ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3670/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Instanța Superioară de Disciplină de pe lângă UNPIR București și Instanța Locală de Disciplină - Filiala Galați, a solicita anularea Deciziei disciplinare nr. 48 din 26.03.2018 pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1885 din 3 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului cu consecința admiterii contestației exercitate împotriva Deciziei disciplinare nr. 48 din 23.03.2018, pronunțată de Instanța Superioara de Disciplină, constituită la nivelul UNPIR București.

A susținut că hotărârea este nelegală întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere prin care a solicitat să constate ca fiind executată o perioadă de 2 luni suspendare din exercitarea profesiei, iar dispozitivul sentinței recurate nu cuprinde soluția cu privire la excepțiile ridicate de reclamantă.

În motivarea recursului, a prezentat situația de fapt și a reluat argumentele prezentate și în fața primei instanțe cu privire la nelegalitatea Deciziei din data de 16 octombrie 2017 a Instanței Locale de Disciplină - Filiala Galați și a Deciziei nr. 48 din 23 martie 2018 a Instanței Superioare de Disciplină a UNPIR.

A arătat că titularul sesizării, personal și în nume propriu, nu are calitatea de a formula sesizarea care face obiectul acțiunii, necesitând a justifica identitatea dintre persoana sa și cea care pretinde sancționarea și obligarea la restituirea sumelor presupus a fi încasate nelegal.

Totodată a învederat că titulara sesizării, în nume propriu, dată fiind radierea B., nu are un drept recunoscut de lege și care să fi fost vătămat, arătând că potrivit art. 192 C. proc. civ., ce completează norma specială aplicabilă speței, numai persoana cu drept și interes legitim poate formula cererea, după cum titulara sesizării, personal și în nume propriu, trebuie să facă dovada interesului din punct de vedere al interesului juridic astfel cum este prevăzut atât de art. 16 din statutul profesiei, cât și dreptul comun la care face trimitere norma specială aplicabilă.

A arătat că interesul titularei acțiunii nu este legitim cată vreme nu doar că persoana nu se identifică cu titularul dreptului (SC B. SRL) și deci nu are calitate, că plata onorariului este prevăzută de legea specială atât în materie de prestații juridice, cât și servicii lichidare, după cum interesul nu este născut și actual în patrimoniul său, ci cel mult a persoanei juridice lipsite de capacitatea de exercițiu și folosință a drepturilor procesuale, și vădit nu este personal și nici determinat în ceea ce o privește.

Calitatea, dreptul și interesul părții, în calitate de administrator special, puteau fi justificate și o astfel de cerere putea fi formulată cel mult până la deschiderea falimentului S.C. B., fapt petrecut la data de 15.03.2016.

A opinat că acțiunea disciplinară este prescrisă întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) anexa 3 din Statutul profesiei de practician în insolvență, cererea putea fi făcută de parte în termen de cel mult un an de la data abaterii, respectiv până la 29.05.2015 și a solicitat să se ia act de decădere din dreptul la acțiunea disciplinară și să se respingă cererea ca tardivă; la data sesizării (cu atât mai mult la data termenului) termenul de doi ani de la data acordării consultației în baza Legii nr. 51/1996 s-a împlinit la 27.05.2016, dată după care nu se poate vorbi de o interdicție legală, însăși abaterea sesizată fiind prescrisă.

În privința capătului doi a arătat că cererea este inadmisibilă, solicitând a se respinge cererea în obligația de a da ca neputând face obiectul unei acțiuni disciplinare, în condițiile în care obiectul sesizării la comisie nu poate fi decât săvârșirea unei abateri disciplinare și sancționarea potrivit legii.

Revenind la capătul unu al sesizării a arătat că culpa procesuală aparține titularei sesizării, care în calitate de administrator statutar, a desemnat-o prin cererea formulată, ca practician în procedură, deși cunoștea că anterior a avut contract de prestări de activitate juridică, încălcând principiul de drept că nimeni nu poate invoca în apărare propria sa culpă potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Pe fondul cauzei, după o prezentare a situației de fapt, a susținut că în privința constatării incompatibilității ca abatere disciplinară prin prisma prevederii art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006 în referire art. 104 pct. 5 din statutul profesiei, cu aplicarea dispoziției art. 74 pct. b din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 106 din statulul profesiei, la data deschiderii procedurii era în termenul de 2 ani prevăzut de art. 18 din codul de etica. Așadar, la data sesizării nu doar acțiunea disciplinară era prescrisă, dar și termenul de doi ani de când a acordat asistența juridică în baza de contract avocațial era împlinit încă din 27 mai 2016, astfel că, după această dată, atât la data sesizării și cu atât mai mult la data termenului, nu mai operează vreo interdicție.

A arătat că, chiar și în condițiile în care s-ar putea reține o abatere, se impune a analiza condițiile imperative și cumulative pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară și în acest sens se impune ca partea să justifice nu doar fapta, ci și vinovăția, ori, cum a arătat, vinovăția în dobândirea calității de practician în procedura din dosarul nr. x/2014 aparține exclusiv titularei sesizării care a solicitat prin cerere numirea cabinetului practicianului în insolvență.

În privința prejudiciului, nu poate fi reținut a fi nici de ordin material și nici moral în persoana practicianului în insolvență, în condițiile în care, în oricare din calități, a acționat în sensul interesului debitoarei S.C. B. și nu contrar, chiar și atunci când a formulat cererea de angajare a răspunderii numitei C..

Mai mult, a opinat că nu se poate reține nicio legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ambele lipsind, incompatibilitatea/interdicția sesizată neavând nicio urmare patrimonială față de petentă personal, dat fiind faptul că încă din 2016 și până în prezent, nu poate vorbi în numele și pentru S.C. B., sens în care, pentru neîndeplinirea condițiilor cumulative ale răspunderii disciplinare, a solicitat respingerea cererii.

A solicitat ca, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite condițiile răspunderii, în aplicarea sancțiunii să se aplice prevederea art. 19 alin. (1) pct. 5 din statutul profesiei cu considerația tuturor circumstanțelor speței, de lipsa vinovăției, precum și aceea că din 2006 de când figurează în tablou nu a făcut obiectul cercetării vreunei abateri disciplinare, după cum fapta reclamată nu a avut urmări vătămătoare pentru parte.

A făcut precizarea că incompatibilitatea invocata nu poate fi reținută în cauză cât timp art. 26 din O.U.G. nr. 86/2006 dispune expres și limitativ la punctele a-d situațiile de incompatibilitate cu exercițiul profesiei de practician în insolvență, alin. (2) lit. b) al articolului menționat prevede expres compatibilitatea profesie specifice cu calitatea de avocat.

În privința dispoziției art. 28 alin. (1) invocată de parte nu este vorba despre o incompatibilitate, ci de o interdicție astfel cum este edictată în alin. (2) al articolului 28 din O.U.G. nr. 86/2006, existând deosebiri fundamentale între incompatibilitate și interdicție, ca instituții de drept, incompatibilitatea vizând imposibilitatea practicianului de a practica profesia în condițiile art. 26 lit. a)-d) din O.U.G. nr. 86/2006 în referire la art. 1

1

și în același act normativ, pe când interdicția vizează situații speciale în care practicianul este limitat în activitatea sa pe raza unei anumite curți de apel sau într-un anumit dosar, cum este situația de față.

Astfel, nu poate fi vorba de o suspendare a calității pentru cauza de incompatibilitate în sensul art. 36 din O.U.G. nr. 86/2006 menționat de titulara cererii și nicidecum excluderea din profesie.

Dispozițiile art. 121 pct. 17 raportat la art. 128 din statut sunt inaplicabile în speța dedusă judecății întrucât, pe de o parte nu este vorba despre o situație de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 86/2006, și, pe de altă parte, având în vedere sancțiunea prevăzută de O.U.G. nr. 86/2006 pentru incompatibilitate (suspendarea), în caz de conflict de acte normative, se aplică actul emis de către forul legislativ cel mai reprezentativ (în cazul de față Guvernul României).

În privința abaterii eventuale ce s-ar putea reține, este cel mult fapta prevăzută de art. 73 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, în referire la art. 18 din codul de etică profesională și art. 121 alin. (5) din regulamentul privind procedura disciplinară, sancțiunea fiind cea edictată de art. 74 pct. b din O.U.G. nr. 86/2006 în referire la art. 123 din Statutul profesiei cu aplicarea dispozițiilor art. 19 al 5 din anexa 4 statut în privința aprecierii gravității faptei, de cauzele și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, de gradul de vinovăție a practicianului, dacă acesta a avut și alte abateri în trecut, precum și de urmările abaterii.

