ÎCCJ, Decizia nr. 118/2021

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 5 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de petenta A..

Pentru a dispune astfel, prin raportare la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța supremă a reținut că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurenta inculpată, în fața Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de control constituțional.

Totodată, s-a constatat că, din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Prin urmare, secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta inculpată A. nu îndeplinește condițiile impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, prin adăugarea unui caz de casare prevăzut de vechea reglementare și care nu a fost preluat de legiuitor în actualul C. proc. pen., ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

În acest context, s-a reținut că neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin adăugarea unui caz de casare prevăzut de vechea reglementare și care nu a fost preluat de legiuitor în actualul C. proc. pen., ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

Cu privire la neconstituționalitatea textului de lege criticat de recurenta inculpată, s-a subliniat faptul că instanța de control constituțional s-a pronunțat în mod constant în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636/21.08.2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544/20.07.2016, și Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832/20.10.2016), constatând că, "potrivit noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform art. 438 alin. (2) din C. proc. pen., situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației.

Curtea a reținut, totodată, că, așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Având în vedere argumentele expuse anterior și raportând textele criticate la scopul recursului în casație, Curtea a reținut că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casație la cei prevăzuți la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. și a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac." (Decizia Curții Constituționale nr. 743/2016 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 263/13.04.2017).

În raport cu aceste argumente, instanța supremă a apreciat că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din data de 5 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021, petenta A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 10 mai 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public precum și cele ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta petentă fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de petenta A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de recurenta petentă A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenta petentă A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textului de lege, în sensul de a se reglementa în categoria cazurilor de recurs în casație și situația în care hotărârea este contrară legii sau atunci când prin hotărâre s-a procedat la o aplicare greșită a legii, caz de recurs ce era prevăzut de legislația procesual penală anterioară.

În acest context, se reține că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, modificarea sau completarea legii fiind atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurenta petentă în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta A. împotriva încheierii din data de 5 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta petentă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta petentă, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta A. împotriva încheierii din data de 5 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta petentă, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2021.

GGC - GV