ÎCCJ, Decizia nr. 75/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 5068 din 27 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulată.

În motivarea hotărârii pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a reținut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Cererea de revizuire este o cale de atac de retractare, reglementată de dispozițiile art. 509 - 513 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de art. 509 - 511 din același cod.

Conform art. 511 C. proc. civ. "termenul de revizuire este de o lună și se va socoti potrivit pct. 8, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

Așadar, textul legal precitat instituie termenul de o lună, care, în cauză, curge de la data pronunțării deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de revizuire dedusă judecății a fost formulată de revizuentă la data de 6 septembrie 2019 cu depășirea termenului de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal și că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

Termenul de decădere poate suporta, așadar, o repunere în termen în condițiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării și într-un interval de timp de la data încetării acestora, în speță, revizuenta neformulând o astfel de cerere.

Prin urmare, instanța de revizuire a reținut faptul că cererea de revizuire formulată în cauză este tardivă, revizuenta nefiind suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situație prevăzută de 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Instanța de revizuire a stabilit, de asemenea, că nu pot fi primite susținerile revizuentei în legătură cu inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care în opinia sa contravin prevederilor art. 6 din CEDO.

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalității căii de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme procesuale de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Termenele pentru exercițiul drepturilor procesuale nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor.

Astfel, instanța de revizuire a reținut faptul că termenele pentru exercitarea căilor de atac au caracter imperativ, sunt sancționate cu decăderea și, cum revizuenta a formulat cererea după împlinirea termenului prevăzut de lege, sancțiunea decăderii nu poate fi evitată, făcându-se aplicarea, în cauză, a prevederilor exprese ale art. 185 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuenta S.C. A. S.R.L., prin care solicită: admiterea recursului; casarea deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința respingerii excepției tardivității formulării cererii de revizuire.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată pentru încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 3 C. proc. civ., arătând că dreptul la formularea unei căi de atac trebuie să fie concret și efectiv, nu doar teoretic și iluzoriu.

De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, iar, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci și considerentele, este evident că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret și efectiv.

În opinia recurentei, întrucât considerentele hotărârii supuse revizuirii nu se cunosc la data la care aceasta rămâne definitivă (data pronunțării, conform art. 634 alin. (2) C. proc. civ.), ci numai la data comunicării deciziei, rezultă că ar fi doar teoretic și iluzoriu dreptul la calea de atac, de vreme ce în termen de o lună de la data pronunțării hotărârii nu se poate verifica faptul că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor altei hotărâri.

În susținerea celor de mai sus, recurenta invocă decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 47/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma modificată, care reglementează soluția anulării celei din urmă hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare, atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta arată că instanța de revizuire trebuia să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție și să înlăture art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta contravine art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța putând deroga de la dispozițiile procedurale, dacă acestea nu sunt în concordanță cu Constituția și Convenția europeană a drepturilor omului.

Intimatul Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de către recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului promovat de recurenta - revizuentă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunțate de de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019 și menținerea hotărârii atacate, aceasta fiind legală.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă, ca tardiv introdusă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a înțeles să-și întemeieze cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, recurenta critică hotărârea atacată pentru interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând faptul că excepția tardivității formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind că recurenta-revizuentă a introdus cererea de revizuire în termen de o lună de la comunicarea deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluționată prin hotărârea atacată în cadrul prezentului recurs (întemeiată pe dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuenta a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la considerentele deciziilor nr. 2496/2013, nr. 646/2013, nr. 4210/2012, nr. 4607/2012, nr. 5046/2012, nr. 5158/2012 și nr. 5159/2012, toate pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:

"Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunțată a fost decizia nr. 3449 din 20 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă la data pronunțării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 20 iunie 2019, împlinindu-se la 20 iulie 2019.

Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de S.C. A. S.R.L. la 6 septembrie 2019 - aspect necontestat de către recurentă -, după expirarea termenului legal imperativ și absolut.

În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancțiunii decăderii din exercitarea dreptului.

Față de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum și față de sancțiunea reglementată prin dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei.

De altfel, analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, invocat de către recurentă, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat:

"securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 855/21.12.2010).

Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puțin o cale de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile specifice judecării în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, și nu instituie, în orice circumstanțe, dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, și nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale a României stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Înalta Curte reține, totodată, faptul că, prin Decizia nr. 366 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 22.07.2021, Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a constatat că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin decizia sus-menționtă, instanța de contencios constituțional a statuat:

"19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la o motivare identică celei formulate în prezenta cauză și prin raportare la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) și art. 24 din Constituție. Astfel, prin Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020 (paragrafele 17-19), Decizia nr. 495 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 20 octombrie 2020 (paragrafele 19-22) și Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2020 (paragrafele 16-20), Curtea a reținut că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ., în redactarea pe care textul o avea la data ridicării excepției de neconstituționalitate, efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare./…/22. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție./.../24. În consecință, s-a arătat în deciziile menționate, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5068 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 aprilie 2022.

Procesat de GGC - LM