ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1027/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 noiembrie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Practicienilor în Insolvență din România (U.N.P.I.R.), Instanța Superioară de Disciplină din cadrul U.N.P.I.R. (I.S.D.) și Instanța Locală de Disciplină București din cadrul U.N.P.I.R. (I.L.D.B.), a solicitat anularea Deciziei nr. 34/01.11.2019, pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor din România, în dosarul nr. x/2019.

S-a admis cererea pârâtelor de a fi citate în cauză și CII B. și C., titularele sesizărilor disciplinare, aceastea neformulând întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 800 din 20 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a UNPIR și a Instanței Locale de Disciplină și a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtele UNPIR și Instanță Locală de Disciplină, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca nefondată acțiunea formulată către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instanța Superioară de Disciplină și intervenienții C.I.I B. prin practician titular B. cu și C..

Împotriva sentinței civile nr. 800 din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond s-a mărginit, în mod lapidar și total lacunar, să motiveze hotărârea pronunțată, nereținând în motivare, niciunul dintre argumentele invocate și nedemonstrând/nedemontând niciunul dintre acestea, respectiv nu a răspuns motivelor de critică și nu a examinat problemele, care i-au fost deduse spre analiză, soluția pronunțată fiind practic nemotivată.

Așadar, singurul argument care "motivează" decizia recurată se referă la prezumtivul conflict de interese, definit de Codul de etică profesională, la art. 11, reținându-se în acest sens, faptul că ar fi fost avocatul D. S.R.L., știut fiind că, la momentul încheierii contractului de asistență juridică cu persoanele fizice, care aveau și calitatea de asociați ai acesteia, societatea era deja dizolvată din anul 2015.

Recurentul-reclamant a solicitat să se constate faptul că decizia este netemeinică, pentru simplul fapt că se face o confuzie clară între persoanele fizice și persoanele juridice dizolvate încă din anul 2015, persoanele juridice nemaiavând capacitatea de exercițiu încă din anul 2015, neputând angaja sub nicio formă avocați, care să le reprezinte interesele. Este indubitabil faptul că nu putea avea calitatea de avocat al unor societăți dizolvate încă din anul 2015, contractul de asistență juridică fiind încheiat cu persoanele fizice E., F. și G., la data de 16 august 2016, la mai bine de un an de la dizolvarea persoanelor juridice.

Totodată, a susținut că ceea ce se întâmplă în cauză este de fapt suprapunerea a două calități, aceea de avocat a persoanelor fizice, avocat coordonator, calitate în care doar a semnat contractul de asistență juridică și reprezentare, iar activitățile propriu-zise, conform Legii nr. 51/1995, au fost desfășurate de avocatul asociat H., în fapt și în drept și de practician în insolvență, prin depunerea unei oferte la un dosar aflat pe rolul instanțelor de judecată, în procedura insolvenței.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a arătat că nu au fost încălcate dispozițiile legale cu privire la incompatibilitatea profesională sau conflictul de interese, nefiind îndeplinite condițiile privind săvârșirea abaterii disciplinare, prevăzute de art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 18 din Codul de etică.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurentul-reclamant, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a arătat argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției recurate, respectiv la înlăturarea apărărilor reclamantului privind împlinirea ori nu a termenului de 2 ani prevăzut de art. 28 din O.U.G. nr. 86/2006, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza I. împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză și necontestată de recurent.

Astfel, prin hotărârea nr. 12 din 08 aprilie 2019, emisă de J., a fost respinsă ca neîntemeiată excepția tardivității formulării plângerii invocată prin întâmpinare și s-au admis plângerile formulate împotriva practicianului în insolvență A., dispunându-se suspendarea calității de practician în insolvență pe o perioadă de 6 luni, în conformitate cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. b) și art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activității de practician în insolvență.

Prin aceeași hotărâre, J., în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) din Statut, a pus în vedere practicianului în insolvență A. ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare să prezinte la conducerea Filialei București a UNPIR dovada că a solicitat înlocuirea din dosarele pe care le administrează cu un alt practician în insolvență pe perioada suspendării.

Reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru că, în calitate de practician în insolvență, a încălcat principiile fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii, abatere disciplinară prevăzută de art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 3 lit. b) și e), art. 46 și art. 52 din Codul de etică profesională și disciplină al U.N.P.I.R., și, de asemenea, pentru că se afla în incompatibilitate profesională sau conflict de interese, abatere disciplinară prevăzută și sancționată expres de art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 18 din Codul de etică și la art. 28 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 86/2006, întrucât a avut calitatea de avocat al S.C. K. S.R.L., iar ulterior, în calitate de practician în insolvență, a depus ofertă și a fost desemnat lichidator al aceleiași societăți, fără a respecta obligația de a se solicita instanței înlocuirea sa.

Împotriva hotărârii nr. 12 din 18 aprilie 2019, emisă de Instanța Locală de Disciplină București, reclamantul A. a formulat contestație, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 34 din 01 noiembrie 2019 de Instanța Superioară de Disciplină .

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul practician în insolvență a formulat acțiune în anulare, care a fost respinsă de instanța de fond, care a reținut, în esență, că fapta reținută în sarcina reclamantului constituie abaterea disciplinară pentru care s-a dispus sancționarea.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că este de principiu că practicienii în insolvență sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, iar activitatea acestora trebuie să se înfăptuiască în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și ale altor persoane interesate.

Conform art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006: "Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: (e) încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională".

Din prevederile art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006 așa cum au fost citate mai sus, rezultă că pe lângă abaterile disciplinare săvârșite de practicienii în insolvență, față de corpul profesional din care aceștia fac parte, legiuitorul a statuat, în egală măsură, că reprezintă abatere disciplinară și încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională.

Or, Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență împreună cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență și Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență constituie principalele reguli conform cărora Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și membrii ei își desfășoară activitatea.

Iar, acest cod de conduită cuprinde o serie de principii fundamentale și de reguli de a căror respectare, practicianul în insolvență este ținut în relațiile profesionale cu participanții la procedurile de insolvență, inclusiv cu debitorii și creditorii din dosarele de faliment aflate pe rolul instanțelor de judecată, în care aceștia sunt desemnați să își desfășoare activitatea, cum ar fi independența, integritatea morală, respectarea secretului profesional, evitarea conflictului de interese și a concurenței neloiale.

Potrivit art. 3 lit. b) și e) din Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, republicat, "principiile fundamentale care trebuie să fie respectate de către practicianul în insolvență în conduita lui, în relațiile profesionale cu ceilalți, sunt: b) integritatea morală - în exercitarea activității lor, membrii Uniunii vor acționa cu cinste, corectitudine și sinceritate; e) concurența neloială - membrii Uniunii își vor exercita activitatea cu bună-credință și cu respectarea cerințelor unei concurențe loiale".

Totodată, art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006 prevede că "în cadrul procedurii insolvenței, practicianul este obligat să se abțină, sub sancțiunea suspendării din profesie, dacă: a) se află în stare de incompatibilitate profesională sau conflict de interese, astfel cum sunt acestea definite în Statut și în Codul de etică profesională".

Conflictul de interese este definit prin art. 11 din Codul de etică profesională ca fiind "starea în care se află membrul Uniunii care are un interes personal, de natură patrimonială sau nepatrimonială, care ar putea influența imparțialitatea și obiectivitatea activității sale în evaluarea, realizarea și raportarea atribuțiilor ce îi revin".

Articolul 12 din același Cod statuează că "Membrii Uniunii au obligația să se abțină de la orice fel de conflict de interese și să comunice instanțelor, în cazul în care au fost numiți, că nu își pot îndeplini obligațiile din cauza acestui conflict, solicitând înlocuirea".

Instanța de control judiciar constată că recurentul-reclamant reia, în esență, criticile formulate în fața primei instanțe, referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 28 din O.U.G. nr. 86/2006, care se referă la imposibilitatea desemnării ca administrator judiciar sau lichidator a practicianului în insolvență persoană fizică care a avut, într-o perioadă de 2 ani anterioară datei pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de: avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat al persoanei juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză privind acea persoană juridică, or, așa cum s-a reținut și anterior, din analiza deciziei contestate în cauză reiese fără echivoc că abaterea disciplinară reținută în sarcina reclamantului constă în aceea că, în calitate de practician în insolvență, a încălcat principiile fundamentale de etică profesională definite de Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii și, respectiv, în faptul se afla în incompatibilitate profesională sau conflict de interese și totuși nu a solicitat instanței înlocuirea sa.

În acest sens, instanța de recurs constată că în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că recurentul-reclamant se află în conflict de interese, astfel cum este definit de art. 11 din Codul de etică profesională, în raport de conduita acestuia reținută în cauză.

Astfel, acesta a fost avocat al S.C. K. S.R.L. până la data dizolvării societății în 2015, iar ulterior, la data de 16 august 2016, a încheiat contract de asistență juridică cu persoanele fizice F. și G., foști asociați ai S.C. K., procedura insolvenței acestei societăți fiind deschisă la cererea asociaților societății, foști clienți ai reclamantului până cu câteva luni anterior deschiderii insolvenței.

În aceste condiții, reclamantului îi revenea obligația de a comunica instanței, după numire, că nu își poate îndeplini obligațiile din cauza acestui conflict, astfel cum dispune art. 12 din Cod, obligație pe care reclamantul nu și-a îndeplinit-o.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte mai reține și că, chiar dacă acesta nu a prestat serviciile avocațiale pentru clienții persoane fizice și doar a semnat contractul de asistență juridică și reprezentare în calitate de avocat coordonator al societății de avocați Târu și Asociații, interesul său personal care ar fi putut influența imparțialitatea și obiectivitatea activității sale în calitate de practician în insolvență subzista, întrucât veniturile obținute de societatea de avocați pe care o coordona i-a profitat indiferent de persoana din cadrul societății care presta în mod efectiv serviciile plătite de persoanele fizice și, oricum, în activitatea sa de practician ar fi putut ajunge în situația în care să trebuiască să întreprindă măsuri contrare celor efectuate de societatea de avocatură pe care o coordonează.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 800 din 20 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 800 din 20 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.