ÎCCJ, Decizia nr. 350/2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea nr. 13J din 7 octombrie 2020 pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a fost respinsă acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei judecător A. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii în 11 martie 2021, doamna judecător A. a solicitat completarea dispozitivului hotărârii secției pentru judecători în materie disciplinară anterior menționată, sub aspectul acordării cheltuielilor judiciare constând în onorariu de avocat.

Prin Hotărârea nr. 8J din 7 aprilie 2021 pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a fost admisă cererea de completare a dispozitivului Hotărârii nr. 13J/7.10.2020 formulată de doamna judecător A.; s-a dispus completarea dispozitivului hotărârii, în sensul că a fost respinsă cererea de obligare a Inspecției Judiciare la plata cheltuielilor de judecată, ca inadmisibilă.

În motivare, secția a reținut că, prin întâmpinarea formulată, pârâta judecător a solicitat obligarea Inspecției Judiciare la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cererea fiind reiterată cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, cum s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2020.

Așadar, în raport de art. 444 C. proc. civ., secția a constatat că a omis să se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta judecător A.

Secția a constatat că cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată este inadmisibilă, întrucât temeiul de drept al acesteia, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., stipulează că fundamentul acordării acestor cheltuieli îl constituie culpa procesuală, care nu poate fi reținută în litigiul pendinte. S-a arătat că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, dar aceste dispoziții nu atribuie Consiliului un statut de instanță de judecată, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Același aspect a fost subliniat și de Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007 și nr. 632/2016 reținându-se că Secțiile în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt instanțe de judecată în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, ci organe administrativ-jurisdicționale.

Pe cale de consecință, competența secției pentru judecători în materie disciplinară, ca instanță de judecată, este expres și limitativ prevăzută de lege, respectiv doar în materia răspunderii disciplinare a magistraților, iar dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se completează cu dispozițiile C. proc. civ. în ce privește procedura de soluționare a acțiunii disciplinare.

Secția a făcut referire și la jurisprudența pe acest aspect a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, respectiv deciziile nr. 29/28.01.2013 și nr. 154/3.06.2019 pronunțate în materie disciplinară.

Împotriva Deciziei nr. 8J din 7 aprilie 2021, petenta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cuprinsul criticilor, a arătat că hotărârea recurată este nelegală, prin greșita aplicare a normelor de drept procesual, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut că secția pentru judecători în materie disciplinară nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a Inspecției Judiciare la plata cheltuielilor de judecată formulată de recurenta ce avea calitatea de pârâtă în procedura disciplinară.

Prin urmare, susține recurenta, cererii îi sunt aplicabile dispozițiile art. 444 din C. proc. civ., iar norma legală reprezentată de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. are caracter de ordin general, astfel că aplicabilitatea acesteia este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate.

A invocat Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de care a susținut că dispozițiile art. 453 C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu dispozițiile legale ce reglementează soluționarea acțiunii disciplinare, cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată având ca temei culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

De altfel, dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu reglementează, în mod expres, situația cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura disciplinară, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, a invocat Decizia nr. 133/25.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin care s-a reținut obligarea Inspecției Judiciare la plata cheltuielilor de judecată, pe motiv că "sunt aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (1) și alin. (2) teza întâi C. proc. civ.".

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata a susținut că recurenta a indicat ca temei de drept al recursului pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. doar formal, întrucât nu ar fi precizat care este norma de procedură civilă greșit aplicată, aspect care ar atrage nulitatea recursului.

Pe fondul recursului, intimata a susținut că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este inadmisibilă, pentru că procedura disciplinară a magistraților are o natură specială, astfel cum este prevăzută în Legea nr. 317/2004 și Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, astfel că Inspecția Judiciară acționează în temeiul legii și în vederea respectării acesteia, iar o eventuală răspundere poate aparține doar Statului Român.

A invocat jurisprudență pe acest aspect, făcând referire la Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 11/1995, consacrată și prin Decizia nr. 632 din 27 octombrie 2016 a Curții Constituționale.

În subsidiar, în condițiile în care se apreciază că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă și în procedura specială disciplinară, intimata a solicitat respingerea ei, ca neîntemeiată, fiindcă recurenta nu ar fi făcut dovada respectivelor cheltuieli. La dosar au fost depuse doar un extras de cont și o împuternicire avocațială, fără să se fi făcut dovada că suma solicitată este contravaloarea onorariului de avocat.

În final, intimata a solicitat și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., față de circumstanțele cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că recurenta a formulat critici prin care a susținut că au fost greșit aplicate prevederile legale referitoare la cheltuielile de judecată și la completarea hotărârii judecătorești, respectiv art. 453 și art. 444 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susține greșita aplicare a unor norme de drept procesuale și nu a unor texte de drept material.

Ca urmare, se constată că pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost formal indicat, iar susținerea intimatei privind nulitatea recursului nu este corectă, Înalta Curte urmând a analiza recursul din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, recurenta susține că i se cuvin cheltuielile de judecată efectuate în procedura cercetării disciplinare, fiindcă Legea nr. 317/2004 nu reglementează în mod expres acest aspect, caz în care se aplică prevederile C. proc. civ., iar partea care pierde procesul este ținută să plătească cheltuielile de judecată făcute de adversar.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Din textul de lege citat anterior, Înalta Curte reține că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de "despăgubire" acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții adverse.

Așadar, fapta părții "care cade în pretenții" declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le cheltuie. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții" și reprezintă o sancțiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanșarea procesului și o modalitate de despăgubire a celeilalte părți.

În cauză, condițiile textului de lege anterior citat nu sunt întrunite, întrucât cercetarea disciplinară a magistraților care are o natură juridică specială, astfel cum este prevăzută în dispozițiile Legii nr. 317/2004 și Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, în sensul că Inspecția Judiciară acționează în temeiul legii și în vederea respectării acesteia.

Așa cum în mod corect s-a reținut în decizia atacată, prin jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispozițiile speciale ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004.

Sub acest aspect, în jurisprudență s-a arătat că "un argument esențial este reprezentat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional" (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Decizia nr. 266/2017, Decizia nr. 271/2017 și Decizia nr. 293/2017).

Din perspectiva incompatibilității instituției procesuale a cheltuielilor de judecată, respectiv a culpei procesuală cu procedura administrativ-jurisdicțională de soluționare a acțiunii disciplinare, prezintă relevanță faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, în cadrul căruia nu se pot reține aspecte referitoare la culpă procesuală și la sancțiunea procesuală pentru partea care se face vinovată de declanșarea procesului, chestiuni specifice urmărite de un subiect de drept privat.

Recurenta invocă, în sprijinul recursului său, Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit:

"În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rămân aplicabile".

În susținerea ideii că este suficient ca partea să câștige procesul pentru a fi aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenta face referire la considerentele deciziei anterior menționate, prin care s-a reținut "caracterul de ordin general al normei reprezentate de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate".

Acestea considerații nu pot fi reținute în cauza pendinte, urmând a fi respinse, în raport de specificul litigiului de față, care are natura juridică a unei activități administrativ-jurisdicțională, cum s-a arătat anterior.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției, iar art. 49 alin. (6) din același act normativ stipulează că, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, se aplică una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de judecător sau procuror și cu circumstanțele personale ale acestuia.

În consecință, analiza secției în materie disciplinară este limitată la aceste aspecte.

Dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 menționează ce trebuie să cuprindă hotărârile Secțiilor în materie disciplinară, inclusiv din aceste dispoziții rezultând existența unei limite în ceea ce privește aria de pronunțare în materie.

În final, art. 49 alin. (7) din același act normativ prevede că dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ. (Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare), în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta. Or, procedura de față este una specifică, administrativă, care se completează cu C. proc. civ. în vederea respectării garanțiilor procesuale și procedurale ale judecătorului vizat de procedura disciplinară.

În consecință, secția în materie disciplinară se poate pronunța doar dacă a fost sau nu săvârșită o abatere disciplinară și poate stabili sancțiunea disciplinară, toate acestea în cadrul unei proceduri care să respecte garanțiile procesuale și procedurale ale judecătorului vizat de procedura disciplinară.

De altfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că "art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de parte căzută în pretenții. Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare".

În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, respectiv Deciziile nr. 29/28.01.2013 și nr. 154/3.06.2019 pronunțate în materie disciplinară, prin care s-a reținut că Inspecția Judiciară nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată motivat, pe de o parte, de natura specială a procedurii disciplinare, rolul și atribuțiile Inspecției Judiciare, iar pe de altă parte, de fundamentul juridic al cauzei care nu permite identificarea sau stabilirea unei culpe procesuale în condițiile art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 8J din 7 aprilie 2021 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.

GGC - ED