ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 972/2021

Asupra contestației de față

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Penală, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

În baza art. 109 alin. (1) coroborat cu art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus executarea mandatului european de arestare, emis în cauză de Tribunalul Innsbruck, Austria, la data de 13.11.2020, cu nr. de referință 34 Hv 6/17w, în vederea judecării persoanei solicitate De A. și arestarea la domiciliu a acesteia în vederea predării, pe o durată de 30 zile, începând din data de 11.11.2021 și până la data de 10.12.2021 inclusiv, precum și predarea ei efectivă către autoritatea judiciară străină emitentă.

Potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligată persoana solicitată De A. ca, pe perioada de 30 de zile a duratei arestului la domiciliu, să nu părăsească imobilul situat în mun. Brașov, strada x nr. 2 ap. 6, județul Brașov, fără încuviințarea Curții de Apel Brașov.

Conform art. 221 alin. (2) C. proc. pen.., pe durata arestului la domiciliu, s-a dispus ca persoana solicitată să respecte următoarele obligații: să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; cu sprijinul organelor Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov - Biroul Supravegheri Judiciare, să se prezinte la locul de predare și la data convenite pentru predare-preluare de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Sirene și autoritatea austriacă competentă.

În baza art. 221 alin. (5) C. proc. pen.., pe durata măsurii arestului la domiciliu, s-a dispus ca persoana solicitată să poată părăsi imobilul indicat mai sus pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, precum și pentru prezentarea la locul de predare și la data convenite pentru predare-preluare de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Sirene și autoritatea austriacă competentă.

În baza art. 221 alin. (7) C. proc. pen.., pe durata măsurii arestului la domiciliu, în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, s-a dispus ca persoana să poată părăsi imobilul, fără permisiunea instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza.

În baza art. 221 alin. (4) C. proc. pen.., s-a atras atenția persoanei solicitate că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării în vederea predării.

S-a constatat că persoana solicitată nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității și nu consimte la predarea sa autorităților judiciare emitente.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la data de 25.11.2020, cu nr. x/2020, înregistrat la această instanță la aceeași dată sub nr. x/2020, s-a propus, în temeiul art. 97 și art. 103 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, respingerea solicitării de predare a persoanei solicitate De A., către autoritatea judiciară emitentă, respectiv Tribunalul Innsbruck, Austria.

În motivarea solicitării, procurorul a reținut că cererea autorității străine a fost soluționată prin hotărâre definitivă, arătând, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins anterior solicitarea de predare pentru aceeași faptă penală, constatând că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, în condițiile în care infracțiunea de calomnie a fost dezincriminată în dreptul intern.

La referatul procurorului a fost anexat mandatul european de arestare .

La termenul din data de 04.12.2020, persoana solicitată a fost ascultată în fața instanței, ocazie cu care nu a ridicat obiecții privind propria identitate prin raportare la persoana menționată în mandat, nu a consimțit la predare și nici nu a renunțat la regula specialității .

Prin încheierea din data de 18.12.2020, a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate, ridicată din oficiu de către instanță, a dispozițiilor art. 250 din Legea nr. 187/24.10.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., prin care se abrogă Legea nr. 15/1968 privind C. pen. (vechiul C. pen.), doar în ceea ce privește dispozițiile de abrogare a art. 205, 206 și 207 din vechiul C. pen., care rămân astfel în vigoare, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 21, art. 16 și art. 30 din Constituție, în conformitate cu Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale .

Prin decizia nr. 234/08.04.2021, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția ridicată în cauză .

În cursul procedurii, au fost cerute lămuri suplimentare autorității emitente cu privire la situația de fapt, încadrarea juridică și stadiul procedurii privind fapta ce face obiectul mandatului, acestea fiind comunicate și atașate la dosarul cauzei .

Persoana solicitată a depus înscrisuri în circumstanțiere în cauză .

La termenul din data de 02.11.2021, când au avut loc dezbaterile în cauză, procurorul a formulat concluzii de admitere a sesizării, arestarea și predarea persoanei solicitate autorității emitente, în timp ce persoana solicitată și-a menținut poziția procesuală anterioară, solicitând respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare emis pe numele său.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, urmând să dispună admiterea sesizării și predarea persoanei solicitate autorității judiciare emitente.

Astfel, Curtea de apel a fost legal sesizată și este competentă să soluționeze cererea de executare a mandatului european de arestare, conform art. 86 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, republicată.

Curtea de apel a constatat că mandatul european de arestare a fost emis în cauză de Tribunalul Innsbruck, Austria, la data de 13.11.2020, cu nr. de referință 34 Hv 6/17w . Conform celor menționate în cuprinsul acestuia, mandatul a fost emis în baza încheierii Tribunalului Innsbruck din data de 13.11.2020, referitor la arestarea inculpatului, cu descrierea faptei pentru care este solicitată persoana în sensul că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracțiune, care este urmărită din oficiu și care se pedepsește cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, și anume de comiterea infracțiunii de asociație/organizație teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deși el știa că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) și că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. Atenție! Se indică faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție română a respins deja prin decizia din data de 20.01.2017, numărul de dosar x/2016, predarea inculpatului către Austria". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislația austriacă în infracțiunea de "înșelăciune" (pag. 7 din mandat).

Procedând la examinarea condițiile legale pentru executarea mandatului european de arestare emis de autoritățile străine pe numele persoanei solicitate, Curtea de apel a constatat că mandatul european de arestare emis în cauză îndeplinește condițiile de conținut și formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în sensul că în cuprinsul acestuia sunt menționate identitatea și cetățenia persoanei solicitate (aspecte cu privire la care, de altfel, nu a fost formulată nici o obiecțiune), este indicat actul în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, se precizează încadrarea juridică a infracțiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, sunt descrise circumstanțele săvârșirii faptelor și este specificată limita maximă a pedepselor prevăzute de legislația statului emitent pentru aceste infracțiuni.

Totodată, reținând situația juridică a persoanei solicitate, astfel cum rezultă din actele dosarului, Curtea de apel a constatat că nu este incident niciun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ de executare a mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce privește condiția dublei incriminări, s-a reținut că aceasta este îndeplinită, raportat la dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nefiind necesar, în mod obligatoriu ca fapta să aibă aceeași denumire marginală în ambele legislații. Chiar dacă în legislația austriacă fapta ar constitui infracțiunea de "defăimare", "calomnie" sau "înșelăciune", Curtea a constatat că nu este necesar ca aceeași încadrare să existe și în legislația română, dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, conținând doar obligația ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.

În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a dispus că "articolul 7 alin. (3) și articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată și completată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, condiția dublei incriminări trebuie considerată îndeplinită în cazul în care elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi pasibile, ca atare, de o sancțiune penală și pe teritoriul statului de executare dacă s-ar fi produs pe acest teritoriu" (cauza C-289/15, Jozef Grundza, hotărârea din 11.01.2017).

În consecință, Curtea de apel a constatat că fapta menționată în mandatul european de arestare de către autoritățile judiciare austriece ar putea fi încadrată în legislația română atât în dispozițiile art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind alarmarea fără un motiv întemeiat, prin orice mijloace, direct sau indirect, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuții în domeniul securității naționale sau de menținere a ordinii publice, cu privire la săvârșirea unui act de terorism, efectuată în realizarea oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, ce constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă), în condițiile în care prin transmiterea e-mail-ului s-a realizat o alarmare, fără motiv întemeiat, a autorităților competente din Austria, privitor la eventuala comitere a unor acțiuni teroriste de către B., cât și în disp. art. 268 alin. (1) C. pen. român (sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, ce se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), dacă prin același email, a fost denunțată o persoană în legătură cu săvârșirea unei fapte penale, cunoscând că aceasta este nereală.

În raport de cele menționate, Curtea de apel a considerat neîntemeiată opoziția la executare motivată de lipsa condiției dublei incriminări, astfel după cum aceasta a fost susținută de către persoana solicitată.

Relativ la celelalte motive invocate de către persoana solicitată în opoziția la executare, Curtea de apel a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz de executare, conform art. 99 alin. (1), (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Astfel, s-a reținut că instanța nu are căderea de a verifica temeinicia acuzației adusă persoanei solicitate și nici nu consideră întemeiate afirmațiile persoanei solicitate privind eventuale amenințări la adresa sa în cazul în care ar fi predată autorităților străine, acestea fiind simple susțineri, fără nici un suport probatoriu. Astfel, Curtea de apel a reținut cu privire la temerea persoanei solicitate privind siguranța vieții sale și a copiilor săi că nu există niciun fel de date sau indicii în acest sens în prezenta cauză.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat invocată de către persoana solicitată, cu privire la hotărârea anterioară privind predarea ei pentru aceeași faptă penală, s-au reținut următoarele sesizări consecutive privind executarea mandatelor europene de arestare a persoanei solicitate în cauză.

Cu privire la cea dintâi sesizare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov, atașat prezentului dosar, prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la data de 29 decembrie 2016 cu nr. x/2016, s-a propus, în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată astfel după cum a fost modificată prin Legea nr. 300/2013, luarea măsurii arestării și predarea persoanei solicitate De A., cu dublă cetățenie română și austriacă, către autoritatea judiciară emitentă, respectiv autoritățile din Austria, care au emis față de acesta un mandat european de arestare și o semnalare în Sistemul Informatic SIRENE în vederea predării către autoritățile judiciare ale statului semnalant.

Mandatul european de arestare emis de autoritățile străine, conform celor menționate în cuprinsul acestuia, a constat în "ordinul de arestare emis de către Parchetul Innsbruck la data de 07.12.2016 în dosarul x St 175/16p… procuror…" (lit. b) și i) din mandat), cu descrierea faptei pentru care era solicitată persoana în sensul că "împotriva persoanei solicitate ar exista suspiciunea urgentă că aceasta la data de 25.11.2016, în Innsbruck, l-ar fi expus pe B. pericolului unei urmăriri penale pentru o faptă urmărită din oficiu și care se sancționează cu închisoare de peste un an, anume l-ar fi suspectat pe acesta de comiterea infracțiunii de asociație teroristă, faptă prevăzută și pedepsită de paragraf 278b alin. (2) din C. pen. austriac, la care el (De A.) știa că suspiciunea sa este neadevărată - aceasta prin faptul că ar fi trimis un email Ministerului Federal de Interne în care ar fi anunțat că B. ar fi membru "IS" ("statul islamic") și ar fi plănuit un atentat în Innsbruck la data de 26.11.2016". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislația austriacă în art. 297 alin. (1) din C. pen. austriac privind infracțiunea de "calomnie", sancționată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani (lit. e) din mandat).

În consecință, Curtea de Apel a constatat că fapta menționată în mandatul european de arestare de către autoritățile judiciare austriece ar avea echivalent în legislația română, pe de-o parte, în dispozițiile art. 38 din Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea și combaterea terorismului, în condițiile în care prin transmiterea e-mail-ului s-a realizat o alarmare, fără motiv întemeiat, a autorităților competente din Austria, privitor la eventuala comitere a unor acțiuni teroriste de către B., sau, pe de altă parte, că fapta ar avea echivalent în dispozițiile art. 268 alin. (1) din C. pen. român privind inducerea în eroare a organelor judiciare, în condițiile rezultatului investigațiilor întreprinse de către autoritățile competente din Austria.

În raport de cele menționate, Curtea de Apel a considerat neîntemeiată opoziția la executare motivată de lipsa dublei incriminări, astfel după cum aceasta a fost susținută de către persoana solicitată.

Pentru aceste motive, prin sentința penală nr. 4/F/MEA din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel a admis solicitarea procurorului și a dispus luarea față de persoana solicitată a măsurii provizorii a arestării în vederea predării pe o durată de 19 zile, începând cu data de 10 ianuarie 2017 și până la data de 28 ianuarie 2017, inclusiv, și predarea acesteia autorităților austrice.

Împotriva sentinței astfel pronunțate a declarat contestație persoana solicitată, care a fost admisă prin decizia nr. 53 din 20.01.2017, cu caracter definitiv, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se desființarea hotărârii atacate și respingerea solicitării de predare a persoanei, cu revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a apreciat că nu este îndeplinită în cauză condiția dublei incriminări, arătând că "din verificarea mandatului european de arestare depus la dosarul cauzei, aflat la dosarul Curții de Apel Brașov, se constată că persoana solicitată este urmărită penal în Austria pentru săvârșirea faptei de calomnie prevăzută și pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, infracțiune ce nu are corespondent în legislația română, fiind astfel incident unul dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. a) Legea nr. 302/2004. Analizând elementul material al infracțiunii de calomnie, astfel cum acesta a fost reținut în sarcina persoanei solicitate de către autoritățile austriece, rezultă fără dubiu că acestea au avut în vedere o infracțiune care lezează demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane, iar prin incriminarea sa se urmărește atât ocrotirea unui interes personal, respectiv personalitatea morală a individului, cât și un interes social, asigurând o relație socială bazată pe respect reciproc".

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că "a raporta sub aspectul dublei incriminări, condiție necesar a fi analizată pentru această situație juridică, infracțiunea de calomnie unei infracțiuni privitoare la terorism prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 sau unei infracțiuni de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. român, reprezintă o soluție ce excede limitelor stabilite de lege, având în vedere că nu există identitate între elementele constitutive ale infracțiunilor reținute: infracțiunea de calomnie este o infracțiune contra onoarei, demnității sau reputației unei persoane, or infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este una contra înfăptuirii justiției, iar infracțiunea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 este una contra securității naționale. Prin săvârșirea pretinsei fapte de calomnie, astfel cum a fost reținută de autoritățile austriece, persoana solicitată a adus atingere onoarei și reputației unui cetățean sirian, prin susținerea unor fapte nereale în scopul tragerii acestuia la răspundere penală, fără a urmări inducerea în eroare a organelor judiciare sau alarmarea, prin orice mijloace și fără un motiv întemeiat, a unei persoane fizice sau juridice ori a unei colectivități, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuții în domeniul securității naționale sau de menținere a ordinii publice".

Mai mult, Înalta Curte a constatat că "nu numai că infracțiunea de calomnie nu se regăsește printre infracțiunile pentru care nu este necesară verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări, dar această infracțiune a fost dezincriminată prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen.."

Cu privire la prezenta sesizare, Curtea de apel a constatat că prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la data de 25 noiembrie 2020 cu nr. x/2020, s-a propus, în temeiul art. 97 și 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată astfel după cum a fost modificată prin Legea nr. 236/2017, respingerea solicitării de predarea a persoanei solicitate De A., cu motivarea că Înalta Curte a respins anterior solicitarea de predare pentru aceeași faptă, constatând că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, în condițiile în care infracțiunea de calomnie a fost dezincriminată.

Mandatul european de arestare emis în cauză în prezent de autoritățile străine competente, conform celor menționate în cuprinsul acestuia, constă în "încheierea Tribunalului Innsbruck din data de 13.11.2020 referitor la arestarea inculpatului, număr dosar x Hv 6/17w… judecător… " (lit. b) și i) din mandat), cu descrierea faptei pentru care este solicitată persoana în sensul că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracțiune, care este urmărită din oficiu și care se pedepsește cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, și anume de comiterea infracțiunii de asociație/organizație teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deși el știa că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) și că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. Atenție! Se indică faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție română a respins deja prin decizia din data de 20.01.2017, numărul de dosar x/2016, predarea inculpatului către Austria". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislația austriacă în infracțiunea de "înșelăciune" (pag. 7 din mandat).

Față de cele două sesizări având ca obiect predarea pentru aceeași faptă penală, persoana solicitată a susținut că Înalta Curte, dispunând deja respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare privind aceeași faptă, s-a pronunțat anterior asupra aceleiași cauze, devenind incidentă excepția autorității de lucru judecat față de noua cerere ce face obiectul prezentului dosar.

Cu toate acestea, față de natura prezentei cauze și a deosebirilor procesuale dintre cele două sesizări, Curtea de apel a considerat că excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză nu este întemeiată.

Astfel, cauza de față are ca obiect cererea de executare a unui mandat european de arestare, definit expres prin disp. art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, ca fiind o "decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate".

Din perspectiva naturii juridice a excepției invocate, prin autoritate de lucru judecat se înțelege puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive atât sub aspect pozitiv, aceea de a fi pusă în executare (efectul pozitiv), cât și sub aspect negativ, aceea de a împiedica o nouă urmărire pentru același fapt (efectul negativ).

În materie penală, excepția autorității de lucru judecat (exceptio rei iudicatae) nu este decât mijlocul procesual prin care este valorificat dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă (ne bis in idem), ca principiu al procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 6 C. proc. pen.., potrivit cu care "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică".

Mai mult, principiul nu poate fi interpretat și aplicat decât în concordanță cu jurisprudența europeană în materie, dreptul de a nu fi judecat de două ori fiind consacrat prin art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția europeană și art. 50 din Cartă drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În jurisprudența sa constantă, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut că pentru a stabili dacă o anumită hotărâre constituie o "achitare" sau o "condamnare", aceasta trebuie să examineze conținutul propriu-zis al actului în discuție și să aprecieze efectele acestuia asupra situației reclamantului, considerând că folosirea cu intenție a sintagmei "achitat sau condamnat" implică faptul că a avut loc angajarea răspunderii "penale" a persoanei acuzate în urma unei examinări a circumstanțelor cauzei; cu alte cuvinte, că s-a efectuat examinarea fondului cauzei. Pentru a putea efectua o astfel de examinare, este esențial ca autoritatea responsabilă cu luarea hotărârii să fie învestită în dreptul național cu o competență decizională care să îi permită să examineze fondul cauzei. Această autoritate trebuie apoi să se axeze pe studierea sau aprecierea probelor depuse la dosar și să facă o apreciere a participării reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au dus la sesizarea organelor de cercetare, pentru a hotărâ dacă s-a stabilit răspunderea "penală". Astfel, constatarea existenței unei aprecieri a circumstanțelor cauzei și a vinovăției sau nevinovăției acuzatului poate fi susținută de evoluția procedurii într-o anumită cauză. În cazul în care urmărirea penală a fost începută în urma incriminării persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost strânse și administrate de autoritatea competentă și a fost pronunțată o hotărâre motivată în baza acestor probe, ne aflăm în prezența unor factori de natură să ducă la constatarea că s-a efectuat examinarea fondului cauzei. În cazul în care autoritatea competentă a aplicat o sancțiune ca urmare a comportamentului imputat persoanei în cauză, este rezonabil să se presupună că autoritatea competentă a examinat în prealabil circumstanțele cauzei și caracterul, ilegal sau nu, al comportamentului persoanei în cauză (cauza Mihalache c. României, Marea Cameră, parag. 95 - 98).

Așadar, Curtea de apel a concluzionat că, în condițiile în care, potrivit atât dreptului intern cât și celui european în materia drepturilor omului, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă penală vizează doar fondul cauzei, prin prisma analizării vinovăției persoanei acuzate, acesta nu este aplicabil procedurilor străine de aspectele legate de acest fond al cauzei precum sunt cererile de executare a unui mandat european de arestare.

În același sens, s-a constatat că, deși vizează într-adevăr aceeași faptă penală, cele două proceduri nici măcar nu sunt identice în elementele lor procesuale principale.

S-a reținut că, astfel cum se poate observa din prezentarea celor două proceduri, în timp ce prima sesizare a avut ca obiect cererea de executare a unui mandat european de arestare, emis de procuror, în vederea urmăririi penale a persoanei solicitate, prezenta sesizare vizează un mandat european de arestare emis de un judecător, ulterior sesizării instanței de judecată, în scopul judecării acesteia pentru fapta ce face obiectul său.

În sfârșit, Curtea de Apel a subliniat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a interpretat decizia cadru în materie, în sensul că autoritatea de executare este obligată să se pronunțe pe un al doilea mandat european de arestare, dispunându-se după cum urmează:

"articolul 1 alin. (2) din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare este ținută să adopte o decizie în privința oricărui mandat european de arestare care îi este transmis, chiar și atunci când, în acest stat membru, s-a statuat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior privind aceeași persoană și referitor la aceleași fapte, însă al doilea mandat european de arestare nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate" (cauza C-268/17, AY, hotărârea din 25.07.2018).

Față de cele expuse, ținând seama de necesitatea respectării principiului recunoașterii și încrederii reciproce în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 și constatând că nu se poate reține în cauză vreun motiv obligatoriu sau opțional pentru a se refuza executarea mandatului european de arestare emis față de persoana solicitată, Curtea de Apel a dispus executarea mandatului și predarea acesteia autorității judiciare emitente, respectiv Tribunalului Innsbruck, Austria.

În ceea ce privește măsura arestării în vederea predării, Curtea, în baza art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 218-222 C. proc. pen.. privind necesitatea luării măsurilor privative sau restrictive de libertate în vederea predării, potrivit legii speciale completate cu dreptul comun în materie procesual penală, coroborate cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 potrivit căruia, în scopul luării unei hotărâri instanța ține seama de toate împrejurările cauzei, a luat față de persoana solicitată măsura arestului la domiciliu, pe o durată de 30 de zile, cu obligații complementare în scopul predării ei efective, având în vedere că aceasta se află într-o situație specială, de natură personală, având în grijă și supraveghere propria sa mamă, cu privire la care au fost depuse la dosarul cauzei probe privind necesitatea unei asistențe permanente (adeverința medicală Fc nr. x/R 3770 din 08.12.2020, emisă de dr. C., pe numele D., fila x).

II. Împotriva sentinței penale sus-menționate au formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și persoana solicitată De A..

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a solicitat admiterea contestației și desființarea în parte a sentinței penale contestate, cu consecința arestării preventive a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, apreciind ca fiind nelegală dispoziția instanței prin care s-a dispus arestarea la domiciliu a persoanei solicitate, prin raportare la dispozițiile art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, conform cărora singura măsură permisă de lege după dispunerea executării mandatului european de arestare este măsura arestării preventive.

Persoana solicitată a solicitat admiterea contestației și desființarea sentinței atacate, iar pe cale de consecință respingerea cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare austriece și punerea sa în libertate, motivând că autoritățile judiciare austriece au reiterat o cerere de arestare și predare a sa, pentru aceeași faptă, care a mai fost analizată de Î.C.C.J și care a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 53/2017. A susținut că autoritățile austriece au emis două mandate de arestare pentru aceeași faptă, la un interval de 4 ani, ignorând faptul că există o hotărâre definitivă pronunțată de instanța supremă din România și prin care a fost respinsă definitiv cererea de predare a acestuia.

Examinând actele și lucrările dosarului, se constată că este fondată contestația persoanei solicitate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară austriacă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeași lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

În conformitate cu jurisprudența CJUE în materie, prin care s-a interpretat Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, autoritatea judiciară a statului membru de executare este ținută să adopte o decizie în privința oricărui mandat european de arestare care îi este transmis, chiar și atunci când, în acest stat membru, s-a statuat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior privind aceeași persoană și referitor la aceleași fapte, însă al doilea mandat european de arestare nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate.

Înalta Curte reține că, deși instanțele naționale sesizate cu un mandat european de arestare au dreptul să examineze un nou mandat de arestare privind aceeași persoană și referitor la aceleași fapte, într-un stadiu procesual diferit, nu poate fi ignorată o hotărâre definitivă de respingere a solicitării de predare în vederea executării mandatului european de arestare emis în faza de urmărire penală.

În cauză, inițial a fost emis la data de 07.12.2016 față de persoana solicitată De A. mandatul european de arestare de către Parchetul Innsbruck, Austria în dosarul nr. x St 175/16p, pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, prevăzută și pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, iar la descrierea faptei pentru care era solicitată persoana se reținea "împotriva persoanei solicitate ar exista suspiciunea urgentă că aceasta la data de 25.11.2016, în Innsbruck, l-ar fi expus pe B. pericolului unei urmăriri penale pentru o faptă urmărită din oficiu și care se sancționează cu închisoare de peste un an, anume l-ar fi suspectat pe acesta de comiterea infracțiunii de asociație teroristă, faptă prevăzută și pedepsită de paragraf 278b alin. (2) din C. pen. austriac, la care el (De A.) știa că suspiciunea sa este neadevărată - aceasta prin faptul că ar fi trimis un email Ministerului Federal de Interne în care ar fi anunțat că B. ar fi membru "IS" ("statul islamic") și ar fi plănuit un atentat în Innsbruck la data de 26.11.2016". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislația austriacă în art. 297 alin. (1) din C. pen. austriac privind infracțiunea de "calomnie", sancționată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani (lit. e) din mandat).

Privitor la această sesizare, prin decizia nr. 53 din 20.01.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus cu caracter definitiv, desființarea hotărârii atacate și respingerea solicitării de predare a persoanei, cu revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.

Ulterior, la data de 13.11.2020, față de aceeași persoană solicitată, s-a emis mandatul european de arestare de nr. x St 175/16p de către Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referință 34 Hv 6/17w (lit. b) și i) din mandat), iar din cele menționate în cuprinsul acestuia, la rubrica de descriere a faptei pentru care este solicitată persoana se reține că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracțiune, care este urmărită din oficiu și care se pedepsește cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, și anume de comiterea infracțiunii de asociație/organizație teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deși el știa că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) și că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislația austriacă în infracțiunea de "înșelăciune" (pag. 7 din mandat).

Înalta Curte constată că, într-adevăr, între cele două mandate europene de arestare există diferență cu privire la stadiul procedurii în care au fost emise, primul în cursul urmăririi penale a persoanei solicitate, fiind emis de către un procuror (nr. 20 St 175/16p din Parchetul Regional Innsbruck Austria), iar cel de al doilea în scopul judecării acesteia, de către un judecător (nr. 20 St 175/16p de către Tribunalul Regional Innsbruck, Austria), însă pentru aceeași faptă care a făcut obiectul primului mandat și privitor la care a fost respinsă, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți, solicitarea de predare.

Se constată că, deși în primul mandat european de arestare fapta pentru care persoana solicitată era urmărită penal în Austria a fost încadrată în infracțiunea de calomnie, prevăzută și pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, iar în prezenta sesizare se menționează că este prevăzută de legislația austriacă în infracțiunea de "înșelăciune", în concret, este descrisă aceeași acuzație, efectuându-se încadrări juridice diferite ale aceleiași stări de fapt.

În ce privește fapta descrisă, Înalta Curte reține că, indiferent de încadrarea juridică dată de autoritățile judiciare austriece, este identică sub aspectul acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii reținut în sarcina persoanei solicitate, astfel că în acest sens instanța își însușește pe deplin argumentele deciziei anterioare, care a stabilit că această infracțiune ce nu are corespondent în legislația română, fiind astfel incident unul dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. a) Legea nr. 302/2004.

În ce privește corespondența dintre infracțiunea reținută în sarcina persoanei solicitate de către autoritățile austriece, Înalta Curte apreciază că a raporta sub aspectul dublei incriminări - condiție necesar a fi analizată pentru această situație juridică - infracțiunea de calomnie sau înșelăciune unei infracțiuni privitoare la terorism prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 sau unei infracțiuni de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. român, reprezintă o soluție ce excede limitelor stabilite de lege, având în vedere că nu există identitate între elementele constitutive ale infracțiunilor reținute, fiind incriminate pentru protejarea unor valori sociale distincte.

Totodată, Înalta Curte constată că, deși în actuala sesizare fapta este încadrată juridic ca infracțiune de înșelăciune, care teoretic se regăsește printre infracțiunile expres prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 care nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări, fapta care motivează emiterea mandatului european de arestare este în realitate aceeași, iar potrivit legii române nu constituie infracțiune, independent de încadrarea juridică diferită dată acesteia.

Astfel, infracțiunea de calomnie nu se regăsește printre infracțiunile pentru care nu este necesară verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări, dar această infracțiune a fost dezincriminată prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen.

Înalta Curte, dispunând deja respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare privind aceeași faptă, s-a pronunțat anterior asupra aceleiași cauze, iar împrejurarea reținută de instanță, cu privire la existența unuia dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, este incidentă în continuare, astfel încât promovarea unei noi cereri cu același conținut și în aceleași condiții urmează a fi respinsă.

Prin urmare, se constată că în mod greșit prima instanță a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare, admițând sesizarea și dispunând predarea persoanei solicitate autorității judiciare emitente.

Față de soluția pronunțată în cauză, de respingere a solicitării de predare a persoanei solicitate, se va dispune revocarea măsurii preventive a arestului la domiciliu luată față de persoana solicitată De A., iar motivul de apel al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov referitor la imposibilitatea legală de dispunere a măsurii preventive a arestului la domiciliu în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare, nu mai necesită o examinare separată din partea instanței, având în vedere soluția dispusă în contestația formulată de persoana solicitată.

Pentru aceste considerente, urmează a fi admisă contestația formulată de persoana solicitată De A. împotriva Sentinței penale nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, a fi desființată în parte sentința penală atacată și, rejudecând:

Va fi respinsă solicitarea de predare a persoanei solicitate A. către statul emitent al mandatului european de arestare nr. x St 175/16p emis la data de 13.11.2020 de autoritățile judiciare austriece, respectiv Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referință 34 Hv 6/17w.

Va fi revocată măsura preventivă a arestului la domiciliu luată față de persoana solicitată De A. în vederea predării luată de Curtea de Apel Brașov prin sentința penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 în dosarul nr. x/2020.

Va fi menținută dispoziția primei instanțe referitoare la cheltuielile judiciare.

Va fi respinsă, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva aceleiași sentințe penale.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov vor rămâne în sarcina statului, precum și cele ocazionate de soluționarea contestației formulate de persoana solicitată De A..

Se vor efectua cuvenitele comunicări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de persoana solicitată De A. împotriva sentinței penale nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

Desființează în parte sentința penală atacată și, rejudecând:

Respinge solicitarea de predare a persoanei solicitate A. către statul emitent al mandatului european de arestare nr. x St 175/16p emis la data de 13.11.2020 de autoritățile judiciare austriece, respectiv Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referință 34 Hv 6/17w.

Revocă măsura preventivă a arestului la domiciliu luată față de persoana solicitată De A. în vederea predării luată de Curtea de Apel Brașov prin sentința penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 în dosarul nr. x/2020.

Menține dispoziția primei instanțe referitoare la cheltuielile judiciare.

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva aceleiași sentințe penale.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov rămân în sarcina statului, precum și cele ocazionate de soluționarea contestației formulate de persoana solicitată De A..

Dispune comunicarea prezentei, după traducere în limba germană, autorității emitente, respectiv Tribunalului Innsbruck, Austria, organului de supraveghere, respectiv Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov - Biroul Supravegheri Judiciare, organului de poliție în circumscripția căruia locuiește persoana solicitată, Serviciul public comunitar de Evidență a Persoanelor, organelor de frontieră, precum și Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul I.G.P.R. și direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.

GGC - MM