Constituie contravenţii următoarele fapte: (…) b) neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, precum şi orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele, contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora; (…) (3) În cazul persoanelor fizice, nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de venit constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 500 lei.” X. Opinia judecătorilor-raportori

Opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor citate, admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe: a) existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; b) instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; c) soluţionarea, pe fond, a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte prima condiţie se constată că Înalta Curte nu s-a pronunţat anterior, printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, asupra acestei chestiuni de drept, iar aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie se constată că instanţa care a formulat sesizarea a fost învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă.

Referitor la cea de-a treia condiţie – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării – aceasta nu este îndeplinită, pentru argumentele arătate în continuare.

Din analiza jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se observă că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de cerinţa ca problema de drept invocată să fie indispensabilă soluţionării pe fond a cauzei.

Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022; Decizia nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022).

În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, iar nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022).

Totodată, s-a subliniat că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se substituie instanţei de trimitere (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), adoptarea soluţiilor reprezentând atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017), întrucât hotărârea prealabilă trebuie să fie pronunţată numai în interpretarea unei norme de drept material, respectiv a unei norme de drept procesual, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.

Aşadar, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală să nu fie deturnat de la scopul firesc, acela al unificării practicii judiciare, utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În prezenta cauză însă, din modalitatea de formulare a întrebării adresate, din considerentele încheierii de sesizare, precum şi din înscrisurile ataşate solicitării, rezultă că problema ce se cere a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 477 din Codul de procedură penală, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, respectiv a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Codul de procedură fiscală din 2003, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii.

Cu alte cuvinte, deşi infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 presupune multiple variante alternative de săvârşire a faptei, instanţa de trimitere, urmărind, în realitate, rezolvarea situaţiei concrete existente în cauză, formulează o întrebare generală, menită să primească răspunsuri diferite, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi de modalităţile distincte de săvârşire a infracţiunii. De altfel, în doctrină, s-a subliniat că textul art. 219 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală din 2003 nu distinge suficient de explicit când fapta de nedeclarare a bunurilor şi veniturilor impozabile constituie o abatere contravenţională sau una de natură penală, reglementată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar, din economia celor două texte de lege ar rezulta că, în condiţiile în care fapta în cauză a fost săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, aceasta intră în sfera ilicitului penal, ceea ce presupune aspecte de probaţiune ce revin exclusiv în sarcina organelor de urmărire penală, respectiv a instanţei de judecată, şi nu a autorităţilor fiscale.

Or, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa identificată la nivelul instanţelor, situaţiile întâlnite în practică sunt variate, presupunând soluţii diferite, în raport cu elementele circumstanţiale în care a fost săvârşită fapta ce formează obiectul analizei, din perspectiva elementelor constitutive ale infracţiunii, care nu vizează în exclusivitate operaţiunile de vânzare-cumpărare de autovehicule second-hand, analizate în litigiul de fond şi indicate în sesizare.

Dezlegarea chestiunii de drept invocate de instanţa de trimitere este diferită, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, prin raportare la probele administrate, fără a tinde la stabilirea existenţei sau inexistenţei unei echivalenţe între nerespectarea de către inculpatul persoană fizică a obligaţiei de declarare la organul fiscal competent a veniturilor obţinute din comercializarea de autoturisme (în condiţiile depunerii contractelor de vânzare-cumpărare la direcţia de impozite şi taxe locale) şi ascunderea sursei impozabile, în sensul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Sesizarea instanţei de trimitere presupune analiza unor elemente de fapt, precum desfăşurarea de către persoana fizică a activităţii producătoare de venituri cu nerespectarea, pe de o parte, a obligaţiilor legale privind înregistrarea şi autorizarea ca persoană fizică autorizată sau ca întreprinzător persoană fizică, titular al unei întreprinderi individuale, şi a obligaţiilor privind înregistrarea la organul fiscal, înainte de începerea activităţii economice, iar, pe de altă parte, cu nerespectarea obligaţiilor de ţinere a unei evidenţe contabile a operaţiunilor derulate şi de declarare la organul fiscal competent a veniturilor realizate şi a obligaţiilor fiscale datorate, în condiţiile declarării bunurilor comercializate la direcţia de impozite şi taxe locale. De asemenea, tot o chestiune ce caracterizează, în mod indubitabil, contextul factual al cauzei şi nu interpretarea unei dispoziţii legale este aceea dacă, în ceea ce priveşte operaţiunile de vânzare-cumpărare pe care le-a derulat inculpatul şi veniturile obţinute în urma acestora, odată ce au fost declarate şi înregistrate la primărie, ANAF avea posibilitatea, în baza Ordinului comun nr. 279/1.736/2012, să verifice toate informaţiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, ceea ce ar exclude ideea unei clandestinităţi sau a ascunderii sursei impozabile.

Caracterul inadmisibil al sesizării, din această perspectivă, este cu atât mai evident cu cât, raportat la modul de formulare a întrebării preliminare (respectiv la sintagma „evidenţiate în acte contabile primare”), Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ar trebui să se pronunţe asupra împrejurării dacă înscrisurile la care se referă titularul sesizării pot fi apreciate ca documente de evidenţă contabilă primară, ceea ce ar echivala cu analiza unor aspecte de fond, respectiv cu evaluarea unor probe administrate în cauză.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că instanţa de trimitere nu urmăreşte o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, ci conturarea unei soluţii pe fond a cauzei cu care a fost învestită.

Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (…) de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei”. În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, ale Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, ale Deciziei nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală constă în interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, se apreciază că instanţa supremă nu poate fi învestită cu chestiuni privind aplicarea legii, acest atribut revenind, în exclusivitate, instanţelor de judecată.

Pentru argumentele expuse, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din acelaşi cod, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 842/109/2020.