ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 82/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.562/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 19.731/3/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; a fost depus un memoriu amicus curiae de către părți aflate în aceeași situație cu cea a intimatului-reclamant din cauza în care a fost formulată sesizarea.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 7 septembrie 2021, în Dosarul nr. 19.731/3/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispozițiilor art. 477-478 din Codul de procedură civilă, în absența formulării de către reclamant, printr-o cerere proprie de apel, a unor critici în legătură cu evaluarea imobilului, acesta poate solicita ulterior, printr-o cerere de sine stătătoare, aplicarea direct în apel a modificărilor aduse Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 octombrie 2021 cu nr. 2.562/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 6 decembrie 2021.

Codul de procedură civilă

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013)

Dosarul nr. 19.731/3/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la data de 11 iunie 2018, în condițiile în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a emis o decizie de compensare în termenul legal.

Astfel, reclamantul s-a adresat instanței judecătorești, în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, pentru constatarea existenței dreptului său de proprietate asupra mai multor apartamente din imobilul situat în municipiul București și acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru acestea, respectiv obligarea entității competente la emiterea deciziei de compensare prin puncte, la valoarea stabilită prin raportul de evaluare ce va fi efectuat, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 955 din 21 august 2019, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei compensatorii pentru apartamentele solicitate, la un punctaj a cărui stabilire va presupune convertirea sumei de 606.903,79 euro în lei, prin aplicarea cursului de schimb valabil la momentul emiterii deciziei compensatorii de către pârâtă; a stabilit că decizia compensatorie trebuie emisă de îndată ce hotărârea rămâne definitivă.

Evaluarea apartamentelor s-a realizat cu luarea în considerare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii, adică în baza grilei notariale valabile în anul 2013 pentru municipiul București.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, criticând-o pentru necomunicarea raportului de expertiză, pentru incorectitudinea evaluării efectuate de expert, întrucât grila notarială prevedea prețuri distincte pentru anexe și pentru pivnițe/boxe, astfel încât nu se putea aplica pentru acestea valoarea unitară pe metru pătrat pentru locuințe, precum și pentru obligarea sa la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din 7 septembrie 2021, reclamantul a depus note de ședință, prin care a solicitat ca stabilirea numărului de puncte să se facă prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2020 pentru modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2021 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2020), adică prin raportare la grila notarială valabilă pentru municipiul București în anul precedent celui în care instanța de apel judecă fondul dosarului de despăgubire (la acest moment, grila notarială valabilă în anul 2020 pentru municipiul București).

La același termen, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească, în raport cu solicitarea reclamantului, dacă, în apelul declarat de o parte, partea potrivnică poate formula pretenții noi întemeiate pe un act normativ apărut în cursul judecării apelului.

Prin încheierea pronunțată, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății apelului declarat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, Dosarul nr. 19.731/3/2018 este înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și nu a fost soluționat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curții de apel a fost învestit cu soluționarea apelului declarat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuție, având în vedere că, în ipoteza constatării admisibilității unei cereri de sine stătătoare a reclamantului, prin care tinde la schimbarea soluției primei instanțe, în absența formulării de către acesta, printr-o cerere proprie de apel a unor critici în legătură cu evaluarea imobilului, o asemenea schimbare a hotărârii tribunalului ar putea fi pronunțată de către instanța de apel, în timp ce, în ipoteza constatării inadmisibilității unei cereri de acest tip, instanța de apel nu va putea schimba sentința atacată în sensul dorit de reclamant (majorarea numărului de puncte acordate în compensare), nici dacă apelul adversarului Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor conține acest tip de critici, față de principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac (art. 481 din Codul de procedură civilă).

