ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 200/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, printre altele, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a disp. art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, formulată de inculpata A..

Pentru a pronunța această soluție, de Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin încheierea de ședință din Camera de consiliu din data de 02.02.2022, Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul București, secția I Penală, în baza art. 250

2

din C. proc. pen., raportat la art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 249 alin. (1), (4) și 5 din C. proc. pen., a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, dispusă prin ordonanța din data de 27.08.2020, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în dosarul nr. x/2020.

A menținut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanța din data de 27.08.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în dosarul nr. x/2020, cu privire la sumele de 2.000 euro și 16.100 RON, ridicate de la inculpata A..

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, prin rechizitorul din data de 03.11.2020, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, și participație improprie la acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 360 alin. (1), (2), (3) din C. pen. (2 infracțiuni din data de 29.05.2020 și 03.06.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Conform procesului-verbal din 28.08.2020, atașat la dosarul de urmărire penală, persoana vătămată B. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatei A., pentru recuperarea sumei de 15.000 euro remisă inculpatei.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpata A. care a solicitat admiterea cererii, apreciind că măsura asigurătorie analizată prin încheierea din data de 02.02.2022 a încetat de drept la data de 05.11.2020, dată la care, instanța fiind sesizată prin rechizitoriul nr. x/2020 din data de 03.11.2020 a verificat măsurile preventive.

La același termen de judecată contestatoarea inculpată A. a solicitat admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a disp. art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, cereri care au fost respinse pentru motivele consemnate în practicaua încheierii.

Astfel, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, invocată de inculpata A., s-a constatat că, prin apărările formulate, practic ceea ce se dorește este ca instanța de contencios constituțional să spună completului de judecată cum trebuie să aplice dispozițiile Legii nr. 6/2021.

S-a motivat că, toate criticile formulate prin raportare la cele șase articole din Constituția României sunt practic apărări de fond, fie de nelegalitate, fie de netemeinicie a modalității în care prima instanță a înțeles să aplice dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpata A., solicitând admiterea căii de atac, desființarea încheierii penale și, pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României.

În esență, a susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală și netemeinică, întrucât, pe de o parte acest demers promovat îndeplinea toate condițiile cerute de lege pentru admiterea acestuia, iar pe de altă parte, Curtea de Apel București a procedat la o verificare a temeiniciei cererii, iar nu a admisibilității, fapt care contravine dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 41/1992.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 23.03.2022, formând obiectul dosarului nr. x/2020, cu termen de judecată la data de 29 martie 2022.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărătorului ales al recurentei inculpate și ale Parchetului asupra contestației, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul formulat de inculpata A., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor anterior menționate, trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de recurenta inculpata A., într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală (dosar nr. x/2020), are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, trebuie îndeplinită și cea de-a patra condiție, și anume aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Înalta Curte apreciază că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanța constată că este îndeplinită și ultima condiție prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată au legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care inculpata a invocat în cadrul contestației formulate faptul că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. nu prevăd în mod concret și precis momentul de la care curge termenul de 6 luni (pentru procuror) ori de 1 an (pentru judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată) pentru verificarea măsurilor asigurătorii care erau deja în ființă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6 din data de 28 februarie 2021, în dosarele de urmărire penală și de instanță, deja înregistrate la acea dată.

Totodată, s-a mai susținut că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. nu conțin criterii temporale (termene procedurale și momentul la care încep să curgă) în raport cu care organul judiciar trebuie să verifice măsurile asigurătorii luate anterior datei de 28.02.2021, în dosarele penale preexistente acestei modificări legislative, creând astfel reale dificultăți practice în dosarele în care în mod legitim se ridică astfel de întrebări.

În concluzie, a precizat că, printre problemele ridicate de aplicarea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. se numără aspectele legate de calculul termenului înăuntrul căruia trebuie să se facă verificarea, aplicabilitatea acestuia doar în cursul procesului penal, motivarea actului prin care se realizează verificarea, sancțiunea care intervine pentru omisiunea verificării ori verificarea tardivă a măsurii asigurătorii și calea de atac care se poate exercita împotriva soluției dispuse în urma verificării.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, de către o parte din dosar, că dispozițiile a căror constituționalitate este contestată vizează drepturile și interesele recurentei inculpate A. și au legătură cu soluționarea cauzei, fiind astfel îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Opinia instanței cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României.

Dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. prevăd că "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și art. 250

1

, aplicându-se în mod corespunzător."

Recurenta a apreciat că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. încalcă prevederile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României.

În art. 15 alin. (2) din Constituția României se prevede că "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."

Egalitatea în drepturi este reglementată în art. 16 din Constituția României, în alin. (1) și (2) prevăzându-se că "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."

Accesul liber la justiție este reglementat în art. 21 din Constituția României, stabilind că "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite."

Art. 24 din Constituția Românie, care reglementează dreptul la apărare, prevede că "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

În art. 52 alin. (3) din Constituția României se prevede că "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."

Exercitarea drepturilor și a libertăților este reglementat în art. 57 care stabilește că "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți."

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că jurisprudența recentă a Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigență care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea și previzibilitatea sunt condiții esențiale ale calității și constituționalității normei juridice.

Aplicând aceste considerații teoretice în concret cauzei de față, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a momentului în care începe să se aplice și a sancțiunii care intervine în cazul omisiunii verificării ori verificarea tardivă a măsurii asigurătorii este de natură să confere normei de drept procesual penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituțional.

Soluțiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiții și criterii clare și precise, or, dispozițiile referitoare la verificarea măsurii asigurătorii, astfel cum au fost introduse prin art. 19 pct. 2 din Legea nr. 6/2021, nu sunt suficient de clare și explicit stabilite la nivel legislativ, cu consecințe directe atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât și pentru instanța chemată să aprecieze cu privire la legalitatea și temeinicia solicitărilor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpata A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, din cuprinsul încheierii penale nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Va desființa, în parte, încheierea recurată, și rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României, din cuprinsul încheierii penale nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Desființează, în parte, încheierea recurată și, rejudecând, admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2022.