Critica din contestația formulată a vizat o excepție de nulitate pentru lipsa minutei privind deliberarea de către toți cei trei membri ai comisiei ILD Galați, precum și lipsa oricărei mențiuni din cuprins a faptului că hotărârea disciplinară a fost luată cu majoritate de voturi astfel cum prevede art. 19 alin. (4) teza 1 din Statutul profesiei sau semnăturii de însușire a conținutului deciziei de toți membrii comisiei. Lipsa minutei, cu semnarea deciziei doar de președinte echivalează cu hotărârea unipersonală a acestuia fiind vorba despre o lipsă de esența actului ce îi produce o vătămare în imposibilitatea exercitării controlului asupra faptului că hotărârea a fost luată cu votul unanim/majorității membrilor.

De asemenea, a arătat ca respingerea excepției prescripției dreptului material la formularea plângerii disciplinare este nelegală motivat de faptul că legiuitorul a stabilit imperativ termenul în care se poate exercita acțiunea disciplinară prin art. 2 alin. (2) anexa 4 Statut, "în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii."

Ca atare, aprecierea caracterului continuu al faptei sens în care s-a respins excepția este nelegală și prin aducere la lege de interpret.

A arătat în contestație că în mod nelegal s-a respins și excepția prescripției faptei, legiuitorul dispunând un termen de doi ani în privința interdicției, comisia neținând seama de faptul că mandatul de avocat a încetat și termenul era împlinit la 27.05.2016, fapt ce face ca la data sesizării să nu mai existe nicio interdicție în cauză.

Critici au fost aduse deciziei din 16.10.2017 și în privința soluționării excepțiilor de fond care se impuneau a fi analizate odată cu acesta, respectiv încălcarea de titular a principiului " nemo auditor propriam tulpitudinem allegans", invocarea propriei culpe, titularul sesizării fiind cel care a formulat cererea de deschidere a procedurii cerând și desemnarea practicianului, pe care ILD Galați a trecut fără a le analiza, după cum și excepția inadmisibilității motivat de neîndeplinirea condițiilor imperative și cumulative ale răspunderii.

Lipsa oricărei referiri în conținutul deciziei din 16.10.2017 despre condițiile cumulative ale răspunderii sau motivare în sensul considerentelor pentru care au fost respinse apărările noastre pe acest aspect a considerat-o nepronunțare pe excepție, fapt ce atrage anularea actului sancționator.

În ciuda motivelor de nelegalitate invocate, ISD a pronunțat decizia 48/23.03.2018 prin care a respins contestația ca nefondata cu menținerea deciziei disciplinare din 16.10.2017 ca legală și temeinică.

Pentru a dispune astfel, după ce s-au reluat pe parcursul a doua pagini și jumătate circumstanțele cauzei, într-un singur paragraf, respectiv 5 din fila x ISD a enunțat critica din contestație, pentru ca, în continuare să reia din nou susținerile părții și acordând atenție nepermis de mult capătului doi de cerere - pretenții, la care partea a renunțat la primul termen al primei instanțe disciplinare.

Începând cu fila x alin. (3) din considerentele deciziei 48/2017, este motivarea ISD, în care s-a reținut că " în mod corect" ILD Galați a apreciat caracterul continuu al faptei subsemnatei procedând contrar dispozițiilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, sens în care în mod corect a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii disciplinare. Asemenea comisiei locale, și instanța superioară a dat o motivare inadecvată și nelegală excepției.

A reiterat că a invocat excepția tardivității cererii dar și a faptei și a considerat că motivarea dată este cel mult aferentă excepției pe prescripția interdicției deși, în final s-a reținut că "corect" s-a respins excepția tadivității sesizării. A apreciat, din acest motiv, că și acest organ jurisdicțional a făcut confuzii și s-a abătut de la lege, realizând în acest mod o aplicare greșită a legii.

Prescripția dreptului la sesizare, precum și al faptei imputate (încălcarea interdicției) au temeiuri și termene diferite, iar modul inadecvat și greșit întemeiat în drept justifică neaplecarea cu seriozitate asupra speței.

A solicitat instanței să aibă în vedere argumentele aduse în privința excepțiilor prescripției invocate prin raportare adecvată la temeiul de drept ce le reglementează și circumstanțele cauzei, cu aplicarea corectă a legii în privința împlinirii termenelor pe care legiuitorul le-a stabilit expres - 1 an în cazul acțiunii, doi ani în cazul interdicției - fără a dispune ca prin excepție să se sancționează totuși fapta dacă are caracter continuu, precum și formularea cererii disciplinare poate fi făcută și peste termenul limită de un an de la data săvârșirii abaterii reclamate.

A considerat că instanța superioara de disciplina confundă cele două excepții în motivarea în fapt și drept, fapt ce echivalează cu greșita aplicare a legii raportat la situația de fapt, echivalent cu nepronunțarea pe niciuna din excepțiile invocate, dat fiind faptul ca au fost detaliate în partea introductivă a prezentei cereri.

Și motivarea dată excepției lipsei de interes este pur formală și reținând alte aspecte decât cele invocate. Nici nu se argumentează în drept opinia ce a stat la baza aprecierii ca fiind "corectă" (sintagmă total nepotrivită unui organ cu atribuții de verificare a legalității) a deciziei ILD Galați.

A arătat că a avut în vedere justificarea interesului astfel cum este el edictat de art. 16 alin. (2) Statut, în sens juridic, în coroborare cu art. 32 C. proc. civ. la care face trimitere norma specială.

Ori, astfel cum comisia locală nu se pronunță pe excepție în considerarea motivelor invocate, precum și temeiurilor de drept aplicabile, nici ISD nu se apleacă în a analiza dispoziția legală pe care să o aplice speței, limitându-se a statua inadecvat și cu o motivare cel mult specifică excepției calității părții, asupra excepției în lipsa justificării interesului juridic edictat de lege.

În continuare, în referire la excepția nulității sub aspectul formal al pronunțării, lipsa minutei și orice mențiune din care să rezulte unanimitatea votului membrilor comisei, ISD a respins-o ca nefondată doar în considerente nu și în dispozitiv cum, de altfel, a procedat și cu privire la excepțiile de ordine publică invocate și care se impuneau a se regăsi și în dispozitiv câtă vreme au fost invocate expres și în contestație.

Nu s-a făcut nicio referire expresă la existența minutei sau cel puțin numirea/indicarea actului din care rezultă luarea hotărârilor în unanimitate. S-a limitat organul jurisdicțional în a preciza sec că "se constată din actele dosarului că hotărârea a fost luată de toți cei trei membri ai ILD Galați "semnată de președinte potrivit regulamentului.

În opinia sa, lipsa indicării exprese a actului numit cu trimitere expresă la acesta în dosar echivalează cu concluzia lipsei sale. A solicitat instanței să verifice acest motiv de nulitate a deciziei din 16.10.2017, chiar și în privința deciziei 48/2018.

În ultimele 2 paragrafe ale filei 4 și 5 până la dispozitiv s-a antamat fondul cauzei și excepția de fond a condițiilor răspunderii.

A criticat faptul că nu s-a răspuns însă la celelalte excepții invocate atât în actele procedurale în apărare administrate la fond, referate prin contestația la organul jurisdicțional superior, respectiv calitate, interes juridic, prescripții, tardivitate și inadmisibilitate asupra cărora se impune ca instanța să asigure control punctual de legalitate în virtutea principiului constituțional al accesului la justiție, rolului activ și imparțialității actului de justiție, dat fiind faptul că la cea mai mare parte din excepții nu s-a răspuns, iar cele soluționate cu motivare sunt 90% argumentate pe situație eronată și neadecvată celor arătate atât ca excepție în sine cât și instituție de drept invocate și mai ales adecvare a motivării excepției în sine, situații ce atrag nelegalitatea hotărârilor date de cele două organe jurisdicționale.

În considerarea motivării pe fond s-au invocat generic prevederile statutului profesiei cu reglementarea dată prin acesta în materia abaterilor și sancțiunilor aplicabile.

A arătat că prin aceste acte normative metodologice se aduc majore completări O.U.G. nr. 86/2006 și chiar sunt dispoziții ce intră în conflict cu legea (ierarhia normelor de drept).

A mai considerat că s-a reținut în mod nelegal exercitarea simultană pentru același debitor calitatea de avocat și practician. Nimic mai fals, în contradictoriu cu probele administrate, dar și cu sesizarea. Însăși titulara sesizării a evocat situația de fapt că anterior deschiderii procedurii a avut contract de asistență, fapt rezultat și din actele depuse. Or, reținerea simultaneității calităților este plus petit al reclamației disciplinare schimbând natura actului juridic dedus judecății, motiv de nelegalitate ce solicităm a fi admis.

La fila x ca o concluzie a referirii la art. 18 din codul de etică (prin folosirea sintagmei "astfel"), ISD a revenit la petitul reclamației și a arătat că în cei doi ani anteriori a avut calitate de avocat încălcând interdicția art. 28 din O.U.G. nr. 85/2006 cu reținerea că a fost tot timpul în incompatibilitate. Pe lângă faptul că a arătat diferențele esențiale ale instituției incompatibilității cu interdicția, contradictoriu s-a reține că perioada de doi ani s-a împlinit la 08.05.2016, acesta fiind și argumentul prescripției faptei invocate, respectiv că față de data înregistrării sesizării 20.03.2017 și cu atât mai mult pe parcursul cercetării disciplinare și soluționării, interdicția nu va mai opera, s-a reținut că fapta este supusă sancțiunii disciplinare astfel cum a reținut și aplicat ILD Galați. Argumentarea a apreciat-o a fi contradictorie dispozitivului deciziei 48/2018.

A precizat că s-a încercat și o argumentare a excepției de fond în privința excepției lipsei vinovăției, precum și a condițiilor răspunderii, situație ce face a fi aplicabilă sancțiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.

În motivare argumentul adus în sprijinul vinovăției de a încălca interdicția a fost situația că, fiind de "specialitate juridică", trebuia să cunoască legea. În acest sens, a apreciat nemotivată excepția condiției vinovăției prin prisma motivelor invocate, în condițiile lipsei oricărei considerații din partea comisiei și temeiurilor pentru care nu s-a reținut în concret faptul că actul/cererea numirii a aparținut titularei sesizării și încălcarea principiului imposibilității unei părți în a invoca vătămarea unui drept recunoscut de lege presupus vătămător al său, din propria sa culpa.

Totodată, a menționat că, cu privire la celelalte condiții imperative și cumulative de îndeplinit pentru a fi antrenată răspunderea disciplinară, nu se face nicio referire.

Privind dozarea sancțiunii, a considerat că eventuala suspendare putea opera doar pentru 3 luni față de circumstanțele, atitudinea și comportamentul practicianului.

După numire, și mai ales confirmare de creditori, procedura insolvenței debitorului trebuie continuată până la ultimul act, dacă nu se cere înlocuirea pentru culpa practicianului, potrivit art. 22 din legea 85/2014.

Nelegalitatea deciziei 48/2018 pe acest aspect are în vedere faptul că legea nu dispune expres când stabilește termene limitat de cel mult un an în sesizarea unei abateri, doi ani de interdicție, că este exceptată și poate fi aplicată sancțiunea când fapta are caracter continuu. Or, în lipsa excepției termenele sunt limită și de decădere din drept dacă se împlinesc.

A reiterat opinia că cererea disciplinară se impunea a fi făcută în maxim un an de la săvârșirea abaterii de care titulara avea cunoștință încă de la momentul când a formulat, semnat și înregistrat cererea de deschidere a procedurii la instanța competentă, după cum momentul epuizării asistenței a fost cel mult data preluării atribuțiilor de practician, termenul interdicției de 2 ani operând la 08.05.2016, astfel că, la data sesizării și în cursul cercetării nu mai putea fi reținută ca operând interdicția. Deși ISD a reținut că interdicția operează " timp de 2 ani" alin. ultim teza finală anterior dispozitivului, împlinit la 08.05.2016 expres atât în partea finală a primului alineat din fila x a deciziei, cu toate acestea a dispus respingerea contestației cu consecința menținerii deciziei din 16.10.2017 a ILD Galați.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți C. și Instanța locală de disciplină - Filiala Galați au depus note scrise prin care au solicitat respingerea recursului .

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 2 iunie 2020 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Cu titlu prealabil, se constată că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără a indica în mod expres care sunt motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În acest sens, Înalta Curte apreciază că argumentele expuse se încadrează în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentința atacată va fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la situația de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părți, instanța de control judiciar reține că, în urma cercetării disciplinare declanșate la cererea formulată de C., în calitate de administrator special (asociat unic) al S.C. B., Instanța Locală de Disciplină Galați a emis Decizia disciplinară din 16.10.2017, prin care: a respins excepția lipsei interesului legitim al reclamantei; a respins excepția tardivității cererii reclamantei; a admis excepția tardivității cererii de completare; a admis cererea disciplinară și, în temeiul art. 74 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 123 din Statutul UNPIR a fost sancționat practicianul în insolvență A. cu suspendarea calității de practician în insolvență pe o perioadă de 6 luni, urmare a încălcării dispozițiilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, a dispozițiilor art. 121 pct. 5 din Statut raportat la art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, dispozițiile art. 18 Secțiunea a 7-a și art. 3 lit. g) din Codul de etică profesională și de disciplină a UNPIR.