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate, întrucât însăși aplicarea de către instanțe a unor dispoziții de drept material, altele decât cele aflate în vigoare la data sesizării, are un caracter excepțional, conform principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța europeană a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă. Preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent, în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (cauzele Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreatis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, Hotărârea din 28 octombrie 1999, OGIS - Institutul Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții împotriva Franței, Hotărârea din 27 mai 2004). În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale (spre exemplu, paragraful 4 din Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

Intervenția legiuitorului în cursul proceselor aflate pe rol, ce a generat problema de drept pentru care este sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a realizat, pe de o parte, ca normă de drept tranzitoriu, prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, act normativ relativ recent, adoptat într-o materie de interes general, cea a restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și a cărui aplicare a condus la declanșarea unui număr considerabil de litigii, iar, pe de altă parte, prin modificările aduse art. 21 alin. (6) din legea în discuție, ultima dintre acestea și singura care a produs efecte (actul normativ prin care s-a realizat nefiind nici suspendat și nici nedeclarat neconstituțional) fiind Legea nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii (Legea nr. 193/2021), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, fapt ce rezultă din consultarea bazei de date electronice a instanței supreme.

Intimatul-reclamant a apreciat ca fiind admisibilă din punct de vedere procedural cererea sa, făcând referire la notele de ședință, prin care a susținut că Legea nr. 193/2021 este aplicabilă în cauză, în faza procesuală a apelului, sens în care a invocat deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 46 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021 (Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021) și nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.080 din 20 decembrie 2018 (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018), deciziile Curții Constituționale nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018, și nr. 613 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, precum și dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu și-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 19731/3/2018 a reținut că, prealabil, trebuie avut în vedere că, în legătură cu aplicarea legii noi (modificatoare) direct în apel, se ridică nu numai problema de a stabili care sunt dispozițiile de drept substanțial prin prisma cărora instanța de control judiciar analizează cererea/cererile de apel (în materia de față, Legea nr. 165/2013 - în forma în vigoare la data sesizării instanței sau, dimpotrivă, același act normativ în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii în apel), ci și aceea de ordin procedural a respectării limitelor efectului devolutiv al apelului, impuse de art. 477-478 din Codul de procedură civilă, atunci când, în absența formulării de către reclamant, printr-o cerere proprie de apel, a unor critici în legătură cu evaluarea imobilului, acesta solicită ulterior, printr-o cerere de sine stătătoare, chiar schimbarea hotărârii primei instanțe în considerarea incidenței noii legi (modificatoare).

Într-adevăr, răspunsul la prima chestiune se poate deduce din considerentele Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018, care se întemeiază pe art. 4 din Legea nr. 165/2013:

Decizia autorității administrative implicate în procesul de acordare a măsurii reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicțional, astfel încât dreptul de creanță, de care beneficiază persoana îndreptățită la măsura reparatorie, nu este un drept cert și exigibil și, de aceea, situația juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicțională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare, instanța de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret și definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite."

Aceasta înseamnă că toate criticile din cererea/cererile de apel privind evaluarea imobilului (valoare unitară, coeficienți de corecție etc.), formulate de părți din perspectiva grilelor notariale valabile în anul 2013, vor fi analizate de instanța de apel prin observarea grilelor notariale valabile în anul anterior pronunțării hotărârii, în funcție de acestea din urmă stabilindu-se caracterul fondat sau nefondat al respectivelor critici. Instanța va proceda astfel independent de formularea de către părți a unor solicitări în acest sens, dat fiind că principiul disponibilității nu include și dreptul lor de a alege legea aplicabilă.

Instanța de trimitere a arătat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție privește însă dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept, sens în care a reținut că trebuie pornit de la faptul că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, care va statua atât în fapt, cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță.

În principiu, devoluțiunea este totală. Ea este însă limitată de două reguli, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum iudicatum (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță).

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală "Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat": "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

La prima vedere, acest text de lege nu permite reformarea hotărârii în favoarea reclamantului, prin aplicarea legii noi care face trimitere la grile notariale cu valori mai mari ale imobilelor, dacă acesta nu a formulat, printr-o cerere proprie de apel, critici în legătură cu evaluarea bunului. Este adevărat că este posibil ca partea adversă (Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) să fi formulat acest tip de critici, cum este cazul și în speța de față, însă într-o asemenea situație solicitarea reclamantului de majorare a numărului de puncte, la care ar fi îndreptățit potrivit grilei ulterioare, nu ar putea fi primită, în considerarea principiului neînrăutățirii situației pârâtului în propria cale de atac. Așadar, acest aspect este nerelevant și oricum lasă nerezolvată problema pentru ipoteza în care partea adversă (Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) a declarat apel, dar la rândul său nu a criticat evaluarea imobilului.

Totuși, se poate lua în considerare ca apelul declarat de pârât să fie admis formal și schimbată soluția în defavoarea apelantului, așa cum se proceda în practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, atunci când în calea de atac a reclamantului acțiunea sa era respinsă, ca urmare a admiterii unei excepții invocate de pârât doar în apărare (fără exercitarea unei căi de atac).

De asemenea, conform art. 478 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală "Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță": "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală."

Dacă se poate considera că art. 478 alin. (5) din Codul de procedură civilă constituie temeiul procedural al formulării de către reclamant direct în apel a unor pretenții izvorâte dintr-o lege nouă (modificatoare), adoptată după pronunțarea hotărârii primei instanțe, în schimb se observă că acest text de lege se regăsește în cadrul articolului care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa că impedimentul reprezentat de nedeclararea unui apel propriu, prin care să fi formulat critici cu privire la evaluarea imobilului, care derivă dintr-o altă regulă de drept, cea a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, ar subzista.

Totuși, în doctrină s-a admis și opinia contrară. Astfel, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 s-a arătat că: "O a doua categorie de excepții de la principiul pe care îl analizăm (tantum devolutum quantum iudicatum) este prevăzută de art. 294 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pot fi cerute, în apel, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii apelate. Spre exemplu, pârâtul apelează hotărârea prin care s-a admis cererea în revendicare a unui imobil, formulată împotriva sa, cât și capătul accesoriu, prin care pârâtul a fost obligat să restituie fructele culese până în momentul hotărârii. Reclamantul-intimat poate să ceară instanței de apel să-l oblige pe adversarul său și la restituirea fructelor pe care acesta le-a cules după pronunțarea hotărârii primei instanțe și până la data pronunțării hotărârii în apel" (G. Boroi, D. Rădescu - Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura ALL, București, 1996, pag. 424). Întrucât la acel moment (anul 1996) nu era reglementată instituția apelului incident, intimatul-reclamant nu ar fi putut formula decât o cerere de sine stătătoare cu acest obiect, în apelul adversarului său.

Dacă se admite acest punct de vedere, s-ar putea lua în considerare și soluția ca apelul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să fie chiar respins (dacă este cazul), însă majorarea numărului de puncte compensatorii să fie consecința strict a admiterii cererii de sine stătătoare a reclamantului, formulate ulterior expirării termenului de declarare a apelului, recunoscută astfel ca un tip de cerere cu o fizionomie proprie, care s-ar apropia de apelul incident, dar fără a se confunda cu acesta [având și un domeniu de aplicare restrâns la ipotezele enumerate de art. 478 alin. (5) din Codul de procedură civilă] și ce s-ar formula în situații ca aceea de față, în care pierderea termenului nu este imputabilă părții.

În orice caz, aprecierea ca fiind admisibilă a unei asemenea cereri de sine stătătoare ar avea avantajul că nu s-ar ajunge la aplicarea unor tratamente diferite reclamanților ce aveau o hotărâre pronunțată în primă instanță la momentul intrării în vigoare a legii noi (modificatoare), după cum evaluarea realizată de tribunal a fost una corectă, reclamantul nefiind astfel nevoit să o atace sub aspectul respectiv, sau, dimpotrivă, greșită, alt reclamant declarând din acest considerent o cale de atac împotriva sa, pentru ca în prezent, în conjunctura generată de legiuitor, să aibă o poziție mai favorabilă.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătorești relevante în materia ce face obiectul sesizării, precum și opinii teoretice ale magistraților, din analiza cărora s-a constatat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a reținut că recalcularea despăgubirilor, conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, poate fi solicitată de persoana îndreptățită doar în condițiile în care a exercitat calea de atac a apelului principal/incident.

