ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5164/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 martie 2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, Guvernul României, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, în principal, obligarea pârâților la asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar, asigurarea hrănirii intravenoase zilnice prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100%, fără contribuția personală a reclamantului, până la soluționarea pe fond a Dosarului nr. x/2019, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 1778 din 05 aprilie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 aprilie 2019.

Prin Sentința civilă nr. 131 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice;

(ii) a respins cerea formulată în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, ca neîntemeiată;

(iv) a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița;

(v) a obligat pârâții Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița să asigure reclamantului hrănirea intravenoasă zilnică conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar, să deconteze în regim de compensare 100% hrănirea intravenoasă zilnică a acestuia până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2019

Împotriva Sentinței civile nr. 131 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurară de Sănătate.

3.1. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Sănătății a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de ordonanță președințială.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu a înfățișat motivele pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, considerentele expuse fiind insuficiente pentru a se aprecia că au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A criticat raționamentul instanței de fond, conform căruia executarea în natură a obligației de asigurare a hrănirii intravenoase se poate realiza în cadrul spitalelor publice din rețeaua proprie a Ministerului Sănătății, pârâtul apreciind că, în această situație, obligația revine însăși spitalelor, iar nu autorității ministeriale. Acest considerent al instanței de fond nu are în vedere prevederile art. 190 și 191 din Legea nr. 95/2006 și nici dispozițiile art. 2 și art. 4 din H.G. nr. 144/2010, care stabilesc atribuțiile Ministerului Sănătății.

Recurentul-pârât a arătat că singura autoritate care gestionează Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, aceasta având atribuția decontării medicamentelor incluse în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, conform protocoalelor terapeutice aprobate conform Ordinului Ministrului Sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500/2008.

Potrivit Anexei nr. 22, pct. B.3.1. și art. 11 alin. (1) din Anexa 23 la Ordinul Ministrului Sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, serviciul medical solicitat de reclamant este decontat la nivelul unităților sanitare - furnizori de servicii medicale, prin intermediul contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate, aflate în subordinea pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut greșit existența aparenței de drept în favoarea reclamantului, fără a motiva în fapt și în drept această soluție.

În urma analizei alternativelor de asigurare a asistenței medicale adecvate la nivelul spitalelor publice din România, având în vedere și propunerile reprezentanților societăților profesionale, precum și faptul că nutriția parenterală totală nu poate fi administrată la domiciliul pacientului în condiții de siguranță, Ministerul Sănătății a propus ca asigurarea tratamentului pacienților cu diagnosticul de sindrom de intestin scurt să se asigure în regim de spitalizare de zi.

În acest sens, conform art. 11 alin. (1) din anexa 23 la Ordinul Ministrului Sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, la nivelul unităților sanitare aflate în contract cu casele de asigurări de sănătate nu se percepe taxă hotelieră pentru condiții standard de cazare, recurentul-pârât susținând că a întreprins demersurile necesare asigurării accesului continuu la asistența medicală pacienților cu diagnosticul de sindrom de intestin scurt.

3.2. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate ("CNAS") a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de ordonanță președințială.

Totodată, în cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat și cerere de suspendare a executării sentinței recurate până la judecarea cererii de recurs, întemeiată pe art. 1000 din C. proc. civ.

În ceea ce privește legitimarea procesuală în prezenta cauză, recurenta-pârâtă a apreciat că, în raport de obiectul cauzei și de atribuțiile ce-i revin conform legii, nu are calitate procesuală pasivă. În acest sens, a arătat că nu are raporturi juridice cu persoanele asigurate, cu furnizorii de servicii medicale și nici cu deținătorii de autorizație de punere pe piață a medicamentelor, neavând competența de încheia contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și nici pe aceea de a efectua plăți către asigurați, constând în sumele reprezentând contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor sau dispozitivelor medicale. De asemenea, între CNAS și reclamant nu există niciun fel de raporturi juridice, generatoare de drepturi și obligații reciproce, reclamantul având raporturi doar cu Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în condițiile în care, prin cererea de ordonanță președințială nu este contestată o chestiune care ține de decontarea propriu-zisă a serviciilor medicale din FNUASS, nu se poate reține vreo obligație în sarcina CNAS, întrucât modalitatea de furnizare a serviciului medical, respectiv organizarea și funcționarea unităților medicale care furnizează serviciul medical, nu intră în atribuțiile CNAS. Atribuțiile CNAS sunt stabilite prin H.G. nr. 972/2006 și art. 273 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 și constă în administrarea și gestionarea sistemului de asigurări de sănătate.