Împotriva Deciziei disciplinare din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină, recurenta-reclamantă a formulat contestație la Instanța Superioară de Disciplină a UNPIR, contestație care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 48/23.03.2018.

În cauză au fost supuse controlului de legalitate Decizia disciplinară din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină - Filiala Galați și Decizia nr. 48/23.03.2018 emisă de Instanța Superioară de Disciplină - UNPIR.

Instanța de fond, soluționând cauza, a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În primul rând, recurenta-reclamantă a considerat hotărârea ca fiind nelegală întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind executată o perioadă de două luni suspendare din exercitarea profesiei.

Înalta Curte observă că această critică vizează modalitatea de executare a sancțiunii disciplinare stabilită prin actele administrative contestate în prezenta cauză și constată că nu poate face obiectul examinării de către instanța de contencios administrativ, care s-a pronunțat în limitele stabilite de art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv doar cu privire la legalitatea Deciziei disciplinare din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină - Filiala Galați și a Deciziei nr. 48/23.03.2018 a Instanței Superioare de Disciplină - UNPIR.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a considerat hotărârea nelegală întrucât dispozitivul sentinței recurate nu cuprinde soluția cu privire la excepțiile ridicate de aceasta.

Excepțiile procesuale invocate în fața instanței de fond de către reclamantă sunt apărări procesuale care au fost invocate și în fața celor două organe jurisdicționale și au vizat anumite neregularități ori lipsuri procedurale, fără a se pune în discuție fondul acțiunii disciplinare.

Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat toate excepțiile invocate și s-a pronunțat asupra acestora arătând, în considerente, argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea, astfel încât, împrejurarea că soluția cu privire la excepții nu a mai fost reluată în dispozitivul deciziei nu este un motiv de nelegalitate fondat, de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., dispozitivul va cuprinde soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii deduse judecății l-a reprezentat solicitarea anulării Deciziei nr. 48/23.03.2018 a Instanței Superioare de Disciplină - UNPIR, cu consecința anulării și a Deciziei din 16.10.2017 a Comisiei Locale de Disciplină - Filiala Galați, cerere asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat prin dispozitiv.

Reține instanța de control judiciar că, prin celelalte motivele de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete asupra considerentelor care au fundamentat soluția judecătorului fondului, limitându-se la prezentarea modului în care instanțele de disciplină au dat rezolvare sesizării disciplinare și, respectiv, la reluarea nemulțumirilor formulate prin cererea de chemare în judecată cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate.

Analizând criticile recurentului cu privire la excepția prescripției dreptului de a exercita acțiunea civilă pentru fapta constatată, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007, care reglementează termenul de prescripție de cel mult un an prin raportare la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Or, în acord total cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că la momentul depunerii acțiunii la instanța locală de disciplină (20.03.2017) reclamanta A. exercita profesia de practician în insolvență, având în vedere numirea acesteia ca administrator judiciar și, ulterior, lichidator judiciar al debitoarei S.C. B., până la închiderea procedurii de faliment (21.03.2017).

Contrar susținerilor recurentei-reclamante cu privire la lipsa interesului titularei acțiunii disciplinare motivată de faptul că pârâta C. nu se identifică cu titularul dreptului (SC B. SRL) și deci nu are calitate procesuală întrucât societatea a fost radiată, un astfel de drept putând fi exercitat cel mult până la deschiderea falimentului, Înalta Curte constată corectă reținerea primei instanțe cu privire la incidența prevederilor art. 16 alin. (1) din Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007, potrivit cărora "procedura disciplinară se declanșează la cererea oricărei persoane fizice sau juridice interesate din punct de vedere al interesului juridic" care se completează cu dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., în sensul că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Prin urmare, având în vedere că pârâta C. a avut calitatea de asociat unic și administrator al societății B., interesul juridic și calitatea procesuală activă sunt pe deplin justificate.

Cu privire la critica pe care recurenta-reclamantă a înțeles să o invoce sub denumirea de excepția nulității Deciziei Instanței Locale de Disciplină din 16.10.2017 pentru lipsa semnăturii celor trei membrii care au făcut parte din completul disciplinar și pentru lipsa minutei, nulitate pe care a invocat-o și în privința

Deciziei nr. 48/2018 emisă de Instanța Superioară de Disciplină, pentru aceleași motive se rețin următoarele:

În materia cercetării abaterilor disciplinare săvârșite de practicienii în insolvență se aplică normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activității practicienilor în insolvență, de Statutul profesiei, precum și de Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007.

Or, câtă vreme în Regulamentul privind procedura disciplinară, există la art. 19 alin. (4) o prevedere expresă potrivit căreia "Instanța de disciplină hotărăște cu majoritate de voturi și pronunță o decizie disciplinară. Decizia se semnează de către președintele completului.", instanța de control judiciar împărtășește opinia judecătorului fondului în sensul că, în speță, se aplică cu prioritate normele speciale de procedură care derogă de la cadrul general instituit de normele C. proc. civ.

În concluzie, faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluțiile pe care le-a primit cu privire la excepțiile invocate, nu echivalează cu nepronuțarea asupra acestora, cu o nemotivare sau o motivare pur formală, cu o neargumentare în drept a opiniei sau cu reținerea altor aspecte decât cele invocate, astfel cum eronat se susține. În realitate, prima instanță a procedat la analiza conținutului actelor administrative contestate și a argumentat în drept, prin raportare la situația de fapt, constatând în mod legal nu numai că instanțele disciplinare au respectat normele legale procedurale, dar și că au soluționat corect excepțiile invocate.

Sistematizând criticile recurentei-reclamante formulate pe fondul acțiunii disciplinare, Înalta Curte reține că acestea au vizat, în esență, stabilirea în mod eronat de către instanțele de disciplină a abaterii disciplinare și a caracterului continuu al faptei săvârșite, neîndeplinirea condițiilor imperative și cumulative pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară cu referire, în special, la lipsa vinovăției, precum și modul greșit în care a fost dozată sancțiunea disciplinară.

În sarcina reclamantei A. a fost reținută încălcarea prevederilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, a dispozițiilor art. 121 pct. 5 din Statut raportat la art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006 și dispozițiile art. 18 Secțiunea a 7-a și art. 3 lit. g) din Codul de etică profesională și de disciplină a UNPIR, fiind sancționată cu suspendarea calității de practician în insolvență pe o perioadă de 6 luni, în temeiul art. 74 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 120 pct. 5 și 122 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență - Anexa 1 la Hotărârea Uniunii nr. 3/2007.

Or, din interpretarea normelor mai sus menționate, interdicția constă în aceea că, timp de 2 ani de la data la care a prestat servicii avocațiale persoanei juridice (în speță, data 08.05.2014), recurenta-reclamantă nu putea fi desemnată ca administrator judiciar (27.05.2014) ori lichidator judiciar (15.03.2016) pentru aceeași persoană juridică, fapta constând în exercitarea celor două calități de către aceeași persoană simultan sau succesiv în perioada de 2 ani.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul primei instanțe, reține că recurenta-reclamantă a încălcat interdicția nu printr-o faptă uno ictu, care și-a produs efectele la momentul desemnării în calitatea de administrator judiciar/lichidator judiciar, ci printr-o faptă continuă care presupune exercitarea acestei profesii.

Răspunderea disciplinară a practicienilor în insolvență este reglementată prin norme speciale (O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, Statutul profesiei, Codul de etică profesională și disciplină ale UNPIR, Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007), norme pe care recurenta-reclamantă, în exercitarea profesiei, are obligația să le cunoască, neputând invoca în apărarea sa lipsa vinovăției sau culpa celeilalte părți în dobândirea calității de practician în procedura insolvenței debitoarei S.C. B.. De asemenea, producerea sau nu a unui prejudiciu nu are relevanță juridică câtă vreme, în cauză, s-au analizat condițiile unei răspunderi disciplinare și nu de altă natură.

Înalta Curte arată că, în raport de abaterea disciplinară săvârșită, comisia de disciplină are dreptul de apreciere asupra sancțiunii pe care urmează să o aplice însă, în limitele stabilite prin Statulul profesiei. Or, în cauză, dozarea sancțiunii s-a făcut în mod corect și legal, cu respectarea acestor limite, ținându-se cont de circumstanțele speței și de comportamentul recurentei-reclamante.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1885 din 3 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR