Decizia nr. 72/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, pentru președintele Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2.194/100/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: (i) a fost depus la dosar raportul întocmit de doamna judecător Liliana Vișan asupra chestiunii de drept, prin care se propune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării; (ii) raportul a fost comunicat părților din dosarul în care a fost formulată sesizarea (Dosarul nr. 2.194/100/2020), conform dovezilor aflate la dosar; (iii) a fost depus punct de vedere formulat de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Maramureș, prin care se susține interpretarea chestiunii de drept în sensul în care încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, sunt condiționate de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal, precum și de existența, în această perioadă de 12 luni, a fondurilor/creditelor bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 16 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.194/100/2020, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, sunt condiționate doar de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal, sau dacă trebuie, în plus, ca în această perioadă de 12 luni să existe și fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite?" II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Actul administrativ contestat

La 27 noiembrie 2019, A. S.R.L. a adresat Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Maramureș (AJOFM) o cerere prin care a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, în considerarea raportului de muncă încheiat cu doamna B.C., șomer în vârstă de peste 45 de ani.

Prin Decizia din 19 noiembrie 2020, AJOFM a respins cererea formulată de A. S.R.L., motivat de lipsa fondurilor bugetare necesare înăuntrul termenului de 12 luni de la data angajării persoanei pentru care s-a formulat solicitarea, ceea ce a generat imposibilitatea încheierii unei convenții între părți în acest termen. B. Acțiunea în anulare

Împotriva Deciziei din 19 noiembrie 2020, A. S.R.L. a formulat acțiune în anulare, arătând, în esență, următoarele: a formulat cererea și a depus documentele necesare pentru acordarea subvenției în termen de 3 luni de la data angajării persoanei, cu respectarea termenului de decădere de 12 luni prevăzut de lege; nu i se poate aplica sancțiunea decăderii; lipsa fondurilor este irelevantă; pârâta AJOFM trebuia să încheie convenția la momentul depunerii documentelor necesare; a angajat muncitorul tocmai în considerarea acestei subvenții prevăzute de lege. C. Întâmpinarea

Pârâta AJOFM a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că cererea reclamantei nu a putut fi soluționată la momentul formulării, deoarece bugetul alocat în 2019 pentru subvenționarea locurilor de muncă în condițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 a fost epuizat datorită numărului mare de cereri, nemaifiind alocate fonduri suplimentare, iar în anul 2020 au fost alocate fonduri doar în urma rectificării bugetare din 25 august 2020, la mai mult de 12 luni de la data angajării doamnei B.C., fiind astfel împlinit termenul de decădere, astfel încât convenția nu a mai putut fi încheiată. D. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 1.514/2021, Tribunalul Maramureș a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea Deciziei din 19 noiembrie 2020 și obligarea pârâtei să recunoască dreptul reclamantei de a încasa suma de 2.250 lei lunar, pentru o perioadă de 12 luni. În esență, instanța de fond a reținut următoarele: reclamanta a formulat cererea de acordare a subvenției în termen de 3 luni de la data angajării doamnei B.C.; lipsa fondurilor nu poate constitui un impediment pentru recunoașterea îndreptățirii reclamantei la încasarea subvenției; gestionarea de către stat a unor fonduri nu poate afecta existența unor drepturi recunoscute prin lege; administrația este în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat convenția. E. Recursul exercitat împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat recurs pârâta AJOFM, arătând, în esență, următoarele: aprobarea unor subvenții din bugetul asigurărilor pentru șomaj și încheierea convențiilor cu angajatorii care solicită acordarea subvențiilor, în lipsa unor credite bugetare aprobate și repartizate cu această destinație, constituie infracțiune și se pedepsesc cu închisoarea; la momentul la care reclamanta a formulat cererea nu erau alocate credite bugetare cu această destinație; asemenea fonduri au fost alocate doar în urma rectificării bugetare din 25 august 2020, la mai mult de 12 luni de la data la care reclamanta a angajat-o pe doamna B.C.; termenul de 12 luni este un termen de decădere, ca modalitate de stingere a dreptului subiectiv civil; dreptul reclamantei de a beneficia de subvenție era condiționat de existența unor fonduri/credite bugetare și existența unui termen înăuntrul căruia se putea acorda subvenția; acordarea subvenției în afara celor 12 luni este nelegală.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal cu nr. 2.194/100/2020, dosar în care a fost formulată prezenta sesizare. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile

Dispozițiile legale supuse interpretării sunt cele ale alin. (1) al art. 85 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 76/2002), având următorul conținut: " Art. 85. - (1) Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, șomeri în vârstă de peste 45 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomeri de lungă durată sau tineri NEET primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligația menținerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni."

Instanța de trimitere a indicat și următoarele dispoziții, ca fiind relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept: - art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002: " Art. 95. - (...) (1 1 ) Măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare."; - art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 (denumite în continuare Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002), care reglementează procedura acordării subvenției prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002: " Art. 59. - (1) Pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenția pentru ocuparea forței de muncă județeană, respectiv a municipiului București, în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor, o convenție potrivit modelului prevăzut în anexa nr.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege."; - art. 4 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002: " Art. 4. - (1) Legea bugetară anuală prevede și autorizează, pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile bugetare, precum și reglementări specifice exercițiului bugetar. (2) Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, sub forma creditelor de angajament și creditelor bugetare, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite. (3) Angajarea cheltuielilor din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) se face numai în limita creditelor de angajament și în scopurile pentru care au fost aprobate. (4) Angajarea cheltuielilor peste creditele de angajament și utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovați, în condițiile legii. (5) Pentru acțiunile anuale și multianuale se înscriu în buget, distinct, creditele de angajament și creditele bugetare. (6) În vederea realizării acțiunilor anuale și multianuale, ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv." IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 16. AJOFM a formulat punct de vedere, prin care se susține interpretarea chestiunii de drept în sensul în care încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, sunt condiționate de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal, precum și de existența, în această perioadă de 12 luni, a fondurilor/creditelor bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea 17. Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă: (i) instanța de trimitere - Curtea de Apel Cluj - este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, în recurs, conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare; (ii) de modul de dezlegare a chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât litigiul privește legalitatea unei decizii prin care a fost respinsă cererea de acordare a subvenției prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 din cauza faptului că, în termen de 12 luni de la încheierea contractului de muncă, nu au fost disponibile fonduri pentru acordarea acestor subvenții; (iii) cu privire la chestiunea de drept în discuție, nu a fost identificată jurisprudență care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate și constante pentru ca mecanismul cu funcție de prevenție a hotărârii prealabile să fie înlăturat, astfel încât și cerința noutății este îndeplinită; (iv) cu privire la chestiunea de drept, Înalta Curte nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii sau cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile. 18. Instanța de trimitere consideră că este îndeplinită și condiția ca problema de drept să comporte o anumită dificultate de natură a impune o interpretare cu caracter unificator, câtă vreme nu se poate considera că textele de lege citate la paragrafele 14 și 15 din prezenta decizie ar conține o soluție legislativă clară. 19. De asemenea, instanța de trimitere apreciază că textele de lege citate la paragrafele 14 și 15 din prezenta decizie comportă reale dificultăți de interpretare.

Astfel, pe de o parte, art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 stabilește, aparent în mod imperativ, dreptul la obținerea subvenției cu unica condiție a încadrării în muncă a categoriilor de persoane acolo enumerate, însă, pe de altă parte, art. 95 alin. (1 1 ) din aceeași lege prevede că aceste subvenții se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj, cu această destinație. Ceea ce textele nu lămuresc este dacă ordonatorii de credite responsabili sunt obligați să prevadă în buget sume care să permită acordarea subvenției tuturor operatorilor economici care solicită acest lucru sau dacă, din contră, mai întâi se stabilesc aceste sume, iar apoi cererile operatorilor economici sunt soluționate, fiind de observat și că, pentru această din urmă situație, nu se stabilește modalitatea în care se vor determina operatorii economici care vor primi efectiv subvenția.

În continuare, dacă s-ar accepta cea de-a doua interpretare propusă, se observă că nu este clară nici modalitatea în care ar trebui interpretat termenul de decădere de 12 luni. Astfel, natura unui termen de decădere este, finalmente, cea a unei instituții sancționatorii în sensul că, similar situației prescripției, partea care nu își exercită dreptul într-un anumit termen este sancționată cu pierderea dreptului. Or, în speță, reclamanta-intimată a formulat cererea înăuntrul termenului de decădere, caz în care se ridică întrebarea dacă decăderea poate totuși opera pentru că în cadrul termenului nu au fost disponibile fonduri, deci pentru o chestiune neimputabilă intimatei. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie A. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, în jurisprudența Completului competent să judece recursul în interesul legii și a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudența instanțelor naționale

Curțile de apel Brașov, București, Constanța, Iași, Pitești, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o orientare jurisprudențială, s-a apreciat că acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 este condiționată de existența fondurilor în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație.