Dreptul substanțial se exercită într-un anumit cadru juridic reglementat de normele de drept procedural speciale (Legea nr. 165/2013) și generale (Codul de procedură civilă) sub aspectul învestirii instanței de judecată, al respectării termenelor legale, dar mai ales al principiilor fundamentale ale procesului civil.

Unul dintre aceste principii este cel prevăzut de art. 481 din Codul de procedură civilă, "neînrăutățirea situației în propria cale de atac", în sensul că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Principiul non reformatio in pejus concentrează, în substanța sa, interdicția de creare a unei situații procesuale în defavoarea titularului căii de atac exercitate în mod exclusiv, prin raportare la situația deja stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului jurisdicțional. Acest principiu nu intră în contradicție cu obligația instituită de prevederile art. 476 din Codul de procedură civilă. Dimpotrivă, rejudecarea cauzei de către instanța de apel se desfășoară în limitele trasate prin cererea de apel, și nu prin analiza pretențiilor părții adverse exprimate în întâmpinare sau alt act de procedură.

De regulă, niciuna dintre părți nu va pretinde prin calea de atac exercitată să i se creeze o situație procesuală mai rea decât cea stabilită prin hotărârea atacată.

Rațiunea instituirii acestui principiu ține de esența instituției căilor de atac, căci accesul la o jurisdicție superioară nu poate fi iluzoriu, ci concret și deplin. Prevederea unui sistem de căi de atac are drept scop asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă. Or, această finalitate nu poate fi realizată dacă, prin exercitarea unei căi de atac, partea ar fi expusă riscului de a primi o soluție procesuală chiar mai defavorabilă decât cea pe care a înțeles să o critice.

Într-o altă orientare s-a apreciat că Legea nr. 165/2013 cuprinde nu numai prevederi cu caracter procedural, ci și prevederi cu caracter substanțial, referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii instituite, astfel că, în privința acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire, pe de o parte, și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative.

Decizia autorității administrative implicate în procesul de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 poate fi supusă controlului jurisdicțional, astfel încât dreptul de creanță, de care beneficiază persoana îndreptățită la măsura reparatorie, nu este un drept cert și exigibil și, de aceea, situația juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicțională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului, care face obiectul deciziei de compensare, iar instanța de judecată este singura în măsură a stabili, în concret și definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite.

Dată fiind situația juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii.

Așadar, atât în ipoteza contestației reglementate de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cât și în cea a cererii prin care persoana îndreptățită solicită obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de compensare, reglementată de alin. (2) al aceluiași articol, soluția este aceeași, și anume aplicarea imediată a modificării legislative, inclusiv în etapa procesuală a apelului.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 613 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5), (6) și (8), art. 24 alin. (2) și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Curtea a reținut că:

Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, prin aceeași decizie, paragraful 19, Curtea a arătat că, potrivit jurisprudenței sale, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia (...). Altfel spus, inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane ale căror dosare de despăgubire au fost deja soluționate sub imperiul Legii nr. 247/2005, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu reprezintă un viciu de constituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea aceluiași principiu mai sus amintit tempus regit actum."

Totodată, prin Decizia nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018, Curtea Constituțională a reținut că:

Astfel, în privința constituționalității dispozițiilor din Legea nr. 165/2013, care instituie, pentru evaluarea imobilului ce constituie obiectul deciziei de compensare, metoda aplicării grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, Curtea Constituțională s-a pronunțat, între alte prevederi din actul normativ criticat, și asupra prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 21 alin. (6) și art. 50 lit. b), analizând argumente de neconstituționalitate similare celor formulate în prezenta cauză. Prin decizia menționată, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, cu motivarea că prevederile legale criticate constituie modalitatea prin care legiuitorul a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. (...)"

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o problemă de drept reală și cu un grad ridicat de dificultate, pentru că instanța de sesizare solicită de fapt o soluție pe fondul cauzei, ce tinde la aplicarea normelor de drept supuse interpretării la circumstanțele particulare ale speței, făcând trimitere la situații ipotetice. De asemenea, au apreciat că nu este îndeplinită nici condiția noutății problemei de drept supuse interpretării, nici aceea a nestatuării de către instanța supremă, astfel încât au propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și raportul întocmit de judecătorii-raportori, instanța constată că, prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că acestea se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care urmează a pronunța o hotărâre definitivă, apelul fiind sigura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată însă că, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței unei probleme de drept cu un grad de dificultate ridicat, care să necesite activarea mecanismului hotărârii prealabile.

Deși legiuitorul nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în interpretarea acesteia doctrina afirmă că norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text de lege este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale ori pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Cu privire la identificarea unei chestiuni de drept reale, veritabile, de un anumit grad de dificultate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

Chestiunea de drept semnalată de titularul sesizării sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 477 și 478 din Codul de procedură civilă, în lumina circumstanțelor specifice cauzei cu care a fost învestit, respectiv, în absența formulării de către intimatul-reclamant, printr-o cerere proprie de apel, a unor critici în legătură cu evaluarea imobilului pentru care a solicitat instanței judecătorești să dispună obligarea apelantului-pârât la emiterea unei deciziei de compensare prin puncte, în considerarea Legii nr. 165/2013, nu implică o dificultate a aplicării și interpretării normelor legale, de natură a crea premisele apariției unei practici neunitare la nivel național, în măsură să reclame intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Din chiar considerentele expuse în încheierea de sesizare a reieșit că nu este vorba despre deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite dezlegarea printr-o hotărâre prealabilă, pentru că titularul sesizării dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită aplicarea textelor normative referitoare la limitele devolutive ale apelului în soluționarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestit, utilizând în acest scop mecanismele de interpretare a legii.

În această ordine de idei, se observă că soluționarea apelului și, implicit, a acțiunii introductive are în vedere sfera de incidență a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2020 pentru modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procedurii de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2021.

Or, cu toate că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești nu au fost identificate soluții care să pună în discuție îndeplinirea cerinței noutății problemei de drept sau a condiției ca instanța supremă să nu fi statuat asupra acesteia, în hotărârile anterioare pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare se regăsește o abordare constantă în ceea ce privește efectele legii noi asupra situațiilor juridice aflate în curs de constituire, cu referire la aplicarea în timp a formelor succesive ale art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Astfel, asupra lămuririi modului de evaluare a imobilului care face obiectul unei decizii de compensare în contextul unei situații juridice aflate în curs de constituire, impusă de imperativul asigurării unui regim unitar de reparație pentru imobilele preluate abuziv, indiferent de stadiul în care se află derularea procedurii de evaluare, instanța supremă s-a mai pronunțat pe calea mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018, cu privire la principiul aplicării imediate a legii civile noi; Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021, cu privire la efectele unei decizii prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei prevederi legale).

În egală măsură, repere interpretative pot fi identificate în deciziile instanței de contencios constituțional în care au fost examinate, sub aspectul conformității cu Constituția României, modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013 (Decizia nr. 613 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017; Decizia nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018).

În acest context, raționamentul juridic al instanței de trimitere, aflat în acord cu deciziile instanței supreme, nu pune în evidență caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei de drept disputate, posibila necorelare cu alte dispoziții neclare sau dificultatea reală a chestiunii de drept.

În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de față nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenția instanței supreme.