ÎCCJ, Decizia nr. 188/2021

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 19 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020 s-a dispus:

- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurenții-inculpați A., B., C., D., E., F. și G. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurentul-inculpat H. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire la abrogarea art. 385

9

alin. (1) pct. 12, 17

1

și 17

2

din C. proc. pen. anterior);

- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurentul-inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 și art. 367 alin. (6) din C. pen.

- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurenții-inculpați E. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din C. pen. din 1969 și art. 297 alin. (1) din Legea nr. 286/2009.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, secția penală a reținut, în esență, că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, excepția de neconstituționalitate trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

S-a subliniat că într-o cauză aflată în faza de admisibilitate în principiu a cererilor formulate, cum este procedura de filtru a cererilor de recurs în casație, condiția impusă pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, de a avea legătură cu soluționarea cauzei este circumstanțiată de incidența dispozițiilor criticate în pronunțarea soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii în justiție.

Inalta Curte, secția penală a reținut, referitor la dispozițiile art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 și art. 367 alin. (6) din C. pen., a căror neconstituționalitate a fost invocată de către recurentul-inculpat A. și cele ale art. 246 din C. pen. din 1969 și art. 297 alin. (1) din C. pen., a căror neconstituționalitate a fost invocată de către recurenții inculpați E. și B., că acestea nu sunt de natură să producă consecințe cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate.

Prin urmare, cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a acestor dispoziții normative au fost considerate ca inadmisibile în acest stadiu procesual.

Referitor la excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, de către recurentul-inculpat H., privind art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Înalta Curte, secția penală a constatat că, deși sunt îndeplinite celelalte condiții de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, eventuala admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 108 din Legea nr. 255/2013 nu poate influența soluția în etapa admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate, dar nici ulterior, singura consecință ce s-ar putea produce fiind revitalizarea unor cazuri de casare într-o cale de atac care nu se mai regăsește în actuala ordine de drept.

Referitor la cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte, secția penală a constatat că, în realitate, autorii excepției urmăresc completarea cazurilor de casare, în sensul reglementării unora similare celor prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12, 17

1

și 17

2

din C. proc. pen. anterior, ceea ce, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, este de competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, Înalta Curte, secția penală a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenții-inculpați A., B., C., D., E., F., G. și H..

II. Împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020, au formulat recurs inculpații B., E., A. și H..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători la data de 05 februarie 2021, sub nr. x/2021, fiind stabilit în mod aleatoriu, prim termen la data de 19 aprilie 2021, termen la care, constatându-se lipsa de apărare a recurentului inculpat H., cauza a fost amânată pentru termenul din data de 24 mai 2021.

La termenul din data de 24 mai 2021, în cauză a fost stabilit un nou termen, respectiv la data de 28 iunie 2021, în vederea solutionarii cererii de recuzare a domnului judecător I., cerere formulată de recurentul inculpat A..

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2021 au avut loc dezbaterile, susținerile apărătorilor recurenților și ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurenților A. și B., fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Prin recursul declarat de către recurenții inculpați B., E. și A., s-a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii din 19 ianuarie 2021 în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate, constatarea admisibilității excepțiilor de neconstituționalitate precum și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin (4) din Legea nr. 47/1992 raportat la dispozițiile art. 142 alin. (1) și art. 146 lit. d) teza I din Constituția României.

În susținerea recursului formulat, s-a arătat cu titlu prealabil, că aprecierea instanței de judecată asupra excepției de neconstituționalitate trebuie să se limiteze doar asupra condițiilor de admisibilitate ale acesteia, fiind invocate dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României republicată, art. 29 din Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017 și Decizia nr. 878 din 30 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 21 septembrie 2011 ale Curții Constituționale a României.

Referitor la obiectul recursului formulat, recurenții au arătat că din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din data de 09 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de recurs trebuie să constate doar dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prescrise de art. 146 lit. d) din Constituția României, republicată și art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, în concret, ca excepția să fi fost invocată în fața unei instanțe de judecată de către una dintre părți, să aibă ca obiect un text dintr-o lege sau ordonanță, textul de lege să nu fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară și să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Criticând încheierea din data de 19 ianuarie 2021, referitor la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., recurenții inculpați au arătat că instanța nu a precizat care condiție de admisibilitate nu a fost îndeplinită, și că a fost adăugată o nouă condiție de admisibilitate, care nu se regăsește nici în dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3), nici în jurisprudența Curții Constituționale a României, fiind astfel în contradicție cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituția Romaniei.

În cuprinsul motivelor de recurs, s-a mai susținut faptul că inculpații nu au cerut Curții Constituționale a României să completeze o lege, ci doar să statueze dacă omisiunea legislativă este de natură să afecteze principii și valori constituționale, iar în cazul în care omisiunea legislativă ar fi fost declarată neconstituțională, Parlamentul sau Guvernul ar urma să pună în aplicare decizia Curții Constituționale.

De asemenea, s-a susținut că instanța și-a expus opinia cu privire la conținutul excepției de neconstituționalitate, aspect pe care ar fi trebuit să îl realizeze doar în cazul în care ar fi sesizat Curtea Constituțională, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (4), teza I din Legea nr. 47/1992, iar prin faptul că instanța a procedat în această manieră, a fost încălcată decizia Curții Constituționare nr. 377/2017.

Jurisprudența Curții Constituționale a reprezentat un alt argument invocat de către recurenții inculpați în susținerea recursului, în sensul admisibilității excepției de neconstituționalitate, cu referire la Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1190 din data de 07 decembrie 2020.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 367 alin. (6) din C. pen., art. 246 din C. pen. din 1969 și art. 297 din C. pen. alin. (1) din C. pen., recurenții inculpați au arătat că aceste excepții au fost depuse în dosarul nr. x/2020, având ca obiect cererile de recurs în casație. Faptul că acestea au fost depuse anterior fazei de admisibilitate în principiu nu echivalează cu intenția recurenților de a fi soluționate în această etapă, ci s-a avut în vedere posibilitatea respingerii recursului în casație ca inadmisibil, context în care în cazul în care ulterior, Curtea Constituțională a României ar fi admis aceste excepții, nu ar fi putut cere revizuirea deciziei, cu motivarea că aceste excepții nu au fost invocate în respectiva cauză.

S-a mai susținut că decizia de a soluționa excepțiile de neconstituționalitate în această etapă procesuală a aparținut instanței de judecată.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul inculpat H. a solicitat casarea încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte, secția penală, în dosarul nr. x/2020 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire la abrogarea dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17

1

din C. proc. pen.) și a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Recurentul inculpat H. a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția având legătură cu soluționarea recursului în casație din perspectiva motivelor de nelegalitate care ar trebui să constituie și motive de casație, fiind invocate Decizia nr. 766 din data de 15 iunie 2011, Decizia nr. 244 din data de 6 aprilie 2017 și Decizia nr. 878 din data de 30 iunie 2011 ale Curții Constituționale.

Recurentul a arătat că excepția de neconstituționalitate are ca obiect tocmai norma abrogatoare cuprinsă în dispozițiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17

1

din C. proc. pen. din 1969, cu efecte de ordin constituțional și asupra dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

S-a susținut că instanța de contencios constituțional a reținut că art. 146 lit. d) din Constituția României nu exceptează de la controlul de constituționalitate dispozițiile legale de abrogare și că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își incetează efectele juridice, în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.

În continuare, s-a arătat că în exercitarea rolului său, Curtea Constituțională trebuie să restabilească starea de legalitate și în cazul dispozițiilor legale de abrogare, dar și în scopul eliminării omisiunilor legislative ce au semnificația unei executări necorespunzătoare de către legiuitor a obligației de a stabili reguli impuse de Constituție.

Recurentul inculpat H. a mai arătat faptul că din moment ce prin Deciziile nr. 694 din 20 mai 2010 și nr. 783 din 12 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat că prin modificarea și abrogarea sub regimul C. proc. pen. anterior, a cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 12 și 17

1

din C. proc. pen. din 1969, starea de constituționalitate a fost viciată, același viciu există și în cazul normei abrogatoare prevăzute de art. 108 din Legea nr. 255/2013 prin care se încalcă și efectele de ordin constituțional ale celor două decizii și autoritatea de lucru judecat a acestora.

