ÎCCJ, Decizia nr. 347/2021

Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 08 septembrie 2021, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenții A. și B. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că solicitarea recurenților întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea unei sesizări a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, în sensul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către persoane ce au calitatea de inculpați în speță și vizează un text de lege aflat în vigoare (art. 438 din C. proc. pen.).

În ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurenții inculpați în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, secția Penală a constatat că doar aparent obiecțiunile formulate de aceștia cu privire la dispozițiile art. 438 din C. proc. pen. au legătură cu soluționarea cauzei, în realitate, ele nereprezentând aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Sub acest aspect, secția penală a instanței supreme a subliniat că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale, cu consecința reconfigurării procedurii de examinare a unei cereri, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Or, în concret, criticile formulate de autorii excepției tind la completarea textului de lege criticat, în sensul că printre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., legiuitorul nu a prevăzut și situațiile în care instanța de apel a dispus o soluție de condamnare, fără readministrarea probatoriului, subsecvent unei soluții de achitare pronunțate de instanța de fond sau când instanța de apel s-a pronunțat asupra unor fapte ce nu au făcut obiectul rechizitoriului. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituție, nici de legea organică de organizare și funcționare.

Împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021, pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, recurenții B. și A. au formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 18 octombrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului din oficiu al recurenților și cele ale recurenților fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Prin motivele scrise depuse la dosar, recurenții au invocat că printre condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu se regăsește și aceea privind stabilirea competenței Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind singura în măsură să decidă. Mai arată că instanța a statuat și asupra oportunității sesizării Curții Constituționale cu excepția formulată, fapt care de asemenea excede atribuțiilor sale, în acest cadru procesual, analiza corectitudinii folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege nefiind acoperită de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. În susținerea recursului se invocă deciziile CCR nr. 712/2014, nr. 361/2015, nr. 740/2015, nr. 302/2017, nr. 544/2017, nr. 79/2018, nr. 354/2018 și se arată că, așa cum rezultă din aceste exemple, pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și omisiuni legislative, Curtea Constituțională fiind cea care le cenzurează pe cele fără relevanță constituțională.

Examinând recursul formulat de recurenții B. și A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia", adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători reține că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 din C. proc. pen. a fost ridicată în cauza ce are ca obiect recurs în casație declarat împotriva deciziei penale nr. 1483/A din 21 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și recurenții critică faptul că printre motivele de recurs în casație legiuitorul nu a inclus și situațiile în care instanța de apel a dispus o soluție de condamnare, fără readministrarea probatoriului, subsecvent unei soluții de achitare pronunțate de instanța de fond sau când instanța de apel s-a pronunțat asupra unor fapte ce nu au făcut obiectul rechizitoriului, ceea ce în opinia lor ar contraveni dispozițiile art. 21 și 23 din Constituție prin faptul că nu prevede posibilitatea remedierii încălcării dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, Completul de 5 judecători observă că recurenții, prin nemulțumirile formulate, tind la modificarea și completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa posibilitatea părții de a formula recurs în casație și în alte cazuri decât cele expres reglementate în prezent de legea procesual penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurenți în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători consideră că un asemenea demers este inadmisibil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenții B. și A. împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga fiecare recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenți, în cuantum de 313 RON fiecare, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenții B. și A. împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă fiecare recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenți, în cuantum de 313 RON fiecare, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2021.

GGC - MM