În acest sens, este jurisprudența următoarelor instanțe: curțile de apel Bacău (Sentința civilă nr. 709C/2021 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia Curții de Apel Bacău nr. 302 din 17 mai 2022), Cluj (Decizia civilă nr. 652/2020) și Suceava (Decizia nr. 632/2020). În același sens și-a exprimat punctul de vedere teoretic, nesusținut de practică judiciară, și Tribunalul Vaslui.

În susținerea acestei practici judiciare au fost reținute următoarele argumente: (i) conform art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, încheierea convenției și acordarea subvenției prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 se pot face numai în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002; (ii) a interpreta dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 în sensul că solicitantul este îndreptățit a primi subvenția doar ca urmare a faptului că a depus o cerere în acest sens după încheierea contractului individual de muncă cu angajatul, în condițiile prevăzute de dispozițiile respective, ar echivala cu ignorarea prevederilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, care, practic, ar rămâne fără efect. În cauza dedusă judecății, s-a reținut că, din înscrisurile prezentate de AJOFM, rezultă că, de la data depunerii cererii, nu au existat fonduri disponibile în buget cu această destinație.

Într-o altă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 nu sunt condiționate de existența fondurilor prevăzute în buget cu această destinație, fiind condiționate numai de depunerea unei cereri de către angajator, în condițiile prevăzute de dispozițiile menționate.

În acest sens este jurisprudența comunicată de următoarele instanțe: curțile de apel Alba Iulia (Decizia civilă nr. 381/2022), Cluj (Decizia nr. 49/2020; Decizia nr. 115/2021; Decizia nr. 869/2021, Decizia nr. 1.429/2021), Craiova (Sentința nr. 403/2021, definitivă prin Decizia Curții de Apel Craiova nr. 2.320/2021), Galați (Decizia nr. 680/2022), Ploiești (Decizia nr. 1.443/2021), Suceava (Decizia nr. 4.847/2013; Decizia nr. 490/2022), tribunalele Dolj (Sentința nr. 435/2022, definitivă prin Decizia nr. 1.284/2022 a Curții de Apel Craiova) și Satu Mare (Decizia nr. 654/R/2011). În același sens și-au exprimat punctul de vedere teoretic, nesusținut de practică judiciară, următoarele instanțe: Curtea de Apel Târgu Mureș și tribunalele București, Călărași, Giurgiu, Gorj, Ialomița, Iași, Ilfov, Mehedinți și Vrancea.

Într-un punct de vedere teoretic nuanțat, nesusținut de practică judiciară, s-a apreciat că încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 sunt condiționate doar de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal (Tribunalul Hunedoara).