În motivarea recursului, s-a precizat că actuala reglementare a recursului în casație prin art. 438 din C. proc. pen. limitează în mod excesiv verificarea legalității unei unei hotărâri judecătorești, respectiv dacă este conformă regulilor de drept aplicabile, inclusiv sub aspectul existenței sau inexistenței laturii subiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea.

S-a mai arătat că reglementarea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 255/2008)privind abrogarea cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 12 și 17

1

din C. proc. pen. 1969) și cea prevăzută de art. 438 din C. proc. pen. îi restrâng recurentului inculpat, până la suprimare, accesul la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României și încalcă dispozițiile constituționale ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților individuale, dar și art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Nereglementarea în actuala legislație a unor asemenea cazuri de casare ce vizează însăși starea de legalitate și abrogarea în temeiul art. 108 din Legea nr. 255/2013 a dispozițiilor art. 385

9

pct. 12 și 17

1

din C. proc. pen. din 1969 constituie o încălcare a principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituția României.

Analizând recursurile formulate de inculpații B., E., A. și H. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte, secția penală, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente:

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, revine Curții Constituționale.

Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția de neconstituționalitate astfel cum este reglementată în cuprinsul dispozițiilor anterior menționate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremația Constituției în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituționalitate a posteriori și asigurându-se accesul părților la jurisdicția constituțională.

Așadar, instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate, nu realizează un control al constituționalității propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Din perspectiva acelorași dispoziții legale, instanțele judecătorești au apreciat, în mod constant, că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

În mod concret, recurentul inculpat A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 și art. 367 alin. (6) din C. pen., iar recurenții inculpați E. și B. au invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 246 din C. pen. din 1969 și art. 297 alin. (1) din C. pen.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că acesta trebuie făcut în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Astfel, prin Decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că "legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".

În ceea ce privește examenul legăturii excepțiilor formulate cu soluționarea cauzei, analizat din perspectiva argumentelor învederate de recurenții inculpați, se constată că prevederile legale a căror constituționalitate se contestă nu influențează în niciun mod admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate în cauză.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, în faza de examinare a admisibilității cererilor de recurs, verificarea respectării dispozițiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin legal și pur formale, fiind o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează și nu se soluționează fondul cauzei.

Referitor la excepția de neconstituționalitate invocată de către recurentul inculpat H., a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu referire la abrogarea art. 385

9

alin. (1) pct. 12, 17

1

și 17

2

din C. proc. pen. anterior, instanța de control judiciar reține că, în cauză, condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei, nu se analizează în abstract, ci se verifică prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate.

Conform dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 rezultă că "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 29/1968 privind C. proc. pen., republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, și art. III din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea C. proc. pen. și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003".

Excepția de neconstituționalitate nu poate fi analizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că nici aceste dispoziții nu sunt de natură să producă consecințe cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate.

În plus, se constată că prin invocarea acestei excepții de neconstituționalitate se tinde la aducerea în actualitate a unor cazuri de casare neprevăzute în actuala reglementare și pe cale de consecință, la o modificare și completare a normei legale. Or, modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Referitor la invocarea de către recurenții inculpați B., E., A. și H. a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți reține că premisa sesizării instanței constituționale o constituie constatarea, printre altele, că prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorii excepției nu tind la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, doresc modificarea și completarea dispozițiilor pretins neconstituționale, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare, în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi cazuri de eroare judiciară celor prevăzute de lege, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată, în deplin acord cu prima instanță, că ceea ce se urmărește prin excepția invocată este completarea cazurilor de casare, prin reglementarea unor cazuri similare celor prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12, 17

1

și 17

2

din C. proc. pen. anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpații B., E., H. și A. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați A., B. și E., în cuantum de câte 80 RON, vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat H., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpații B., E., H. și A. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați A., B. și E., în cuantum de câte 80 RON, rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat H., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2021.