ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 363/2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția Civilă, la data de 19.10.2020 sub numărul x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București obligarea pârâților la protejarea dreptului la viață al reclamantului, în principal prin asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicațiilor medicului curant și, în subsidiar, prin decontarea gratuită în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a hrănirii intravenoase zilnice precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1127/02.11.2020 a Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ si fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de solutionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a reținut că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze se urmărește obligarea pârâților la protejarea dreptului la viață al reclamantei, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată constituindu-l prevederile art. 252 din C. civ., astfel că și din perspectiva respectării principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, se impune ca soluționarea unei astfel de cereri să primească o rezolvare din partea instanței civile, ca instanță de drept comun.

2.2. Prin sentința civilă nr. 10560 din data de 28 decembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I Civilă, s-a admis excepția necompetentei materiale a instanței.

A fost declinată competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ si Fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenta.

S-a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație si Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că obiectul acțiunii este reprezentat de o obligație de a face, solicitată de reclamantă pârâților în virtutea calității lor de autorități publice, care acționează în regim de putere publică, întemeindu-se așadar nu pe un raport juridic civil ci pe un raport juridic administrativ, pentru protejarea unui drept constituțional și convențional al reclamantului, respectiv dreptul la viață, fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Instanța a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților Guvernului României, Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Sănătății, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, pe calea ordonanței președințiale, la protejarea dreptului la viață, în principal prin asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar prin decontarea gratuită în regim de compensare 100% a hrănirii intravenoase zilnice a acesteia, pe toată durata vieții, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Conform prevederilor art. 998 din C. proc. civ. cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.

Reclamanta solicită admiterea cererii de emitere a unei ordonanțe președințiale până la soluționarea pe fond a dosarului nr. x/2020, având ca obiect "obligație de a face", înregistrat la data de 19 octombrie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal, cu termen de judecată la data de 16 martie 2021, împrejurare care ar atrage competența acestei instanțe potrivit dispozițiilor art. 998 din C. proc. civ., mai sus redate.

În soluționarea prezentului conflict ce competență, Înalta Curte va porni de la definiția noțiunii de "contencios administrativ" reglementată prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Cu privire la ordonanțata președințială se impune a fi menționată soluția de unificare a practicii adoptate în cadrul Întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel (Curtea de Apel București, 26-27 martie 2015), în cadrul căreia s-a stabilit că în ipoteza altor litigii decât cele care vizează suspendarea executării actului administrativ, este admisibilă o astfel de cerere, prin care se dispun măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligații vremelnice în sarcina unei părți până la dezlegarea fondului cauzei.

Totodată, nu poate fi ignorată bogata jurisprudență a instanțelor de contencios administrativ în ceea ce privește cereri cu obiect asemănător, formulate de pacienți, prin care se solicită obligarea, pe calea ordonanței președințiale, a Guvernului României, a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a Ministerului Sănătății, la asigurarea în favoarea reclamanților a unor medicamente pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) până la soluționarea acțiunilor de fond.

Contrar celor susținute de curtea de apel, din parcurgerea cererii de sesizare, se constată că obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă pretenții izvorâte din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 248 alin. (1), art. 219, art. 230, art. 301 lit. d), precum și din art. 22 din Constituția României, art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 2 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, formulate în contradictoriu cu pârâții în calitatea acestora de "autorități publice" (art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004), care acționează în regim de putere publică în vederea protejării dreptului la viață și la sănătate.

Împrejurarea că reclamanta a invocat ca temei juridic dispozițiile art. 252 din C. civ., nu schimbă natura raportului de drept administrativ a cauzei, iar, în condițiile în care aceasta a înțeles să sesizeze instanța de contencios administrativ nu s-ar putea invoca de către curtea de apel obligația respectării principiului disponibilității, care ar impune rezolvarea cererii de către instanța civilă.

Curtea de apel a constatat că, din actele dosarului nu reiese că reclamanta ar fi urmat procedura prealabilă cerută de Legea nr. 554/2004, adresând autorității o cerere cu conținut similar celei care formează obiectul prezentului dosar, sau că și-ar fi grefat acțiunea pe constatarea tăcerii administrației sau a caracterului nejustificat al refuzului formulat de entitățile chemate în judecată, însă această împrejurare, nu poate justifica înlăturarea dispozițiilor imperative, referitoare la competența instanțelor de contencios administrativ.

În consecința, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prezentul litigiu este inclus în sfera contenciosului administrativ, iar în raport de rangul autorităților publice pârâte, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București și Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.