În sensul acestei practici judiciare, au fost reținute următoarele argumente: (i) condițiile pe care angajatorul trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de drepturile prevăzute la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 sunt prevăzute de articolul respectiv și de prevederile art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002. Este adevărat că art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 impune ca măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, să se acorde cu respectarea sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare. În cauza dedusă judecății (Decizia Curții de Apel Alba Iulia nr. 381/2022), însă, s-au reținut următoarele: a) AJOFM nu a justificat nici limitele bugetare și nici depășirea cheltuielilor în perioada în care reclamanta a formulat cererea de acordare a subvenției; b) o multitudine de cereri depuse de alți angajatori ulterior depunerii cererii reclamantei (care a fost respinsă pentru lipsa fondurilor) au primit soluții favorabile, iar pârâta a încheiat convenții cu aceștia, fără a invoca lipsa fondurilor necesare pentru încheierea și finanțarea lor; c) pârâta AJOFM nu a oferit nicio explicație rezonabilă cu privire la faptul că cererea reclamantei a fost soluționată la aproximativ un an de la data înregistrării, interval de timp în care a încheiat convenții pentru același tip de cereri depuse de alți angajatori ulterior datei depunerii cererii de către reclamantă; d) pârâta AJOFM nu a oferit nicio explicație rezonabilă de ce finanțarea convenției pentru cererea formulată de reclamantă nu s-a putut realiza din fonduri externe nerambursabile în condițiile în care art. 85 2 din Legea nr. 76/2002 prevede că măsurile prevăzute la art. 73 2 , 74, 75, 80 și 85 pot fi finanțate, pe baza principiului adiționalității, conform art. 95 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului și Consiliului din 17 decembrie 2013, atât din fonduri externe nerambursabile, cât și din fondurile publice naționale aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj; e) în circumstanțele expuse s-a reținut că pârâta AJOFM a acționat cu exces de putere prin încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de același tratament aplicat altor persoane; (ii) dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 stabilesc, în mod imperativ, dreptul la obținerea subvenției cu unica condiție a încadrării în muncă a categoriilor de persoane enumerate, neexistând obligația îndeplinirii unei condiții suplimentare, respectiv ca, în această perioadă de 12 luni, să existe și fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite, cu atât mai mult cu cât aceste subvenții nu se suportă din bugetul propriu al angajatorilor, ci din bugetele special constituite în acest scop, fiind achitate prin intermediul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă. În consecință, singura condiție care trebuie îndeplinită de către angajatorii care încadrează în muncă persoanele la care textul de lege face referire este aceea de a menține raporturile de muncă pe o perioadă de cel puțin 18 luni, sub sancțiunea prevăzută de art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002, respectiv de a restitui în totalitate agențiilor pentru ocuparea forței de muncă sumele încasate cu acest titlu; (iii) potrivit dispozițiilor art. 85 2 din Legea nr. 76/2002, "Măsurile prevăzute la art. 732, 74, 75, 80 și 85 se finanțează, pe baza principiului adiționalității, conform art. 95 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului și Consiliului din 17 decembrie 2013, din fonduri externe nerambursabile și din fondurile publice naționale aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj". Din economia dispozițiilor pct. 2 "Acordarea de credite în condiții avantajoase" din secțiunea a 3-a "Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a șomerilor" rezultă că subvențiile nu se suportă din bugetul propriu al angajatorilor, ci din bugetele special constituite în acest scop, fiind achitate prin intermediul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă, astfel încât condiția suplimentară la care se face referire în textul sesizării apare ca lipsită de justificare legală; (iv) interpretarea în sensul condiționării încheierii convenției și acordării subvenției în condițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 de existența fondurilor/creditelor bugetare aprobate în acest scop ar adăuga la lege, pentru acordarea drepturilor fiind suficientă depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la încheierea contractului de muncă în condițiile prevăzute de dispozițiile menționate; (v) lipsa alocării fondurilor din bugetul asigurărilor pentru șomaj nu poate constitui temei legal pentru neacordarea facilităților către entitatea care a formulat cererea, în condițiile în care aceasta a încheiat o convenție unde se menționează că AJOFM se obligă să acorde sumele cuvenite potrivit art. 85 din Legea nr. 76/2002, prin plata acestora, conform prevederilor art. 61 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002. Or, potrivit acestor dispoziții, sumele lunare cuvenite conform art. 80, 85, 93 4 și 93 6 din lege se acordă de agenția pentru ocuparea forței de muncă județeană, respectiv a municipiului București, din bugetul asigurărilor pentru șomaj, în termen de 15 zile lucrătoare de la data de 1 a lunii următoare expirării termenului de depunere a documentelor necesare pentru verificarea și acordarea acestor sume. Așadar, sursa de finanțare este implicit indicată în convenția încheiată. Această sursă este reprezentată de bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar împrejurarea referitoare la lipsa aprobării sumelor în acest buget, ca urmare a nealocării resurselor financiare constituie, în realitate, neîndeplinirea obligației asumate de agenția pentru ocuparea forței de muncă prin convenție și nicidecum un motiv de sistare a plății stimulentului la care această instituție s-a obligat; (vi) dispozițiile art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 și art. 4 din Legea nr. 500/2002 impun respectarea limitei sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, dar fără a condiționa încheierea convențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 de aprobarea propriu-zisă a bugetului. Dacă prevederile art. 85 și ale art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, art. 4 din Legea nr. 500/2002 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 ar fi interpretate în sensul că încheierea convențiilor este condiționată de existența în buget a fondurilor cu această destinație, aceasta ar reprezenta adăugarea unei cerințe pe care legea nu o prevede și care ar face ineficiente cererile în ipoteza în care termenul de decădere de 12 luni expiră înainte de data aprobării suplimentării bugetului. Cu alte cuvinte, fără nicio culpă din partea angajatorului, care a respectat cerințele impuse de lege, se ajunge la respingerea unei solicitări perfect legale pe motiv că nu s-au aprobat creditele bugetare. Or, dacă aprobarea prealabilă a creditelor bugetare ar reprezenta o cerință, legiuitorul ar fi prevăzut-o în mod expres. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că de aprobarea creditelor bugetare ar putea depinde decontarea sumelor, dar nu și aprobarea cererii de acordare a subvenției. Ca atare, în condițiile în care beneficiarul a depus lunar documentația pentru a obține subvenția prevăzută de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, a înregistrat declarațiile și datele despre angajator și a întocmit situațiile financiare aferente, refuzul AJOFM de a vira subvenția a fost emis cu exces de putere; (vii) dacă s-ar admite ideea că este legală condiționarea încheierii convenției de existența fondurilor bănești, s-ar încălca principiul egalității în fața legii și s-ar crea o situație discriminatorie pentru angajatorii care nu ar beneficia de subvențiile prevăzute de lege cu toate că îndeplinesc cerințele legale în integralitatea lor, față de cei care au beneficiat de subvenții pentru că au avut șansa ca, la momentul introducerii cererii lor, statul român să beneficieze de fondurile bănești necesare. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere relevante pentru soluționarea prezentei sesizări. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (7) coroborat cu art. 516 alin. (6) și (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudențială, următoarele condiții de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În prezenta cauză sunt îndeplinite primele trei și a șasea dintre condițiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, care este învestită în ultimă instanță cu soluționarea recursului, hotărârea ce urmează a fi pronunțată fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește a patra condiție de admisibilitate, din expunerea anterioară rezultă că soluționarea pe fond a cauzei vizând controlul de legalitate al actelor administrative contestate emise în aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 depinde de dezlegarea ce urmează a fi dată chestiunii de drept menționate la paragraful 6 din prezenta decizie.

Subsumat celei de-a patra condiții de admisibilitate, înainte de a proceda la examinarea componentei referitoare la caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse dezlegării, se apreciază că nu este îndeplinită a cincea condiție de admisibilitate, pentru argumentele arătate în continuare.

În ceea ce privește a cincea condiție de admisibilitate, referitoare la "noutatea" chestiunii de drept supuse dezlegării, care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reținut următoarele: a) în absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.213 din 21 decembrie 2021); b) cerința "noutății" este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial (deciziile menționate în paragraful anterior, precum și Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021), precum și în ipoteza în care fie s-ar impune anumite clarificări în privința unei norme legale mai vechi, dar într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei), fie este vizată o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 81 și 82); c) "noutatea" chestiunii de drept se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă (spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 83; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022, paragraful 63); d) în condițiile în care este depășit stadiul unei practici incipiente și este conturată o practică - unitară sau neunitară - în legătură cu chestiunea de drept, nu se mai poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, deoarece nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare, problema de drept neputând fi considerată a fi nouă. În analiza cerinței noutății, având în vedere atât scopul hotărârii prealabile de a preveni apariția unei practici judiciare neunitare, cât și necesitatea de a evita paralelismul și suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente (spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 57 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragrafele 112-115; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 84-86; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022, paragrafele 64 și 65).

În cadrul prezentei sesizări, din expunerea jurisprudenței la nivel național de la secțiunea a VI-a a prezentei decizii, se apreciază că este depășit stadiul unei practici incipiente, fiind identificate trei hotărâri definitive în sensul unei orientări jurisprudențiale și 13 hotărâri definitive în sensul unei alte orientări jurisprudențiale, ceea ce relevă faptul că problema de drept a primit dezlegare din partea instanțelor, fiind conturată, astfel, chiar o practică judiciară neunitară la nivelul curților de apel.

Fără a realiza o examinare aprofundată a condiției de admisibilitate referitoare la caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse dezlegării, se cuvine a fi observat faptul că jurisprudența indicată la secțiunea a VI-a din prezenta decizie conturează concluzia, cel puțin aparentă, că instanțele, soluționând cauzele respective, nu s-au confruntat cu un grad de dificultate care să le determine să sesizeze Înalta Curte în procedura hotărârii prealabile, ceea ce prima facie ar justifica și aprecierea că nici a patra condiție de admisibilitate nu este îndeplinită.

Pe de altă parte, existența unei practici judiciare neunitare fundamentează aprecierea că ne aflăm într-o situație care ar reclama intervenția mecanismului cu funcție de reglare a practicii judiciare, și anume recursul în interesul legii, întrucât, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte nu este chemată să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, ci de a da o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept care să poată fi considerată veritabilă și având caracter de noutate în sensul celor reținute în practica Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru toate considerentele arătate se apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate decelate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,