ÎCCJ, Decizia nr. 19/2022

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de16 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut că, la data de 18 noiembrie 2021, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a fost înregistrat dosarul nr. x/2021, având ca obiect recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul inculpat A. a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., sens în care a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României.

În acest context, în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, la data de 3 decembrie 2021 s-a creat dosar asociat, cu citarea recurentului inculpat A..

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A., cu privire la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că aceasta nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă.

În argumentarea excepției de neconstituționalitate, recurentul inculpat a învederat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. - potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - sens în care a solicitat să se dispună sesizarea Curții Constituționale, apreciind că dispozițiile legale anterior menționate contravin următoarelor prevederi din Constituție: art. 21 alin. (1) (orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime), art. 21 alin. (2) (nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de a se adresa justiției), art. 23 alin. (12) (nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii) și art. 24 alin. (1) (dreptul la apărare este garantat).

Totodată, a subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

În susținerea excepției, recurentul inculpat a mai arătat că, deși prin Decizia nr. 453/2020 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui alt text de lege, respectiv a dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele deciziei menționate s-au reținut următoarele:

"Spre deosebire de contestația în anulare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată împotriva unor hotărâri judecătorești definitive prin care este soluționat fondul cauzei și are ca scop îndreptarea anumitor erori grave de drept comise la judecarea apelului. (...) Având în vedere diferențele dintre calea extraordinară de atac a contestației în anulare și cea a recursului în casație, Curtea reține că o asemenea greșeală juridică (constând în faptul că instanța s-a pronunțat greșit cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casație, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. (...) Curtea reține însă că ipoteza invocată de autorul excepției de neconstituționalitate nu se regăsește, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casație, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greșit a încetării procesului penal, nu și soluția simetrică a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluții ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenții legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din C. proc. pen. sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituționalitate a dispozițiilor legale anterior menționate. Prin urmare, Curtea reține că [...] soluția greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situația în care instanța, în mod eronat, a constatat lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare a textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituției recursului în casație, greșita pronunțare a instanței cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din C. proc. pen."

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea formulată de recurentul inculpat A. și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Astfel, s-a constatat că excepția a fost ridicată de o parte din proces, respectiv de recurentul inculpat A., a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct de către subiecții acțiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziții legale nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau o completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituționalității acestor dispoziții.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea prezentei cereri de sesizare a Curții Constituționale, se apreciază că obiecțiunile formulate în legătură cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu reprezintă critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României, ci se tinde la modificarea textului de lege - prin adăugarea și a negației la textul deja existent, respectiv prin completarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. cu situația în care instanța de apel, în mod greșit, nu a dispus încetarea procesului penal - rezolvare care este de competența legiuitorului.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și, respectiv, la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și față de împrejurarea că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de autorul acesteia în scopul și finalitatea sa, și anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.

Împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 14 februarie 2022, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public și ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Procedând la reevaluarea admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte - Completul de 5 judecători, notează prioritar că aceasta a fost formulată într-o cauză având ca obiect recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul inculpat A. a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., sens în care a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României.

Cu privire la această cerere, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normelor contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componenței privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea Constituțională a reținut că "se poate solicita controlul de constituționalitate numai al acelor dispoziții legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanțelor ... Condiția ca dispoziția legală criticată pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei este, evident, necesară, dar și suficientă".

Prin Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, instanța de contencios constituțional a arătat expres că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Mai mult, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, s-a precizat că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Sintetizând, jurisprudența instanței de contencios constituțional relevantă atestă că realizarea cerinței stabilite de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 presupune ca dispozițiile de lege criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să vizeze incidența în cauză a acestor dispoziții de lege, respectiv faptul de a fi aplicabile în litigiile în care se invocă excepția de neconstituționalitate, având aptitudinea de a genera efecte juridice.

Constatarea îndeplinirii acestor criterii revine instanțelor de judecată care, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, paragraful 27 și 28, "au rolul de partener al Curții, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate...excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei a quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate. Dacă, în privința instanței a quo, verificarea condițiilor de admisibilitate ține de îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru sesizarea Curții Constituționale, pentru instanța a quem această verificare are semnificația întrunirii condițiilor necesare declanșării controlului de constituționalitate, respectiv a cercetării prezumției de constituționalitate a textului legal criticat ..." .

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecțiunile formulate nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României, ci se urmărește să se obțină o decizie care să legitimeze un nou caz de recurs în casație.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa un nou caz de casație, prin adăugarea și a negației la textul deja existent, respectiv prin completarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. cu situația în care instanța de apel, în mod greșit, nu a dispus încetarea procesului penal. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

De altfel, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mod constant, în sensul respingerii unor excepții vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., constatând că, potrivit noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, iar spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai statuat că restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia de cale extraordinară de atac.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM