ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 524/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra cauzei penale de față,

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 250

2

, C. proc. pen., au fost mențiunute măsurile asigurătorii ale sechestrului și popririi, luate prin Ordonanța din data de 18. XII.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, din Dosarul nr. x/2015, și menținute prin sentința penală nr. 1.407/27. XI.2020 a Tribunalului București, secția I penală, din Dosarul nr. x/2018.

Pentru a hotărî în acest, prima instanță a reținut că, prin ordonanța din data de 18.12.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, din dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurilor sechestrului asigurător și popririi asupra bunurilor imobile și imobile, precum și asupra unor conturi bancare, în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, primită cu titlu de mită, iar, prin sentința penală de condamnare, a fost luată măsura de siguranță a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, cu titlu de mită.

Verificând măsurile sechestrului asigurător și popririi, din punctul de vedere al noilor dispoziții ale art. 250

2

C. proc. pen., Curtea a constatat că nu a intervenit nici un element de noutate, care să modifice măsurile asigurătorii ori să justifice revocarea acestora.

Împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018, au formulat contestații, în termen legal, contestatorii A., B., B. (senior), C. și D..

La termenul din data de 25 mai 2021, apărătorul ales al contestatorilor A., B., B. (senior), C. și D. a depus motivele de contestație.

Astfel, un motiv de contestație se referă la nemotivarea încheierii atacate, având în vedere că, în opinia apărătorului, o singură alegație a instanței de apel, în sensul că nu au apărut elemente noi care să justifice ridicarea măsurilor asiguratorii, nu echivalează cu o motivare, motiv pentru care a solicitat admiterea contestației și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un al alt motiv de contestație, în ipoteza în care Înalta Curte apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, se referă la faptul că în cauză este incident cazul de încetare a procesului penal prevăzut de dispozițiile art. 396 alin. (6) raportat la dispozițiile art. 16 l lit. e) C. proc. pen., ipoteză procesuală care ar iradia cu privire la situația contestatorilor în sensul că face imposibilă dispunerea oricăror măsuri procesuale cu privire la aceștia. În acest sens, a susținut că inculpatul E. a fost trimis în judecată fără să fie urmată procedura specială în raport, a răspunderii ministeriale, urmărirea penală putând fi efectuată la cererea Președintelui României, așa cum prevăd dispozițiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 și de Legea nr. 115/1999, privind răspunderea ministerială.

În susținerea contestației a mai invocat faptul că, în cauză, s-au aplicat sechestre asiguratorii și au fost menținute fără ca organele judiciare să indice un temei din dreptul substanțial. Astfel, a susținut că măsurile asigurătorii au fost dispuse în vederea confiscării unor sume de bani care ar fi provenit din săvârșirea infracțiunii de luare de mită și care ar fi servit la achiziția bunurilor respective, în condițiile în care titularii dreptului de proprietate nu au fost niciodată acuzați că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală. Or, față de dispozițiile art. 107 C. pen., măsurile de siguranță sunt sancțiuni penale care se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată, respectiv și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. A solicitat să se observe că petenții-contestatori au avut calitatea de martori și nu li s-a atribuit cea de făptuitor, motiv pentru care a apreciat că nu este posibilă confiscarea specială. Un argument suplimentar sub acest aspect, este cel prevăzut de art. 44 alin. (1) Constituția României, dreptul de proprietate fiind garantat, iar, în conformitate cu alin. (8), averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii fiind prezumat. În final, a subliniat că, în conformitate cu alin. (9), bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate doar in condițiile legii.

De asemenea, un al alt motiv de contestație se referă la calitatea procesuală atribuită de organul de urmărire penală și validată ulterior în cursul procedurilor, respectiv cea de martor. Astfel, în ipoteza în care s-ar admite că este conformă cu legea audierea contestatorilor în cursul procesului în calitate de martori, se pune problema dacă acestei categorii speciale de martor i se aplică ori nu dispozițiile art. 118 C. proc. pen., așa cum a fost cenzurat prin examenul de constituționalitate operat prin Decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională, care a constatat că soluția legislativă cuprinsă în textul de lege menționat, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare este neconstituțională. În continuare, a arătat că împotriva contestatorilor audiați în calitate de martori nu s-au formulat niciodată acuzații în materie penală, în înțelesul sintagmei specific jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia fiind solicitați să dea declarații în legătură cu proveniența unor sume de bani cu care au fost achiziționate o serie de bunuri aflate in patrimoniul lor, iar declarațiile date au fost folosite ulterior în cursul procedurilor împotriva intereselor patrimoniale ale contestatorilor, în raport de bunurile acestora dispunându-se măsuri asigurătorii pe ideea aplicării dispozițiilor legale privind confiscarea specială. Din acest punct de vedere, față de art. 120 alin. (1) C. proc. pen., a considerat că organul judiciar era ținut și de obligația de a le aduce la cunoștință persoanelor audiate în calitate de martori împrejurarea că au dreptul de a nu se acuza (de a nu face declarații în contra intereselor patrimoniale proprii), fiind singura soluție care satisface exigențele dreptului la un proces echitabil. În plus, în susținerea acestui aspect, cu titlu de exemplu, a arătat că până și în materia civilă, în cazul interogatoriului, pârâtul are dreptul să refuze să răspundă la întrebările adresate de reclamant ori de instanța de judecată. A considerat că organele judiciare s-au folosit în mod nepermis de un vid legislativ, constând în aceea că nu este reglementat de C. proc. pen., în mod distinct, situația procesuală a așa numitelor "persoane interesate", chemate să participe la procedurile judiciare. Având în vedere această deficiență, a solicitat să se constate că organelor judiciare (procuror și instanța de fond) le incumba obligația, în raport de faptele și împrejurările de fapt ce se urmăreau a fi dovedite, să aducă la cunoștința contestatorilor, audiați ca martori, dreptul de a nu face declarații. Având in vedere că acest lucru nu s-a întâmplat, a susținut că declarațiile date în cursul procesului de către contestatori au fost obținute în mod nelegal, sens în care a solicitat instanței de control judiciar să constate că acestea nu pot fi folosite in procesul penal, în raport cu dispozițiile art. 102 alin. (2) și art. 403 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în conformitate cu Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale, excluderea declarațiilor conduce la eliminarea acestora din dosarul cauzei.

Contestatorii au mai invocat faptul că nu există probe că inculpatul E. a primit o parte din mită în numerar, neavând astfel posibilitatea să remită sume de bani către F., iar aceasta mai departe familiei. În susținerea acestui motiv de contestație, a arătat că instanța de fond a validat în integralitate susținerile din rechizitoriu referitoare la remiterile în numerar.

A mai invocat faptul că, în faza apelului, a depus înscrisuri din care rezultă că petenții-contestatori au făcut dovada că veniturile realizate în perioada de referință sunt comparabile cu cheltuielile.

Un ultim motiv de contestație se referă la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat in termenul legal cu privire la situația procesuală a imobilului str. x, sector 3 București proprietatea lui A., sens în care a solicitat să se constate că a încetat de drept măsura sechestrului asigurător în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziționarea apartamentului nr. x.

Examinând încheierea atacată, atât în raport cu motivele invocate de contestatori, cât și în raport cu actele și lucrările de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 21.12.2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a dispus trimiterea în judecată, sub măsura controlului judiciar, a inculpatului E., sub aspectul săvârșirii în formă continuată a infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (4 acte materiale).

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția I penală, sub nr. x/2018.

În actul de sesizare a instanței, în esență, s-a reținut că, în calitate de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS), în perioada 10.12.2009 - 08.05.2012, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul E. a solicitat reprezentanților societăților G. și H. (subcontractant al societății G.) un comision de 10% din valoarea fiecărui act adițional sau contract pe care l-a semnat în această calitate și a primit suma totală de 6.300.000 de euro, dintre care 5.500.000 euro prin transferuri bancare și 800.000 euro în numerar, după cum urmează:

- pentru semnarea Actului Adițional nr. 16/19.07.2010 la Contractul x/2002 pentru realizarea unui Parteneriat pentru Proiectarea, Construirea și Operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat al Asigurărilor de Sănătate din România (SIUI), act adițional având ca obiect trecerea la o soluție centralizată, încheiat între CNAS și societatea G., în valoare de 38.056.607 euro, inculpatul E. a solicitat în lunile ianuarie- februarie 2010 de la reprezentantul societății G., I., și de la reprezentantul subcontractantului H., J., un comision de 10% din valoarea actului adițional; în baza acestei solicitări i-au fost remise următoarele sume:

a) 100.000 de euro în numerar în luna februarie 2010, sumă remisă inculpatului de către I., reprezentantul G., la locuința acestuia din urmă,

b) 3.000.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveția ale societății offshore K.. în perioada 21.12.2010-10.01.2011;

c) 700.000 de euro în numerar, în mai multe tranșe, în cursul anului 2010, sumă remisă inculpatului de către J., reprezentanta H.;

- pentru semnarea Actului Adițional nr. 18/08.09.2011 la Contractul x/2002, act adițional încheiat între CNAS și societatea G., având ca obiect includerea în SIUI a Casei OPSNAJ, în valoare de 20.499.000 euro, inculpatul E. a reiterat față de reprezentantul societății G., I., și reprezentantul subcontractantului H., J., solicitarea de remitere a unui comision de 10% din valoare în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest act adițional, respectiv în perioada iulie- august 2011; în baza acestei solicitări i-a fost remisă suma de 2.300.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveția ale societății offshore K.. în perioada 3-30 ianuarie 2012.

- pentru semnarea Contractului nr. NLD/704 din 30.01.2012, contract încheiat între CNAS și societatea HP, având ca obiect furnizarea de servicii privind implementarea prescripției electronice, în valoare totală de 36.290.730 RON, inculpatul E. a reiterat față de reprezentantul societății G., I., și față de reprezentantul subcontractantului H., J., solicitarea remiterii unui comision de 10% din valoare, în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest contract, respectiv în perioada februarie- august 2011; nu au fost identificate remiteri efectuate către inculpat în baza acestei solicitări;

- pentru semnarea Acordului cadru nr. NLD/3050 și a Contractului nr. NLD/3051, ambele din 23.04.2012, (documente ce fac corp comun) între CNAS și asocierea G.-L., având ca obiect soluția informatică privind implementarea Cardului Național de Asigurări Sociale de Sănătate, în valoare totală de 87.636.000 RON, inculpatul E. a reiterat către reprezentantul G., I., solicitarea de remitere a unui comision de 10% din valoare, în perioada de întocmire a ofertei G. pentru acest contract, respectiv în perioada februarie - noiembrie 2011; în baza acestei solicitări i-a fost remisă suma de 200.000 de euro prin transfer bancar în conturile din Elveția ale societății offshore K.. în perioada 25 iulie-22 octombrie 2012.

Cu privire la măsurile asigurătorii, Înalta Curte reține că, prin ordonanța din data de 18.12.2018 a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, din dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurilor sechestrului asigurător și popririi asupra bunurilor imobile și imobile, precum și asupra unor conturi bancare, în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, primită cu titlu de mită, iar, prin sentința penală de condamnare, a fost luată măsura de siguranță a confiscării speciale a sumei de 6.300.000 euro, cu titlu de mită.

Astfel, prin sentința penală nr. 1.407/27.11.2020, din dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289, alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu menținerea măsurilor asigurătorii și confiscarea specială a sumei de 6.300.000 euro.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. în referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpatul E. suma de 6.300.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial BNR, din ziua executării.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziționarea apartamentului nr. x situat pe strada x, nr. 12, Bl. M23.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. 265/P/2015 din data de 18.12.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, cu privire la următoarele bunuri si sume de bani:

- suma de 2.183.820 euro existentă la data de 1 februarie 2018 în conturile din Elveția ale societății K.., plus dobânzile ulterioare;

- suma de 1.503.000 euro, primită de M. S.R.L. și investită în terenul și construcția din București strada x nr. 22, proprietatea M. S.R.L.;

- suma de 137.500 de euro, primită de B. și investită în apartamentul situat în București, strada x nr. 12, proprietatea lui B.;

- autoturismul marca x cu seria de șasiu x achiziționat cu suma de 86.800 RON pe numele lui B.,

- suma de 37.464 RON primită de N. și investită în apartamentul nr. x din București, strada x nr. 4, proprietatea acesteia;

- suma de 68.680 RON primită de O. și investită în apartamentul nr. x din București, strada x nr. 4, proprietatea acesteia, sumele de bani susmenționate urmând să facă obiectul confiscării speciale în temeiul art. 289 alin. (3) C. pen. în referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente și viitoare în limita sumei de 2.294.187 euro (având în vedere că suma totală primită cu titlul de mită de inculpat a fost de 6.300.000 de euro, iar în limita sumei de 4.005.813 euro au fost identificate sumele de bani si bunurile imobile ce fac obiectul măsurilor asiguratorii mai sus menționate).

Împotriva sentinței penale nr. 1407/27.11.2020 a Tribunalului București, secția I penală, din dosarul nr. x/2018, au formulat apel inculpatul E. și intimații B. (senior), B., C., D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 250

2

C. proc. pen. (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021.) "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Potrivit art. 249 C. proc. pen.: (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(4

1

) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea***) părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiționată de constatarea prealabilă a necesității instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

Prin urmare, aspectul ce face obiectul analizei instanței în temeiul art. 250

2

C. proc. pen., este acela al subzistenței temeiurilor avute în vedere la momentul dispunerii, precum și acela al proporționalității măsurii asiguratorii.

În acest context, Înalta Curte observă că în susținerea contestațiilor formulate, sunt invocate critici de nelegalitate și netemeinicie, pe care contestatorii ar fi trebuit să le invoce în cadrul creat de art. 250 C. proc. pen., care vizează contestarea măsurilor asiguratorii. Deși contestatorii critică o neargumentare de către instanța de apel a concluziei nesurvenirii unor modificări, se observă că nici aceștia nu indică modificări relevante care ar fi intervenit după momentul dispunerii măsurilor asiguratorii și nici nu invocă faptul că prin durată măsurile asiguratorii au depășit limitele proporționalității.

Înalta Curte nu împărtășește punctul de vedere al contestatorilor, în sensul că încheierea contestată este nemotivată, putându-se vorbi cel mult despre o insuficientă motivare față de care nu se poate dispune o soluție de desființare cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București în vederea reanalizării situației măsurilor asiguratorii în baza dispozițiilor art. 250

2

C. proc. pen.. Chiar dacă s-ar reține existența unei nemotivări, dispozițiile art. 425

1

C. proc. pen., care constituite dreptul comun în materia căii ordinare de atac a contestației, prevede o singură ipoteză de desființare cu trimitere spre rejudecare, aceea a nerespectării dispozițiilor privind citarea (alin. (7), pct. 2 lit. b), iar art. 2 din Protocolul 7 adițional la Convenție, referitor la asigurarea dublului grad de jurisdicție, nu este incident, obiectul analizei neconstituindu-l acuzația în materie penală.

În plus, în raport cu motivul de contestație invocat de apărare, în sensul nemotivării încheierii contestate, precum și în raport cu cel care se referă la faptul că s-au aplicat sechestre asiguratorii și au fost menținute fără ca organele judiciare să indice un temei din dreptul substanțial, întrucât contestatorii au calitatea de martori și, în plus, nu s-ar fi aplicat dispozițiile art. 118 C. proc. pen., așa cum a fost cenzurat prin examenul de constituționalitate operat prin decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională, care a constatat că soluția legislativă cuprinsă în textul de lege menționat, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare este neconstituțională, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

De asemenea, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 19/16.10.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 953 din 04/12/2017) s-a arătat că atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 din Convenție. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi și obligații cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 din Convenție, care nu este aplicabil în speță (CEDO. secția a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03)."

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzații penale - în sensul în care această noțiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca "noțiune autonomă a Convenției", independent de conotația pe care o are în sistemele naționale de drept ale statelor contractante - a fost menționat de instanța europeană și în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmărește stabilirea unui grad de vinovăție raportat la o infracțiune săvârșită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzație în materie penală.

În continuare, Înalta Curte apreciază că incidența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale sau a unui temei de excludere a unor mijloace de probă nu constituie chestiuni ce pot fi tranșate în acest cadru procesual, urmând ca asupra acestora să se pronunțe instanța învestită cu soluționarea apelurilor.

În ceea ce privește chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentința penală apelată asupra imobilului proprietatea lui A. situat în str. x, sector 3 București, Înalta Curte reține următoarele: dezbaterile întemeiate pe art. 250

2

C. proc. pen. au vizat generic, într-adevăr, măsurile asiguratorii dispuse în cauză, neexistând nicio mențiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asiguratorii luate în faza de urmărire penală, instanța de apel pronunțându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă. Pe de altă parte, instanța de apel nu a depășit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligația de a se pronunța cu privire la măsura asiguratorie luată prin sentința penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în C. proc. pen. art. 250

2

, și chiar dacă acest termen ar fi fost depășit, se constată că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanța de apel să analizeze condițiile aplicării art. 250

2

C. proc. pen. și în privința măsurii asiguratorii luate prin sentința penală.

În raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte consideră că în mod corect prima instanța a constatat legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii motiv pentru care, în baza art. 250

2

, raportat la art. 250

1

C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A., B., B. (senior), C. și D., împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 276 alin. (2) din C. proc. pen., vor fi obligați contestatorii la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A., B., B. (senior), C. și D., împotriva încheierii penale din 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 mai 2021.