În ceea ce privește fondul ordonanței președințiale, recurenta-pârâtă a considerat că prima instanță a reținut în mod greșit că, în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ.

Sub aspectul cerinței aparenței dreptului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a nesocotit prevederile Anexei 22, Anexei 30 și Anexei 31A la Ordinul Ministrului Sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, apreciind în mod greșit că reclamantului i se poate asigura hrănirea intravenoasă zilnică în condițiile cerute de acesta. O astfel de dispoziție, care nu își găsește corespondent în cadrul legal intern, este nelegală, puterea judecătorească neputând să se substituie puterii legislative.

Nici cerința neprejudecării fondului nu este îndeplinită în speță, în opinia recurentei-pârâte, întrucât obligarea CNAS la asigurarea în mod provizoriu a tratamentului solicitat de reclamant, ca măsură premergătoare operațiunii de decontare, presupune un probatoriu complex, care nu poate fi administrat decât în cadrul acțiunii de fond.

Pentru a obliga pârâta la prestația solicitată de reclamant, instanța de judecată trebuie să constate refuzul nejustificat al CNAS de a acorda tratamentul, fapt ce nu a fost probat în speță. Normele de drept intern sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât, dacă un medicament nu poate fi acordat conform legii, nici instanța de judecată nu poate dispune în acest sens, iar CNAS nu poate fi obligată la acordarea tratamentului în lipsa unui cadru legal.

Recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 34 din Constituția României, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 1578 din 7 decembrie 2011, susținând că dispozițiile Legii nr. 95/2006 sunt întru totul respectate și aplicate, fără nicio discriminare între asigurați, deoarece rațiunea juridică a actului normativ este de a ocroti sănătatea tuturor cetățenilor, în mod egal și nu de a acorda tratament preferențial unui cetățean în defavoarea altui cetățean.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9 august 2019, intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița a solicitat admiterea cererii de suspendare a executării sentinței recurate, precum și a recursului declarat de pârâta CNAS, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 august 2019, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării sentinței recurate, formulată de pârâta CNAS, precum și respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

II.1. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Criticile pârâtului Ministerul Sănătății, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, prima instanță respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ. Astfel, se constată că sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că ambii pârâți au calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile Legii nr. 95/2006, având în vedere faptul că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.

Susținerile intimatului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile, pe de-o parte, pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența intimatei-pârâte CNAS, iar pe de altă parte, pe faptul că acordarea efectivă a medicamentației revine în sarcina spitalelor, care beneficiază de autonomie financiară.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 251 din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor atribuții, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, dispun următoarele:

"(2) Ministerul Sănătății îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) elaborează politici, strategii și programe de acțiune în domeniul sănătății populației, în acord cu Programul de guvernare, coordonează și controlează implementarea politicilor, strategiilor și programelor din domeniul sănătății populației, la nivel național, regional și local;

b) evaluează și monitorizează starea de sănătate a populației, ia măsuri pentru îmbunătățirea acesteia și informează Guvernul referitor la indicatorii de sănătate, tendințele de evoluție și despre măsurile necesare pentru îmbunătățirea acestora;

c) reglementează modul de organizare și funcționare a sistemului de sănătate;

d) monitorizează, controlează și evaluează activitatea instituțiilor sanitare și ia măsuri pentru îmbunătățirea calității asistenței medicale acordate populației;

e) asigură, în colaborare cu instituțiile administrației publice centrale și locale, resursele umane, materiale și financiare necesare funcționării instituțiilor din sistemul public de sănătate;

f) colaborează cu reprezentanții autorităților administrației publice centrale și locale, cu cei ai societății civile și cu mass-media în scopul educației pentru sănătate a populației și adoptării unui stil de viață sănătos;

g) participă la limitarea efectelor apărute în urma dezastrelor, calamităților și epidemiilor în domeniul său de competență;

h) reprezintă Guvernul României în relațiile cu Organizația Mondială a Sănătății și cu alte organisme internaționale, în domenii de interes;

i) elaborează, implementează și coordonează programe naționale de sănătate, în scopul realizării obiectivelor politicii de sănătate publică;

j) gestionează, prin structuri specializate, programele internaționale de asistență financiară pentru susținerea reformei în sănătate și pentru creșterea calității asistenței medicale acordate populației;

k) colaborează cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și implementează proiecte și programe.

Art. 3. - În activitatea sa, Ministerul Sănătății urmărește îndeplinirea următoarelor obiective generale:

a) realizarea unui sistem de sănătate modern și performant, adaptat nevoilor populației și compatibil cu cel din statele membre ale Uniunii Europene;

b) reorganizarea sistemului de sănătate, cu descentralizare organizațională și decizională;

c) îmbunătățirea permanentă a stării de sănătate a populației și accesul echitabil la servicii de sănătate pentru toate categoriile de populație, inclusiv pentru cea din mediul rural;

d) dezvoltarea sistemului calității actului medical și a siguranței pacientului;

e) dezvoltarea unui sistem de alocare a resurselor în sănătate bazat pe criterii de transparență, calitate și evidențe medicale;

f) diversificarea și utilizarea de noi metode de finanțare a serviciilor spitalicești care să aibă ca bază performanța și calitatea serviciilor oferite pacienților;

g) dezvoltarea asigurărilor private de sănătate;

h) definirea unor noi reguli de compensare și de stabilire a prețului la medicamente pentru asigurarea utilizării în condiții de cost/eficiență a resurselor publice;

i) dezvoltarea unor politici sectoriale coerente de formare, dezvoltare și alocare a resurselor umane în sectorul sanitar;

j) dezvoltarea sistemului de sănătate publică la nivel național, regional și local în vederea eficientizării supravegherii și controlului bolilor transmisibile, netransmisibile și impactului factorilor de mediu asupra sănătății populației;

k) elaborarea de strategii și participarea la educația pentru sănătate a populației în scopul adoptării unui stil de viață sănătos în vederea prevenirii îmbolnăvirilor și al îmbunătățirii indicatorilor demografici, creșterii calității vieții și reducerii nevoilor de îngrijiri medicale;

l) perfecționarea managementului sistemului informatic al sistemului de sănătate.

Art. 4. - (1) În îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 3, Ministerul Sănătății exercită atribuțiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, precum și alte atribuții, așa cum urmează:

Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicita, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, în principal prin asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a hrănirii intravenoase zilnice, nu se poate contesta legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

În cauză, reclamantul a sesizat o chestiune vizând modalitatea de acordare și decontare a hrănirii intravenoase, susținând că nutriția parenterală este asigurată în România doar în secțiile de anestezie și terapie intensivă a spitalelor, nu și la domiciliul pacientului, împrejurare care, în raport de nevoia reclamantului de a primi zilnic hrana intravenoasă, este o măsura de natură a afecta grav dreptul său la viață. Întrucât aceste susțineri pun în discuție programul de tratament al pacienților care suferă de sindromul intestinului scurt, elaborat și aplicat la nivel național, rezultă cu evidență că pârâtul Ministerului Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză.

Susținerile intimatului-pârât Ministerul Sănătății, referitoare la atribuția gestionării FNUASS, nu au relevanță în stabilirea calității sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează hrănirea intravenoasă, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică.

Nici argumentul referitor la autonomia financiară a spitalelor publice nu poate fi reținut, întrucât, potrivit art. 164 din Legea nr. 95/2006, activitățile organizatorice și funcționale cu caracter medico-sanitar din spitale sunt reglementate și supuse controlului Ministerului Sănătății, iar potrivit art. 172 alin. (1) și (6) din același act normativ, Ministerul Sănătății înființează spitalele din structura proprie și stabilește structura organizatorică a acestora, precum și, după caz, restructurarea sau reorganizarea acestor unități spitalicești. Prin urmare, deși principiul de finanțare a spitalelor publice, inclusiv a celor din rețeaua proprie a Ministerului Sănătății, este bazat pe autonomie, organizarea și supravegherea activității de servicii medicale revin instituției în subordinea căreia activează, aspect confirmat și de dispozițiile art. 176 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora managerul numit la conducerea spitalului public din rețeaua proprie a Ministerului Sănătății încheie contractul de management cu această autoritate ministerială.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, susținerile intimatei din cuprinsul cererii de recurs, reținând că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire solicitările cu caracter subsidiar, formulate de reclamant în cuprinsul cererii de ordonanță președințială, de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul susținând că acest regim nu este adaptat nevoilor sale medicale, nefiind decontată hrănirea intravenoasă la domiciliul pacientului, ci doar cea acordată în secțiile de terapie intensivă. Or, această chestiune vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, care face parte din cadrul procesual al cauzei în raport de calitatea sa de gestionar al FNUASS.

În ceea ce privește argumentul că între recurenta-pârâtă CNAS și reclamant nu există niciun fel de raporturi juridice, generatoare de drepturi și obligații reciproce, reclamantul având raporturi doar cu Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, Înalta Curte reține că această casă regională de asigurări funcționează, potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în subordinea CNAS, gestionând bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, astfel cum a fost aprobat de Președintele CNAS, în calitate de ordonator principal de credite.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de intimații-pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

II.2. Al doilea set de critici dezvoltat de intimații-pârâți privește condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale.

În esență, pârâții au criticat sentința recurată, susținând că nu sunt îndeplinite două dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului.

Referitor la cerința aparenței de drept, intimata-pârâtă a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantului, care solicită asigurarea hrănirii intravenoase zilnice la domiciliu sau, în subsidiar, decontarea în regim de compensare integrală a hrănirii parenterale.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebite de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparența de drept, dovedind că, deși starea sa medicală impune hrănirea intravenoasă zilnică, pentru tot restul vieții, conform indicațiilor medicului curant dispuse prin Referatul medical nr. x din 8 mai 2019, modalitatea de furnizare și de decontare a serviciului medical, respectiv doar în cadrul secțiilor de terapie intensivă a spitalelor, poate să-i afecteze calitatea vieții și chiar să aducă atingere dreptului său la viață. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la exigențele schemei de tratament și la necesitatea acordării acesteia de către personal specializat, doar în cadrul unităților spitalicești. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Prin urmare, dispunerea măsurii provizorii de asigurare a hrănirii intravenoase zilnice, conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar, decontarea hrănirii intravenoase, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), până la data pronunțării asupra fondului litigiului, este de natură să contribuie la protejarea dreptului la viață al reclamantului, drept consacrat atât de art. 22 din Constituția României, cât și de art. 2 din Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, căruia îi corespunde obligația corelativă a statului de a asigura respectarea acest drept prin luarea măsurilor necesare în acest sens.

Recurenții-pârâți au susținut a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, recurenții reluând aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantului asigurarea hrănirii intravenoase zilnice la domiciliu sau compensarea tratamentului 100% (fără contribuție personală), aspecte invocate în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.

A mai susținut recurenta-pârâtă CNAS că analiza necesară în vederea soluționării prezentei cauze presupune un probatoriu complex, care nu se poate administra decât în cadrul acțiunii de fond. Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că instanța de fond a precizat în cuprinsul sentinței că nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantului la asigurarea hrănirii intravenoase, conform indicațiilor medicului curant, iar în subsidiar, decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a acestui tratament), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2019.

Măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului și constă în recunoașterea de către pârâți a dreptului reclamantului de a beneficia de hrănirea intravenoasă la domiciliu ori de a-i fi decontat integral costul acestui tratament. Prin urmare, condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă, cu atât mai mult cu cât, fiind o obligație pecuniară, evaluabilă în bani, măsura nu are caracter definitiv, existând posibilitatea întoarcerii executării, în condițiile legii.

Contrar susținerii recurentei-pârâte Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în cauză nu poate fi vorba despre un tratament preferențial acordat unui cetățean în defavoarea altui cetățean, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează egalitatea cetățenilor în fața legii, fără discriminări și fără privilegii, respectiv drepturi egale pentru toți asigurații din sistemul de asigurări sociale de sănătate, ci despre îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO citată în considerentele sentinței recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinței civile nr. 131 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2019.

GGC - LM