ÎCCJ, Decizia nr. 21/2022

Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 14 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și pct. 12 din C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. 1969), formulată de inculpata A..

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, republicată, acestea nefiind îndeplinite cumulativ în cauză, întrucât, deși este incontestabil că excepția a fost invocată de către recurenta inculpată A. în fața unei instanțe judecătorești și vizează dispoziții dintr-o lege în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, admisibilitatea unei astfel de cereri impune însă îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate, inclusiv a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce nu este realizată în cauza pendinte.

În acest sens, în speță, s-a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta inculpată A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea și completarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012, în termen procedural a formulat recurs recurenta - inculpată A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători la data de 27 ianuarie 2022, în cauză fiind stabilit prim termen la data de 21 februarie 2022.

La termenul de judecată din data 21 februarie 2022 au avut loc dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, precum și cele ale apărătorului ales al recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată următoarele:

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe stipulate expres de textul de lege menționat:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

În dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, a fost reglementată o condiție a relevanței și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, implicând constatarea dacă aceasta are sau nu legătură cu soluționarea cauzei.

Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, deci să justifice un interes.

În același sens, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată în abstract și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă. Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește influența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, întrucât textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea dosarului aflat pe rolul instanței de judecată.

În analiza condițiilor enumerate anterior, prin raportare la speța dedusă controlului, se constată că excepția a fost invocată de recurenta inculpată A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, respectiv dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 și pct. 12 din C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. 1969).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, cu privire la solicitarea de a fi sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale antemenționate, constată că instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat în mod corect atunci când, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, printr-o încheiere motivată, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că nu au fost îndeplinite cumulativ cerințele alin. (1), (2) și (3) din același text de lege.

Rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate ține de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce exced chiar competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Sub aceste aspecte, se constată că, deși prezenta excepție a fost invocată de către recurenta inculpată, în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin raportare la o serie de texte constituționale, iar textele criticate sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, solicitarea apărării tinde, în fapt, la modificarea dispozițiilor legale, prin extinderea dincolo de spiritul textelor de lege apreciate ca nefiind constituționale, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că prin excepția invocată se tinde la modificarea sau completarea normei legale, atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

O asemenea solicitare nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M.Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, din care se reține Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" și nici "nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

În consecință, este evident că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate arătate nu a fost determinată de o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, în sarcina instanței de contencios constituțional.

În acest context, Înalta Curte concluzionează că, în cauză, inculpata A. nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în cauza de față neexistând o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea prezentei cauze.

Așadar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerința prevăzută de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, în sensul că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 și pct. 12 din C. proc. pen., precum și a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (referitoare numai la abrogarea dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 171 din C. proc. pen. 1969) nu are legătură cu speța dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din 14 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM