ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4772/2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Raportului de control nr. x/25.10.2019 și a măsurilor dispuse în cuprinsul acestuia, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că în urma controlului realizat de către Direcția Generală Control și Antifraudă, prin reprezentanții săi, a fost întocmit Raportul de control nr. x/25.10.2019, fiind propuse anumite măsuri legale împotriva sa, pe care le consideră nelegale și netemeinice.

La data de 15.01.2021 reclamanta a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale exclusive și a solicitat admiterea excepției necompetenței prin raportare la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dispoziții legale imperative în baza cărora instanța competentă este Curtea de Apel Ploiești, față de sediul societății reclamante.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 28 din data de 15 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că la primul termen de judecată cu procedura completă și la care se puteau pune concluzii, reclamanta a invocat în scris excepția de necompetență teritorială de ordine publică, în considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său", norme cu caracter special prin care se reglementează competența exclusivă a instanței de contencios administrativ, în aplicarea cărora revine Curții de Apel Ploiești competența de soluționare a acțiunii reclamantei de anulare a Raportului de control contestat.

2.2. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 126 din 8 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curții de Apel București. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel București și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

În esență, instanța a reținut că prin încheierea de ședință din data de 09.10.2020, Curtea de Apel București a constatat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza și că nu se mai putea reveni asupra încheierii interlocutorii, competența rămânând dobândită primei instanțe învestite.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport de obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamantă îl constituie anularea Raportului de control DGCA nr. x/25.10.2019 emis de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, precum și a măsurilor dispuse în cuprinsul acestuia, respectiv obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Problema care a generat conflictul de competență între cele două instanțe privește stabilirea competenței teritoriale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecății și în raport cu prevederile legale incidente în materie, prin prisma dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează obligația instanței de a-și verifica competența de soluționare a cauzei.

Astfel, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a reținut prin încheierea de ședință din data de 09.10.2020, în temeiul art. 131 din C. proc. civ., că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza pendinte. Ulterior, la termenul din 15.01.2021, urmare formulării de către reclamantă a unor note scrise prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale exclusive, Curtea de Apel București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, apreciind că această din urmă instanță este competentă în considerarea normelor cu caracter special cuprinse la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ce reglementează competența teritorială exclusivă în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat.

Curtea de Apel Ploiești a reținut, la rândul său, că nu este competentă să soluționeze cauza pendinte, având în vedere pronunțarea încheierii cu caracter interlocutoriu din data de 09.10.2020, de către prima instanță învestită, respectiv Curtea de Apel București, competența de soluționare rămânând dobândită acesteia.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă faptul că, fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanțe - 16.04.2020), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

În raport de dispozițiile legale citate, competența teritorială aparține instanței de la domiciliul reclamantului, respectiv Curții de Apel Ploiești, însă, în speță, se constată că, deși excepția a fost invocată în fața primei instanțe, nu s-a respectat momentul până la care aceasta putea fi valabil invocată.

Prin urmare, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență în raport cu soluția adoptată prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ."

Din considerentele deciziei antereferite rezultă că instanța care primește dosarul își poate invoca necompetența materială și poate declina competența instanței inițial învestite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.

Astfel, a statuat Înalta Curte că instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen și va trebui să-i trimită acesteia dosarul. De asemenea, s-a reținut că neinvocarea în termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ignorat.

În cauză, se reține că la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, respectiv la data de 09.10.2020, Curtea de Apel București a constatat, în aplicarea dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., că este competentă general, material și teritorial să soluționeze această cauză, pronunțând o încheiere interlocutorie. Ulterior, la data de 15.01.2021, urmare depunerii la dosar a unor note scrise de către reclamantă, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale exclusive, Curtea de Apel București a apreciat că instanța de la sediul reclamantei este competentă în soluționarea cauzei, revenind astfel asupra soluției stabilite prin încheierea interlocutorie din data de 09.10.2020.

Potrivit art. 235 teza I din C. proc. civ., instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de încheierile interlocutorii.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.", iar în temeiul art. 131 alin. (1) din același act normativ, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Alin. (2) al aceluiași articol statuează că "În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menționate sunt expresia intenției legiuitorului de a stabili clar aspectul competenței unei instanțe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenței atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuție necompetența instanței, respectiv lipsirea instanței sesizate de posibilitatea invocării necompetenței cu depășirea termenului procedural menționat, cu consecința corelativă a consolidării competenței instanței inițial învestite, independent de norma care reglementează competența instanței.

Cu alte cuvinte, modificările aduse prin dispozițiile art. 130 și art. 131 din C. proc. civ. au urmărit implementarea principiului accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., prin stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune și concluzii.

În speță, se constată că la termenul din data de 09.10.2020, la care părțile au fost legal citate în fața Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanța a tranșat aspectul competenței sale generale, materiale și teritoriale, procedând astfel în aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, cum în mod corect a reținut și instanța învestită prin declinare, Curtea de Apel București rămâne învestită să soluționeze acțiunea în fond, fără a mai putea reveni asupra încheierii interlocutorii pronunțate și fără a mai putea invoca excepția în discuție ulterior depășirii termenului legal, în condițiile în care competența teritorială a fost deja dobândită de această instanță prin efectul pronunțării încheierii din 09.10.2020. Înalta Curte va da astfel eficiență Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, urmând să constate, în raport de considerentele acesteia, că a operat prorogarea de competență în favoarea Curții de Apel București pentru neinvocarea excepției în termenul legal.

Față de considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.

GGC - NN