Decizia nr. 14/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3088/1/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Daniela Băloi, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin Încheierea din 16 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.778/116/2016 (332/2020).

După prezentarea referatului cauzei de către magistratulasistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general cu privire la admisibilitatea sesizării.

Doamna procuror Daniela Băloi pune concluzii în sensul că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la formularea sesizării de către o instanţă învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, la faptul că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept nu a fost soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra condiţiilor de admisibilitate a sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 16 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.778/116/2016 (332/2020), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: Dacă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 241/2005), în condiţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative? II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 176 din 20 decembrie 2019, Tribunalul Călăraşi a dispus, printre altele, următoarele: (i) În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea, după caz, a dispoziţiilor art. 41 alin. 2 şi art. 74-76 din Codul penal din 1969 şi art. 375 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală din 2010, inculpaţii AB, CD, EF, GH, IJ au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii în regim de detenţie şi interzicerea unor drepturi. (ii) În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 53 1 alin. (2) din Codul penal din 1969, inculpata SC X SRL a fost condamnată la pedeapsa amenzii şi pedeapsa complementară a afişării hotărârii după rămânerea definitivă, la sediul acesteia, timp de 30 de zile. (iii) În temeiul art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală din 2010 raportat la art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă – Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi au fost obligaţi inculpaţii AB, CD şi SC X SRL, în solidar, către partea civilă la plata de despăgubiri, reprezentând TVA şi impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate conform legislaţiei în vigoare de la data producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a sumei datorate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, sub aspectul situaţiei de fapt, că, în perioada ianuarie-iulie 2011, inculpaţii AB, asociat şi administrator al SC X SRL, şi CD, asociat şi administrator de fapt la aceeaşi societate, au înregistrat în evidenţa contabilă a inculpatei SC X SRL 95 de facturi de aprovizionare fictivă cu oţel-beton de la firma SC Y SRL. În realitate, SC Y SRL nu a prestat servicii şi nu a livrat bunuri către SC X SRL, singura activitate fiind aceea de a furniza facturi fiscale la solicitarea SC X SRL, iar, în baza celor 95 de facturi fiscale, SC X SRL, prin reprezentanţii săi, sub pretextul achitării preţului, a virat prin bancă suma de 9.936.366 lei în contul SC Y SRL. Ulterior, aceste sume au fost transferate de către SC Y SRL, prin intermediul inculpatului GH, care avea calitatea de administrator, către mai multe firme, care aparent figurau ca firme serioase, întrucât emiteau facturi care să justifice virarea banilor, încheiau contracte, emiteau avize, aveau o situaţie fiscală care nu ridica semne de întrebare. În realitate, aceste firme erau folosite doar pentru virarea sumelor de bani, ele fiind retrase ulterior de către alţi inculpaţi şi restituite, în urma plăţii unui comision, către inculpaţii AB şi CD. În urma retragerilor, inculpaţii opreau un comision, ulterior, banii rămaşi erau duşi inculpatului EF, acesta din urmă restituindu-i, în urma opririi unui comision, inculpaţilor AB şi CD, reprezentanţi ai SC X SRL. Sumele de bani obţinute în acest fel de către cei trei inculpaţi erau reinvestite în marfă sau în achiziţionarea de bunuri. Prin acest mecanism infracţional, cei trei inculpaţi au prejudiciat bugetul de stat cu suma de 4.088.531 lei, reprezentând TVA şi impozit pe profit neachitate bugetului de stat. În concluzie, s-a reţinut că inculpaţii AB, asociat şi administrator al SC X SRL, şi CD, asociat şi administrator de fapt la aceeaşi societate, au achiziţionat materiale de construcţii (oţel-beton) din alte surse („la negru”), iar nu de la SC Y SRL, această din urmă societate eliberând facturi ce atestă operaţiuni care nu sunt reale, facturile fiind emise în scopul de a obţine avantaje fiscale care altfel nu ar fi putut fi obţinute, respectiv revânzarea lor în mod legal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi inculpaţii AB, CD şi EF, GH, IJ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

La termenul din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate la paragraful 9 din prezenta decizie, sesizare dispusă prin Încheierea din 16 decembrie 2021. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a argumentat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, a arătat că există două opinii, prezentate în continuare.

Într-o opinie se apreciază că, deşi potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Codul fiscal din 2003), nu sunt deductibile în vederea stabilirii impozitului pe profit cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază documente justificative, dispoziţiile art. 67 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Codul de procedură fiscală din 2003) permit ca la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar să fie avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative, inclusiv în situaţia în care în actele contabile au fost evidenţiate cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori alte operaţiuni fictive.

