ÎCCJ, Decizia nr. 395/2021
ÎCCJ, Decizia nr. 395/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 12 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021, au fost respinse, ca inadmisibile, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 [referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969] și a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A., precum și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, formulată de recurentul inculpat B.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat B., care vizează dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, că, deși textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca fiind inadmisibilă. Prin raportare la condițiile de admisibilitate a unei astfel de cereri, s-a arătat că aprecierea asupra constituționalității unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Înalta Curte a precizat că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen., invocate în mod expres de către recurent, în forma anterioară modificării prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nu au fost niciodată în vigoare, neproducând, prin urmare, efecte juridice.
S-a apreciat de prima instanță că, în susținerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, recurentul B., prin apărător ales, a comparat două texte legale, dintre care unul este în vigoare, iar cel de-al doilea nu a fost niciodată în vigoare și, așadar, nici aplicat, întrucât a fost abrogat prin legea de punere în aplicare a actului normativ din cuprinsul căruia a făcut parte.
Prin urmare, Înalta Curte a considerat că, prin demersul efectuat, recurentul B. urmărește, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casație și care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A., Înalta Curte a constatat că, deși dispozițiile prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969, abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, au fost în vigoare și au produs efecte juridice, iar dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare, de asemenea, ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituționalitate.
Prima instanță a considerat, prioritar, că recurentul inculpat A., prin apărător ales, urmărește, în realitate, modificarea și completarea conținutului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. prin introducerea unui nou caz de recurs în casație privind verificarea legalității hotărârii de către instanța de recurs în casație și sub aspectul laturii subiective a unei infracțiuni, nu doar a laturii obiective, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.
În al doilea rând, a reținut dispozițiile art. 13 C. proc. pen. și a precizat că normele procesual penale sunt de imediată aplicare conform principiului tempus regit actum, iar constatarea neconstituționalității textului legal abrogator nu poate conduce la ultractivarea unor norme de procedură.
Astfel, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969, abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, întrucât decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.
Or, s-a subliniat că, pentru a proceda la sesizarea Curții Constituționale, trebuie să existe o legătură între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, excepția trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și asupra situației recurentului, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Prima instanță a reținut că practic, criticând abrogarea dispozițiilor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969, care instituiau două cazuri în care se putea declara calea ordinară de atac a recursului, recurentul-inculpat urmărește, în mod esențial, ca în urma unei eventuale pronunțări de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere a excepției astfel invocate, Parlamentul să modifice și să completeze art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile în care se poate declara calea extraordinară a recursului în casație, prin introducerea unui nou caz, în sensul dorit de către acesta.
Așadar, s-a remarcat că recurentul A. nu a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ca o stare intrinsecă a acestora, ci ca efect al abrogării dispozițiilor procesuale anterioare care reglementau cazurile de casare pentru care putea fi declarată calea ordinară de atac a recursului și completarea dispozițiilor legale în vigoare care prevăd cazurile de casare în calea extraordinară de atac a recursului în casație.
Împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021, recurenții A. și B. au formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat la data de 06 decembrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile pe fondul recursurilor declarate.
Prin motivele scrise depuse la dosar, recurentul B. a susținut că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege în vederea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate întrucât a fost invocată într-un proces penal aflat pe rolul unei instanțe de judecată, de către un subiect procesual principal, iar norma juridică a cărei neconstituționalitate a fost afirmată are legătură cu cauza deoarece a reglementat un motiv de recurs în casație invocat în cererea de recurs în casație și nu există o decizie prin care Curtea Constituțională să fi declarat neconstituționale prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. A susținut că, privitor la normele juridice de abrogare, Curtea Constituțională a reținut că art. 146 lit. d) din Constituție nu exceptează de la controlul de constituționalitate dispozițiile legale de abrogare.
Recurentul A. în esență a susținut prin motivele scrise de recurs că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția având legătură cu soluționarea recursului în casație din perspectiva motivelor de nelegalitate care ar trebui să constituie și motive de casație. A apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată are ca obiect norma abrogatoare cuprinsă în dispozițiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969, cu efecte de ordin constituțional și asupra dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., iar Curtea Constituțională în jurisprudența sa a statuat că normele abrogatoare pot face obiectul controlului de constituționalitate ca orice alte norme juridice, reținând că art. 146 lit. d) din Constituție nu exceptează de la controlul de constituționalitate dispozițiile legale de abrogare (Decizia nr. 62/2007, Decizia nr. 20/2000, Decizia nr. 694/2010 și Decizia nr. 783/2009 ale Curții Constituționale).
Recurentul a susținut că, din moment ce, prin Deciziile nr. 694/20 mai 2010 și nr. 783/12 mai 2009, Curtea Constituționala a constatat că, prin modificarea și abrogarea sub regimul C. proc. pen. anterior a cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 și pct. 171, starea de constituționalitate a fost viciată, același viciu existând și în cazul normei abrogatoare prevăzute de art. 108 din Legea nr. 255/2013 prin care se încalcă și efectele de ordin constituțional al celor două decizii și autoritatea de lucru judecat a acestora.
În opinia recurentului A., dispozițiile de lege criticate nu asigură existența remediului pentru cazul încălcării legii, inclusiv a dispozițiilor art. 8 din C. proc. pen. care impun obligația instanțelor de judecată de a asigura caracterul echitabil al procesului penal astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. A arătat că aceste dispoziții creează și un vid de reglementare în ce privește desființarea deciziilor nelegale pronunțate de instanțele de apel.