Astfel spus, în situaţia în care un contribuabil înregistrează în actele contabile operaţiuni nereale în ceea ce priveşte provenienţa unor bunuri, acestea fiind achiziţionate din alte surse, iar nu de la furnizorul indicat în factura înregistrată în contabilitate (disimulare juridică), la determinarea impozitului pe profit, deşi nu sunt luate în considerare cheltuielile înregistrate în contabilitate, întrucât nu au la bază un document justificativ potrivit legii, cu toate acestea, în temeiul art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003, pot fi luate în considerare, prin estimare, cheltuielile reale efectuate cu achiziţionarea acestor bunuri.

Aşadar, atâta vreme cât legea nu distinge (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuielile efectuate cu achiziţionarea unor bunuri, atât în cazul în care nu există evidenţe contabile, când este incidentă varianta normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, caz în care omisiunea înregistrării veniturilor este corelativă omisiunii înregistrării cheltuielilor, cât şi în cazul în care evidenţele contabile au fost întocmite în mod fraudulos prin evidenţierea unor cheltuieli care au la bază operaţiuni nereale.

În susţinerea acestei opinii sunt avute în vedere atât prevederile art. 14 din Legea nr. 241/2005, care nu disting între variantele normative prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 şi care permit estimarea în condiţiile Codului de procedură fiscală în situaţia în care nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, cât şi dispoziţiile art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003.

În acelaşi sens sunt avute în vedere atât dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal din 2003, potrivit cărora autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei, cât şi dispoziţiile art. 1 din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.389/2011 privind stabilirea prin estimare a bazei de impunere (Ordinul ANAF nr. 3.389/2011), emis în aplicarea art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003, potrivit cărora stabilirea bazei de impunere se face prin estimarea atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor aferente acestora.

În mod evident, estimarea cheltuielilor se poate realiza doar în măsura în care există suficiente elemente factuale care să determine concluzia că bunurile au fost dobândite prin achiziţionare.

În susţinerea acestei opinii se face trimitere la jurisprudenţa naţională, respectiv la Decizia nr. 4.011 din 12 decembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, şi Decizia nr. 1.658/A din 7 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală.

Nu în ultimul rând, se apreciază că, potrivit art. 106 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (Codul de procedură fiscală din 2015), estimarea cheltuielilor poate fi realizată şi în temeiul acestui act normativ.

Într-o altă opinie se apreciază că, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar, pot fi avute în vedere numai cheltuieli cu privire la care există documente justificative.

Astfel, dacă nu sunt deductibile nici măcar cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, conform art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal din 2003, cu atât mai mult nu se pot deduce cheltuielile neînregistrate în contabilitate care nu au la bază documente justificative.

Ca atare, sunt deductibile cheltuielile doar dacă acestea sunt însoţite fie de documente care atestă intrarea în gestiune a bunurilor achiziţionate, fie de alte documente, cum sunt: ordin de deplasare, decont de cheltuieli, aprobate de persoana care autorizează efectuarea acestor cheltuieli

În sprijinul acestei opinii se arată că dispoziţiile art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003 nu impun ca stabilirea bazei de impunere să se realizeze prin estimarea atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor aferente acestora, o astfel de precizare fiind cuprinsă în Ordinul ANAF nr. 3.389/2011.

Astfel, dacă nu este nicio problemă în aplicarea acestui ordin şi stabilirea bazei de impunere prin estimarea atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor, în cazul contribuabililor de bună-credinţă, când necesitatea stabilirii bazei de impunere este determinată de alte împrejurări decât comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, în acest ultim caz, estimarea cheltuielilor, conform art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003, nu poate fi reţinută, deoarece nu ar face decât să încurajeze cazurile de fraudă fiscală (Decizia nr. 2.467 din 5 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală).

În această opinie se apreciază că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, referitoare la determinarea sumelor datorate bugetului general consolidat prin estimare, sunt incidente doar în cazul în care contribuabilul deţine evidenţe contabile, însă acestea nu pot permite efectuarea calculului (Sentinţa penală nr. 1.425 din 12 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.762/A din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală).

În ceea ce priveşte Legea nr. 227/2016 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal din 2015), în această opinie se are în vedere că, deşi nu există o reglementare expresă privind caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli, precum în cazul art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal din 2003 [corespunzător art. 25 alin. (4) din Codul fiscal din 2015], totuşi, potrivit art. 19 alin. (1) din Codul fiscal din 2015, rezultatul fiscal se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile şi deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul şi elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, potrivit normelor metodologice, precum şi pierderile fiscale care se recuperează în conformitate cu prevederile art. 31 din Codul fiscal din 2015. Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală.

Aşadar, inclusiv noua reglementare condiţionează caracterul deductibil al cheltuielilor în vederea determinării impozitului pe profit de înregistrarea acestora în contabilitate, conform reglementărilor contabile aplicabile. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunea de drept

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că este de acord cu sesizarea, considerând că este utilă şi concludentă în cauză.

Inculpatul AB a depus la dosarul cauzei un punct de vedere scris prin care arată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar, pe fondul chestiunii de drept, argumentează că, având în vedere Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii şi prevederile art. 19 şi 21 din Codul fiscal din 2003 şi art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003, dispoziţiile fiscale prevăd atât obligativitatea, cât şi metodele necesare pentru estimarea situaţiei contribuabilului în cazul în care documentele justificative nu vor fi avute în vedere la stabilirea bazei de impunere. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Prin Adresa nr. 2.290/C/2.992/III-5/2021 din 26 ianuarie 2022, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă dezlegării pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

Cu referire la sesizarea adresată Înaltei Curţi, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: „În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar, ca urmare a aplicării art. 14 din Legea nr. 241/2005, nu pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative.” VI. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

Următoarele curţi de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării: curţile de apel Braşov, Cluj, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara.

Într-o orientare jurisprudenţială, susţinută de hotărâri judecătoreşti pronunţate de curţile de apel Constanţa şi Galaţi şi de tribunalele Galaţi, Dolj, Neamţ şi Sibiu, s-a apreciat că, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative, având în vedere dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 şi ale art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, susţinută de hotărâri judecătoreşti pronunţate de curţile de apel Bucureşti şi Craiova, se apreciază că, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar nu pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative, deoarece prevederile Codului fiscal din 2015 [spre exemplu, art. 68 alin. (4) lit. a)] impun existenţa unor asemenea documente justificative pentru luarea în calcul a cheltuielilor la stabilirea impozitului pe profit sau pe venit. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, în materie penală, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, a stabilit că, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 241/2005 „se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege trebuie corelată cu actele normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

În Jurisprudenţa Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care sunt înregistrate în contabilitate cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, pentru determinarea prejudiciului adus statului român, impozitul pe profit datorat se stabileşte prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală, aşa cum permit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005. În acest sens au fost identificate Decizia nr. 2.467 din 5 septembrie 2014 şi Decizia nr. 4.011 din 12 decembrie 2013.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, prin Decizia nr. 293/A/2019 din 2 octombrie 2019 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, în vederea stabilirii prejudiciului, prin estimare, în condiţiile art. 14 din aceeaşi lege şi art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003, la determinarea bazei impozabile nu sunt avute în vedere cheltuielile care nu au la bază documente justificative ori au la bază documente care atestă realizarea unor operaţiuni fictive.

În jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri: (i) Decizia nr. 3.383 din 5 iulie 2012, în care s-a reţinut că, la stabilirea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit, nu sunt luate în considerare cheltuielile deductibile pentru care nu există documente justificative care să demonstreze realitatea operaţiunilor pretins efectuate. În fapt, s-a arătat că, în lipsa unor devize, situaţii de lucrări ori rapoarte de lucru nu se poate stabili realitatea efectuării serviciilor de către partenerii contractuali, facturile şi avizele de însoţire a mărfii neputând reprezenta documente justificative pentru prestarea serviciilor de demontare instalaţii şi echipamente; (ii) Decizia nr. 3.353 din 20 mai 2021, prin care s-a apreciat că nu este fondată critica exprimată, prin care se susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal din 2003, potrivit cărora nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, întrucât recurenta-reclamantă nu a prezentat documente justificative, de unde rezultă că aceste cheltuieli sunt nedeductibile. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 333 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 24 august 2017, Curtea Constituţională a reţinut că art. 14 din Legea nr. 241/2005 „îşi găseşte aplicabilitatea atunci când nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat. Posibilitatea calculării prin estimare, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005, a sumelor datorate bugetului general consolidat – în condiţiile în care aceste sume nu pot fi stabilite pe baza evidenţelor contribuabilului, întrucât acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a pune la dispoziţia organelor competente documentele prevăzute de lege în scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale – pune în valoare îndatorirea fundamentală prevăzută de art. 56 din Constituţie ca fiecare cetăţean să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Mai mult, soluţia stabilirii exclusiv pe baza evidenţelor contribuabilului a prejudiciului cauzat bugetului general consolidat prin neplata sumelor datorate ar oferi contribuabilului alternativa distrugerii documentelor în cauză, în vederea înlăturării răspunderii penale şi civile. Determinarea de către organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a sumelor datorate bugetului general consolidat – în cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, respectivele sume nu se pot stabili pe baza evidenţelor contribuabilului – nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, întrucât există căi legale pentru contestarea valorii prejudiciului, având în vedere faptul că sumele calculate, prin estimare, de către organul competent nu au caracterul unei probe absolute, necenzurabile de către judecător, ci, dimpotrivă, atunci când inculpatul este trimis în judecată, probele sunt supuse controlului efectuat de către o instanţă independentă şi imparţială” (paragrafele 16-17 din decizie).