A precizat că reglementarea actuală a recursului în casație prin art. 438 din C. proc. pen. limitează, în mod excesiv, verificarea legalității unei hotărâri judecătorești, respectiv dacă este conformă regulilor de drept aplicabile, inclusiv sub aspectul existenței sau inexistenței laturii subiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea.
Recurentul a considerat că reglementarea art. 108 din Legea nr. 255/2013 (privind abrogarea cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 și pct. 171 din C. proc. pen. din 1969) și cea prevăzută de art. 438 din C. proc. pen. îi restrâng până la suprimare accesul la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României și încalcă dispozițiile constituționale ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.
Deopotrivă, recurentul a susținut că eliminarea din legislația procesuală a posibilității criticării pe calea recursului în casație a unei hotărâri judecătorești pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greșită aplicare a legii, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și sub aspectul laturii subiective, ori în cazul unei condamnări pentru o altă faptă decât cea pentru care a dispus trimiterea în judecată (cu excepția schimbării încadrării juridice), închide calea valorificării efective a dreptului încălcat, generează o incapacitate de reparație a urmărilor pe care le produce o condamnare eronată și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea hotărârii nelegale.
A mai susținut recurentul că nereglementarea în actuala legislație a unor asemenea cazuri de casare și abrogarea în temeiul art. 108 din Legea nr. 255/2013 a dispozițiilor art. 3859 pct. 12 și pct. 171 din C. proc. pen. din 1969, constituie o încălcarea a însuși principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție și atrage implicit afectarea principiului statului de drept consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituție.
Examinând recursurile formulate de recurenții A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.
În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a mai multor cerințe stipulate de textul legal, respectiv:
- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia", adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.
Pentru a admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra soluționării cauzei.
Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că, o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
În acest context normativ și jurisprudențial, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a fost ridicată de recurentul B. în cauza ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate împotriva Deciziei penale nr. 281/A din 31 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cale extraordinară de atac prin care a criticat că instanța de apel a dispus schimbarea încadrării juridice direct prin hotărâre, fără a-i fi acordat dreptul la apărare sub aspectul acestei chestiuni, precum și că a omis să soluționeze motivul de apel care a vizat legalitatea încadrării juridice în varianta agravată a infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (2) din vechiul C. pen., a cărui admitere ar fi condus la încetarea procesului penal.
Prin excepția de neconstituționalitate formulată, recurentul B. a susținut că situația generată de legiuitor odată cu abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este incompatibilă cu principiile statului de drept și cu garanțiile pe care acesta este obligat să le asigure oricărei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (2), art. 20, art. 24 alin. (1) și art. 129 din Constituție cu referire la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție și art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.
În acord cu prima instanță, Completul de 5 judecători precizează că analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, presupune inclusiv a se examina dacă norma juridică reclamată a fi în conflict cu dispozițiile legii fundamentale este sau s-a aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Din această perspectivă, se constată că, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. ("instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel") - la care recurentul a făcut expres trimitere, au fost abrogate prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nefiind niciodată în vigoare și, prin urmare, nu au produs efecte juridice.
În consecință, Completul de 5 judecători consideră că recurentul B., prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tinde la modificarea și completarea dispozițiilor art. 438 C. proc. pen., în sensul reglementării unui nou caz de casare alături de cele expres și limitativ prevăzute de textul legal menționat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului de constituționalitate.
Analizând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. vizând norma abrogatoare cuprinsă în art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire explicită la abrogarea prevederilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969) și dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Completul de 5 judecători consideră că prima instanță a apreciat în mod întemeiat că excepția nu pune în discuție veritabile critici de neconstituționalitate.
Astfel, și în situația acestui recurent, se reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cauza ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de A. împotriva Deciziei penale nr. 281/A din 31 octombrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013.
Având în vedere motivele pe care se fundamentează excepția de neconstituționalitate, Completul de 5 Judecători constată, așa cum a reținut și prima instanță, că recurentul A. critică conținutul textului legal în vigoare care reglementează cazurile de recurs în casație, opinând că aceste dispoziții limitează în mod excesiv verificarea legalității unei hotărâri judecătorești pe calea extraordinară a recursului în casație. În concret, susține că, prin nereglementarea în cadrul art. 438 din C. proc. pen. și a cazurilor în care se putea declara anterior calea ordinară de atac a recursului, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969, care au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, se creează un vid legislativ în legătură cu desființarea deciziilor nelegale pronunțate de instanțele de apel, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), art. 21, art. 20 din Constituție raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 129, art. 147 din Constituție, art. 8 din C. proc. pen. și art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.
În aceste condiții, instanța de recurs constată că, în realitate, prin excepția de neconstituționalitate, recurentul A. urmărește modificarea și completarea dispozițiilor art. 438 C. proc. pen. în sensul introducerii și a altor cazuri de casare pe lângă cele reglementate de legea procesual penală. Or, modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.
Dintr-o altă perspectivă, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A., nu îndeplinește condiția privind legătura cu soluționarea cauzei, prin prisma faptului de a putea produce un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 judecători subliniază că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, potrivit art. 13 alin. (1) din C. proc. pen. (legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii), or, prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. din 1969 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, iar constatarea neconstituționalității textului legal abrogator nu poate determina ultractivarea unor norme de procedură, fiind, așadar, necesară și obligatorie intervenția legiuitorului pentru modificarea conținutului art. 438 C. proc. pen.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, printre altele, constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate în fața unei instanțe judecătorești, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, și anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători consideră că un asemenea demers este inadmisibil.
În concluzie, Completul de 5 judecători constată că excepțiile de neconstituționalitate invocate de către recurenții A. și B. nu au fost folosite în scopul prevăzut de lege.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenții A. și B. împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții A. și B. împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenții la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2021.