Aceleaşi considerente au fost reţinute de Curtea Constituţională şi în paragrafele 18-19 din Decizia nr. 664 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 20 aprilie 2018, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005, în motivarea căreia au fost invocate următoarele critici: dispoziţiile criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003; dispoziţiile respective permit folosirea doar a estimărilor pentru determinarea prejudiciului, fără să se prevadă posibilitatea verificării acestora; imposibilitatea determinării unui prejudiciu cert în cadrul unui proces penal vine în contradicţie cu dreptul la un proces echitabil; dispoziţiile criticate restrâng în mod nejustificat modul de determinare a prejudiciului, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitor la prezumţia de nevinovăţie; instanţa este obligată să procedeze la estimarea unui prejudiciu în favoarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prezumându-se în mod absolut că acesta ar exista, instanţa neavând nicio posibilitate reală de a determina în alt mod existenţa prejudiciului; dispoziţiile criticate încalcă dreptul la apărare, deoarece inculpaţii nu au posibilitatea de a propune probe în apărare din moment ce probaţiunea şi existenţa prejudiciului sunt stabilite ab initio, ca urmare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005. VIII. Dispoziţii legale incidente:

Prevederile din dreptul intern ce formează obiectul sesizării şi alte dispoziţii legale relevante sunt următoarele: a) Art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) şi art. 14 din Legea nr. 241/2005: ” Art. 9. – (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: […] c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; […] (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani. […] Art. 14. – În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală.” b) Art. 11 alin. (1) teza I, art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (4) lit. f) din Codul fiscal din 2003, cu modificările şi completările ulterioare (dispoziţii aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii; Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015): ” Art. 11. – (1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. […] […] Art. 19. – (1) Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare. […] Art. 21. – (1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. […] (4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: […] f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.” c) Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: ” Art. 6. – (1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.” d) Art. 67 din Codul de procedură fiscală din 2003 (dispoziţii aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii; Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015): ” Art. 67. – Stabilirea prin estimare a bazei de impunere (1) Organul fiscal stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă. (2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi: a) în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (4); b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală. (3) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să stabilească prin estimare bazele de impunere, acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. (4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impunere, aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. (4 1 ) În situaţia în care contribuabilii prevăzuţi la art. 296 21 alin. (1) lit. a)-e) din Codul fiscal nu depun declaraţia privind venitul asigurat la sistemul public de pensii, organul fiscal stabileşte prin estimare baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale la nivelul minim prevăzut la art. 296 22 alin. (1) din Codul fiscal. Dispoziţiile art. 83 alin. (4) sunt aplicabile în mod corespunzător. (5) Cuantumul obligaţiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.” e) Art. 1 din Ordinul ANAF nr. 3.389/2011: ” Art. 1. – (1) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere pentru impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului se efectuează de organele de inspecţie fiscală în situaţii cum ar fi: – documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte sau incomplete; – documentele şi informaţiile solicitate nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală. (2) Pentru estimarea bazei de impunere organele de inspecţie fiscală vor identifica acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. (3) Stabilirea bazei de impunere se va face prin estimarea atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor aferente acestora. (4) Valoarea estimată a bazei de impunere va fi utilizată pentru stabilirea impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, precum şi a eventualelor diferenţe ale acestora datorate bugetului general consolidat al statului. (5) Prin contribuabil, în înţelesul prezentului ordin, se înţelege orice persoană juridică sau fizică, precum şi orice altă entitate fără personalitate juridică ce realizează venituri pentru care se datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume la bugetul general consolidat al statului, în condiţiile legii, cu excepţia impozitului pe venit datorat de persoanele fizice prevăzut la art. 791 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.” IX. Opinia judecătorilor-raportori

Opinia judecătorilor-raportori a fost, în principal, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, în sensul admiterii sesizării şi pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească faptul că, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, comisă prin achiziţionarea de marfă fără documente justificative, ulterior înregistrată în contabilitate în baza mai multor facturi fiscale fictive, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, cheltuielile efectuate cu achiziţia mărfii cu privire la care nu există documente justificative. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, raportul întocmit de judecătoriiraportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În raport cu textul legal mai sus enunţat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe: a) existenţa unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; b) soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; c) instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că instanţa care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, iar aceasta este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi inculpaţii AB, CD şi EF, GH, IJ împotriva Sentinţei penale nr. 176 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 1.778/116/2016.

Din cuprinsul încheierii instanţei de trimitere rezultă că obiectul sesizării îl vizează următoarea chestiune de drept: „Dacă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, cheltuieli cu privire la care nu există documente justificative?”

Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se constată că această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.

Sesizarea este inadmisibilă întrucât chestiunea de drept invocată nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, având în vedere considerentele arătate în continuare.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022; Decizia nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022).

În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022).

Totodată, s-a subliniat că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este aceea ca judecata Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie să se substituie celei a instanţelor de trimitere (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), adoptarea soluţiilor reprezentând atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).

Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept.

Răspunsul la problematica pe care o ridică instanţa de trimitere poate fi diferit, în funcţie de circumstanţele particulare ale unei speţe. În acelaşi timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiţionată de analiza datelor concrete ale speţei, întrebarea şi-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului.

În prezenta cauză însă din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi din menţiunile inserate de instanţa de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 16 decembrie 2021 şi din înscrisurile ataşate rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 477 din Codul de procedură penală, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor art. 14 cu referire la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi la legislaţia fiscală (indiferent de modalitatea în care a fost formulată întrebarea), ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din propria analiză a materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Cu alte cuvinte, deşi art. 14 din Legea nr. 241/2005 se referă la toate infracţiunile de evaziune fiscală reglementate de legea specială, iar infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ presupune multiple variante alternative de săvârşire a faptei, instanţa de trimitere, urmărind în realitate rezolvarea situaţiei concrete existente în cauză, formulează o întrebare generală, menită să primească răspunsuri diferite în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi de modalităţile diferite în care se pretinde că au fost săvârşite infracţiunile de evaziune fiscală.

Or, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa identificată la nivelul instanţelor, situaţiile întâlnite în practică sunt diferite, presupunând soluţii diferite cu privire la modalitatea de determinare a impozitului pe profit stabilit suplimentar, cum ar fi ipoteza în care infracţiunea este comisă prin evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât/diferite de cele efectuate în realitate sau ipoteza în care sunt evidenţiate operaţiuni nereale, întrucât în fapt nu a fost realizată niciun fel de achiziţie şi, prin urmare, nu ar fi fost efectuată nicio cheltuială.

În realitate, ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de a stabili „Dacă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, comisă prin achiziţionarea de marfă fără documente justificative, ulterior înregistrată în contabilitate în baza mai multor facturi fiscale fictive, la determinarea impozitului pe profit stabilit suplimentar pot fi avute în vedere, prin estimare, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, cheltuielile reale efectuate cu achiziţia mărfii cu privire la care nu există documente justificative?”, ceea ce reprezintă o situaţie particulară ce formează obiectul cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, neputând fi rezolvată prin mecanismul prevăzut de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, întrucât s-ar ajunge la o deturnare a scopului pentru care acesta a fost reglementat, respectiv acela de a asigura o practică unitară la nivelul instanţelor judecătoreşti prin interpretarea in abstracto a unor veritabile probleme de drept.

Prin urmare, răspunsul la problematica pe care o ridică curtea de apel este diferit în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, situaţie în care dezlegarea acesteia îşi pierde caracterul pur teoretic, fiind condiţionată de analiza datelor concrete ale cauzei şi tinzând, de fapt, la o rezolvare a fondului litigiului aflat în ultimul grad de jurisdicţie.

Totodată, din menţiunile inserate în Încheierea din 16 decembrie 2021 rezultă că instanţa de apel, „în raport de natura bunurilor şi elementele de fapt prezentate, de împrejurarea că bunurile indicate în facturi ar fi fost revândute, ceea ce implică existenţa lor fizică, în raport şi de practica organelor de urmărire penală în această situaţie”, a admis completarea la raportul de expertiză contabilă cu un nou obiectiv, respectiv: „expertul să stabilească impozitul pe profit aferent celor 95 de facturi emise (…) prin luarea în considerare, prin estimare, a cheltuielilor efectuate cu bunurile indicate în facturi, urmând ca expertul să aibă în vedere metoda de estimare care este cea mai apropiată situaţiei fiscale în cauză”, ceea ce relevă că, invocând existenţa în practică a două opinii diferite cu privire la chestiunea de drept invocată, urmăreşte, în realitate, prin declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, şi nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele. Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (…) de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei”, în acelaşi sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, şi Deciziei nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022, ale aceluiaşi complet.

În consecinţă, constatând, pentru toate argumentele expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală.