ÎCCJ, Decizia nr. 8/2026

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați cu privire la următoarea problemă de drept: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 și art. 59 din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație?"

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei s-au depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia specialiștilor de la Institutul Național al Magistraturii, Universitatea de Vest din Timișoara și Universitatea din Craiova, precum și punctul de vedere al Ministerului Public.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Ana Hermina Iancu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei Ministerului Public.

Doamna procuror-șef Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, apreciind ca fiind în litera și spiritul legii orientarea jurisprudențială potrivit căreia, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) și art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută la art. 59 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum și în anexa nr. 19 la acestea, nu este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație. Susține argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Președintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Hotărârea nr. 6 din 20 ianuarie 2026, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a sesizat instanța supremă cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept anterior menționată.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 26 ianuarie 2026, formându-se Dosarul nr. 163/1/2026, cu termen de soluționare la 18 mai 2026. III. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la data sesizării (Legea nr. 76/2002) : " Art. 85. - (1) Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, șomeri în vârstă de peste 45 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 16 lit. g) primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligația menținerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni. (...) Art. 95. - (1) Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forței de muncă, modalitățile de finanțare și instrucțiunile de implementare a acestora vor fi elaborate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, vor fi avizate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (1 1 ) Măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare."

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările și completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002) : " Art. 59. - (1) Pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenția pentru ocuparea forței de muncă județeană, respectiv a municipiului București, în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor, o convenție potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 19."

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002) " Art. 4. - (1) Legea bugetară anuală prevede și autorizează, pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile bugetare, precum și reglementări specifice exercițiului bugetar. (2) Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, sub forma creditelor de angajament și creditelor bugetare, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite. (3) Angajarea cheltuielilor din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) se face numai în limita creditelor de angajament și în scopurile pentru care au fost aprobate. (4) Angajarea cheltuielilor peste creditele de angajament și utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovați, în condițiile legii. (5) Pentru acțiunile anuale și multianuale se înscriu în buget, distinct, creditele de angajament și creditele bugetare. (6) În vederea realizării acțiunilor anuale și multianuale, ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv." IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluționată diferit la nivelul instanțelor naționale, existând practică judiciară neunitară referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială (curțile de apel Alba Iulia, București, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Timișoara), majoritară, s-a apreciat că facilitățile reglementate de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, acordate angajatorilor prin intermediul unor convenții încheiate între aceștia și agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă, nu sunt condiționate de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, epuizarea sau absența acestor fonduri nejustificând refuzul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă de a încheia convențiile prevăzute de art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, ci putând avea doar semnificația temporizării plății sumelor aferente subvențiilor.

S-a reținut și că, dacă s-ar admite ideea că este legală condiționarea încheierii convenției de existența fondurilor bănești, s-ar încălca principiul egalității în fața legii și s-ar crea o situație discriminatorie pentru angajatorii care nu ar beneficia de subvențiile prevăzute de lege, cu toate că îndeplinesc cerințele legale în integralitatea lor, față de cei care au beneficiat de subvenții pentru că au avut șansa ca, la momentul introducerii cererii lor, agenția să beneficieze de fondurile bănești necesare.

În această orientare jurisprudențială a fost admisă cererea angajatorului și a fost obligată agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă să încheie convenția prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială (curțile de apel Cluj, Galați, Timișoara), minoritară, s-a reținut că dreptul angajatorilor la încheierea convențiilor, în vederea acordării subvențiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, este condiționat de existența și limitele sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, aplicarea riguroasă a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 opunându-se angajării unor cheltuieli peste creditele de angajament și creditele bugetare aprobate.

Raportat la prevederile art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, s-a apreciat că este strict opțiunea legiuitorului de a institui tipurile de măsuri de stimulare a ocupării forței de muncă, sfera de aplicare, dar și limitele aplicării lor, inclusiv în ceea ce privește resursa financiară destinată a susține aceste măsuri.

S-a mai arătat că dreptul la acordarea subvențiilor este unul condiționat, astfel încât nu se poate pretinde că simpla depunere în termen a cererii angajatorului și a înscrisurilor atestând încadrarea în muncă a persoanelor enumerate de lege determină de plano obligația autorității de a perfecta convenția și a deconta sumele, fără a avea relevanță existența fondurilor prevăzute în buget cu această destinație. După expirarea termenului de 12 luni reglementat de alin. (2) al art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, angajatorul nu mai poate beneficia de dreptul la subvenție.

În cadrul acestei orientări jurisprudențiale a fost respinsă cererea angajatorului de obligare a agenției județene pentru ocuparea forței de muncă la încheierea convenției prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 72 din 7 noiembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.508/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 2 februarie 2023, apreciind că practica neunitară conturată justifică declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de recursul în interesul legii, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " Dacă încheierea convențiilor și achitarea subvențiilor prevăzute de dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, sunt condiționate doar de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal, sau dacă trebuie, în plus, ca în această perioadă de 12 luni să existe și fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite." VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, nu este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) și art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum și în anexa nr. 19 la aceste norme metodologice, nu este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație.

În sprijinul acestei concluzii s-a reținut, în esență, că subvenționarea locurilor de muncă pentru angajatorii care încadrează unele categorii de șomeri cu șanse reduse în găsirea unui loc de muncă, precum și absolvenți reprezintă o măsură activă de creștere a gradului de ocupare, de integrare durabilă pe piața muncii și de prevenire a excluziunii sociale a persoanelor aparținând unor grupuri vulnerabile.

Dreptul angajatorului la acordarea măsurilor de sprijin se naște ca efect al angajării unor persoane dintre cele prevăzute la art. 85 din Legea nr. 76/2002, doar exercitarea dreptului prin plata efectivă a sumelor aferente subvenției urmează să fie realizată prin încheierea convenției cu agenția pentru ocuparea forței de muncă, legea trebuind a fi interpretată în sensul aplicării, nu al neaplicării ei. În consecință, art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 nu poate fi interpretat în sensul de excludere de la beneficiul măsurilor de stimulare a ocupării forței de muncă a angajatorilor care, deși îndeplinesc toate condițiile prevăzute de lege pentru a obține subvenția salarială, nu pot încheia convențiile-cadru prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice aprobate prin Legea nr. 76/2002, atunci când, la data solicitării subvențiilor, nu există sume cu această destinație în bugetul asigurărilor pentru șomaj și nici nu au fost identificate, în decurs de 12 luni de la data angajării respectivelor persoane, fondurile necesare plății. În aceste ipoteze, doar plata sumelor aferente urmează să fie realizată în limitele fondurilor bugetare alocate anual cu această destinație în bugetul asigurărilor pentru șomaj, eventual suplimentate, în condițiile legii.

S-a mai subliniat că termenul de decădere de 12 luni în care trebuie încheiată convenția poate fi opus angajatorului, ca sancțiune, doar atunci când în decursul său - termenul curgând de la data angajării persoanelor vulnerabile - angajatorul fie nu solicită acordarea subvenției prin încheierea convenției cu agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă, fie nu depune declarația pe propria răspundere și/sau documentația prevăzută de art. 59 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

Decăderea intervine, așadar, pentru neexercitarea conformă a dreptului subiectiv, potrivit art. 2.545 din Codul civil, neputând fi concepute situații în care ar opera ca urmare a omisiunii unui terț sau a unui cocontractant, în cazul actelor juridice bilaterale, întrucât aceste din urmă persoane nu pot, în principiu, să exercite drepturi subiective care nu le aparțin.

Deopotrivă, s-a subliniat că cea de-a doua orientare jurisprudențială, care validează conduite administrative ce golesc de conținut aplicarea dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 76/2002 și periclitează însuși scopul urmărit de legiuitor atunci când a decis adoptarea acestei măsuri legislative, ar ridica serioase îndoieli asupra conformității practicii administrative cu principiile încrederii legitime, dreptului la o bună administrare și nediscriminării, lăsând nesancționat refuzul nejustificat al autorității în ceea ce privește realizarea dreptului angajatorilor la plata subvențiilor prevăzute de lege, atunci când aceștia îndeplinesc toate condițiile legale pentru a beneficia de dreptul în discuție. VIII. Opinia specialiștilor consultați

Institutul Național al Magistraturii a arătat că încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, nu este condiționată de limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație.

Legea nr. 76/2002 și Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 instituie atât condiții substanțiale, cât și condiții procedurale pentru acordarea măsurilor de stimulare: angajarea categoriilor de persoane prevăzute la art. 85 din Legea nr. 76/2002, menținerea raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni, încheierea unei convenții cu agențiile de ocupare a forței de muncă în termenul de decădere de 12 luni.

Din punct de vedere formal se observă că acordarea sumelor doar în limita plafonului aprobat în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație nu este prevăzută ca cerință pentru încheierea convențiilor, ci pentru "acordarea" măsurii de stimulare a ocupării forței de muncă. Rezultă așadar că "acordarea" se realizează într-o etapă ulterioară, după încheierea convențiilor și, deci, are semnificația plății acestor sume, iar nu a recunoașterii dreptului.

În același sens, art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 nu instituie nicio condiție pentru încheierea convențiilor, ceea ce înseamnă că singurele cerințe ce pot fi verificate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă sunt cele substanțiale, precum și depunerea cererii pentru încheierea convenției în termen de 12 luni de la data angajării persoanei. Norma juridică prevede că "pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenția pentru ocuparea forței de muncă (...) o convenție". Această dispoziție trebuie coroborată cu art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, care stabilește că "Măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație". Lectura ambelor texte de lege conduce la concluzia că acordarea se realizează într-o etapă subsecventă încheierii convenției și este condiționată de existența fondurilor bugetare.

Interpretarea potrivit căreia agențiile pentru ocuparea forței de muncă pot refuza încheierea convențiilor atunci când fondurile s-au epuizat contravine principiilor dreptului administrativ. Validând această interpretare, s-ar ajunge în situația în care, deși o societate a angajat o persoană dintre cele prevăzute în lege, a menținut raportul de serviciu pentru o perioadă de 18 luni și a depus cererea pentru încheierea convenției în termenul de decădere de 12 luni, să nu obțină măsura de stimulare pentru că cererea sa a fost soluționată mai târziu decât altele. Procedând astfel, s-ar goli de conținut dreptul prevăzut de art. 85 din Legea nr. 76/2002.

Punctul de vedere exprimat ține cont și de cerința finală impusă de art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, în sensul că acordarea măsurilor pentru stimularea ocupării forței de muncă se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002. Cât timp sumele nu sunt efectiv plătite în absența unor alocări bugetare, nu se aduce atingere principiului instituit în art. 14 alin. (2) din această lege, care prevede că "Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială". Este clar că baza legală pentru angajarea cheltuielii există, din moment ce este expres prevăzută de Legea nr. 76/2002, iar acordarea se realizează doar atunci când cheltuiala a fost înscrisă în buget.

Totodată, anumite beneficii pot fi acordate de stat doar în limita bugetului prestabilit în acest scop, însă, într-o astfel de situație, este necesar ca legiuitorul să prevadă fie criterii de selectare a solicitanților, fie acordarea beneficiului în ordinea depunerii cererilor. În cazul de față, niciuna dintre aceste modalități de gestionare a bugetului nu a fost instituită, motiv pentru care autoritatea publică nu poate să respingă cererea de încheiere a unei convenții atunci când sunt îndeplinite toate celelalte analizate anterior. Plata sumelor se poate face însă în limita prevăzută în buget, tocmai pentru a nu acorda autorității publice dreptul discreționar de a decide cui acordă acest beneficiu legal.

Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a opinat că încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, este condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, orientarea jurisprudențială prin care a fost respinsă cererea angajatorilor de obligare a agențiilor pentru ocuparea forței de muncă de a încheia convențiile prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, motivat de lipsa fondurilor, fiind cea corectă.

Punctul de plecare în susținerea acestei opinii l-a constituit structura cap. V din cadrul Legii nr. 76/2002, intitulat "Măsuri pentru stimularea ocupării forței de muncă", care, prin enumerarea modalităților legale de îndeplinire menționate de art. 53 din actul normativ menționat, arată nu numai caracterul alternativ al acestora, dar, în același timp, accentuează că oricare dintre aceste măsuri este reglementată doar ca "țintă", ca "obiectiv", din moment ce legiuitorul utilizează verbul "vizează".

În mod subsecvent, secțiunea a 3-a din cap. V din Legea nr. 76/2002 este intitulată "Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a șomerilor". Art. 77 evidențiază cele două modalități prin care se poate realiza stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a șomerilor, respectiv subvenționarea locurilor de muncă și acordarea de credite în condiții avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă. Acestor două modalități li se adaugă și cea reglementată de art. 77 1 , care constă în subvenționarea cheltuielilor cu forța de muncă efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea temporară a forței de muncă din rândul șomerilor, pentru executarea de lucrări și activități de interes pentru comunitățile locale.

În același timp, în cadrul secțiunii a 4-a din cap. V din Legea nr. 76/2002, art. 95 alin. (1 1 ) stabilește imperativ că măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002.

Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept, prin punctul său de vedere, a apreciat că încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, nu este condiționată de limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație.

Astfel, întrucât art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 recunoaște, în mod imperativ, dreptul angajatorilor la obținerea subvenției cu singura condiție a încadrării în muncă a respectivelor categorii de persoane [șomeri în vârstă de peste 45 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 16 lit. g) ], nu se poate adăuga la lege. În lipsa unei condiții suplimentare, nu se pot interpreta dispozițiile legale care fac obiectul recursului în interesul legii în sensul impunerii condiției ca, în perioada de 12 luni, să existe fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite, cu atât mai mult cu cât aceste subvenții nu se suportă din bugetul propriu al angajatorilor, ci din bugetele special constituite în acest scop, fiind achitate prin intermediul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă.

Totodată, interpretarea dispozițiilor legale controversate, în sensul admiterii ideii că încheierea convenției respective ar fi condiționată de existența fondurilor bănești, duce la încălcarea principiului egalității de tratament, principiu fundamental care guvernează desfășurarea raporturilor juridice de muncă. În consecință, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, discriminatoriu, între angajatorii care nu ar beneficia de subvențiile prevăzute de lege, deși îndeplinesc cerințele legale în integralitatea lor, și angajatorii care au beneficiat de subvenții pentru simplul motiv că, la momentul formulării cererii lor, în buget existau fondurile bănești necesare. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele de lege menționate stabilesc condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în același timp, și limitele analizei instanței supreme în soluționarea acesteia.

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție implică examinarea întrunirii cumulative a cerințelor de admisibilitate a recursului în interesul legii, după cum urmează: - sub aspectul cerinței de ordin formal prevăzute de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, trebuie făcută dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive; această condiție de admisibilitate este îndeplinită în cauză, având în vedere jurisprudența anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă existența unei practici neunitare în legătură cu problema de drept supusă dezbaterii; - sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, întrucât finalitatea acestei instituții juridice o constituie asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, și această condiție se constată a fi îndeplinită: problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, este condiționată sau nu de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație; - sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, se regăsește printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuți limitativ de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Așadar, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă în privința problemei de drept sesizate. Asupra fondului sesizării

Problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, care vizează, așa cum s-a arătat, modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă încheierea convenției dintre angajatori și agențiile pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum și în anexa nr. 19 la normele metodologice, este sau nu condiționată de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, trebuie dezlegată pornind de la norma de drept substanțial cadru, respectiv art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002.

Astfel, potrivit art. 85 alin. (1) din lege, în forma în vigoare la data sesizării, "Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, șomeri în vârstă de peste 45 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 16 lit. g) primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligația menținerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni". Legiuitorul consacră prin acest text de lege dreptul angajatorilor la subvenții, ca măsură de stimulare a ocupării forței de muncă.

Art. 59 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 stabilește, în aplicarea art. 85 din lege, o cerință procedurală specifică, respectiv că "pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenția pentru ocuparea forței de muncă județeană, în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor, o convenție potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 19", alin. (2) al art. 59 calificând expres termenul de 12 luni ca fiind un termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege.

Subsecvent, art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 stipulează că măsurile de stimulare a ocupării forței de muncă finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru a căror aprobare se prevede, potrivit dispozițiilor legale, încheierea de contracte sau convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație, cu respectarea Legii nr. 500/2002.

Practica neunitară a fost generată de interpretarea diferită de către instanțe a art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, respectiv a sintagmei "se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație", în condițiile în care agențiile pentru ocuparea forței de muncă au refuzat încheierea convențiilor prevăzute de art. 59 alin. (1) din normele metodologice atunci când fondurile alocate pentru acordarea acestor măsuri de stimulare s-au epuizat, instanțele prevalându-se inclusiv de alin. (2) al art. 59 din normele metodologice, care stipulează că termenul de 12 luni este "termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege".

Pentru înțelegerea și corecta interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale este necesară analiza lor detaliată, care să permită o concluzie cu privire la condiționarea de existența sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru șomaj cu această destinație a încheierii convenției dintre angajator și agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

O atare analiză impune utilizarea a două instrumente relevante: interpretarea teleologică, prin identificarea scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea normativă în discuție, cuprinsă în Legea nr. 76/2002 și în normele metodologice de aplicare a acesteia, și interpretarea logico-sistematică, care pune în relație toate textele de lege vizate de sesizare.

Astfel, în primul rând, Legea nr. 76/2002 are ca obiect de reglementare sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, iar art. 85 din lege instituie o măsură care urmărește realizarea unora dintre principalele obiective ale actului normativ, enumerate la art. 3, respectiv prevenirea șomajului, combaterea efectelor sociale ale șomajului, încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, precum și stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a acestor persoane, consacrând legal dreptul angajatorilor la subvenții, cu respectarea condițiilor anume prevăzute de lege.

În al doilea rând, lectura art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 și a normei sale de aplicare, art. 59 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, relevă cerințele legale de îndeplinit pentru ca angajatorii să beneficieze de dreptul la subvenții: angajarea categoriilor de persoane anume prevăzute de lege; menținerea raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni, sub sancțiunea prevăzută de alin. (4) al art. 85, cea de a restitui în totalitate agențiilor pentru ocuparea forței de muncă sumele încasate cu acest titlu; încheierea unor convenții cu agențiile de ocupare a forței de muncă într-un termen de decădere de 12 luni de la data angajării respectivelor persoane.

Nu în ultimul rând, decăderea pentru nerespectarea termenului de 12 luni instituit de art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 pentru încheierea convenției cu agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă este o sancțiune care intervine doar în ipoteza în care angajatorul nu formulează cererea de încheiere a convenției în intervalul de timp maximal de 12 luni de la data angajării persoanelor, interpretarea teleologică a normei fiind aceea că s-a urmărit disciplinarea angajatorilor și determinarea lor să solicite încheierea convențiilor cât mai aproape de momentul încadrării în muncă a celor defavorizați.

În acest fel, pe de o parte, măsura de sprijin își atinge finalitatea urmărită, respectiv sprijinirea angajatorilor și stimularea acestora pentru a încadra în muncă persoane din categoriile mai vulnerabile din punctul de vedere al găsirii unui loc de muncă, iar, pe de altă parte, se asigură o anumită ritmicitate și previzibilitate în cheltuirea banilor alocați cu această destinație în bugetele agențiilor pentru ocuparea forței de muncă.

Interpretarea instanțelor care au apreciat, în aplicarea art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, că, în ipoteza în care angajatorul formulează cererea de a încheia convenția, depunând documentația aferentă în interiorul termenului de 12 luni de la data angajării persoanelor defavorizate, însă bugetul agenției nu mai permite la momentul depunerii cererii acordarea subvențiilor, fiind epuizat, o atare cerere nu poate fi primită, nu este corectă, îndepărtându-se de la scopul legii și fiind în disonanță cu reglementarea ex lege a dreptului angajatorilor la subvenții.

Scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 este cel de a se respecta principiul legalității în reglementarea alocărilor bugetare, în acord cu dispozițiile Legii nr. 500/2002, iar nu de a institui o condiție pur potestativă în favoarea agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, cu atât mai mult cu cât competențele anume atribuite agențiilor județene vizează eficienta implementare a măsurilor de stimulare a ocupării forței de muncă, inclusiv din perspectiva asigurării resurselor financiare necesare. De altfel, efectul ar fi și unul descurajant pentru angajatori, contrar scopului legii, întrucât aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) ar deveni una imprevizibilă.

Decăderea, ca sancțiune de drept civil, stinge dreptul subiectiv neexercitat în termenul prescris de lege sau prin convenția părților, așa cum stipulează art. 2.545 alin. (2) din Codul civil, așadar doar culpa angajatorului, ca titular al dreptului subiectiv cu conținut patrimonial, întârzierea imputabilă acestuia în formularea cererii de încheiere a convenției, poate atrage această sancțiune, nu și omisiunea sau inacțiunea autorității publice debitoare a obligației de plată a subvenției în îndeplinirea obligațiilor legale care îi incumbă, printre care și cea de a asigura fondurile necesare plății.

Interpretarea contrară, potrivit căreia la împlinirea termenului de 12 luni de la data angajării angajatorul nu mai poate beneficia de subvenție, operând decăderea, chiar dacă a depus cererea și documentația completă în vederea încheierii convenției în termen, însă la acel moment și ulterior, până la expirarea celor 12 luni, nu au mai existat fonduri bugetare disponibile cu acest titlu, ignoră, așadar, scopul și natura termenelor de decădere.

Mai mult, această interpretare eronată presupune a se adăuga o nouă cerință celor impuse de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 și de art. 59 alin. (1) din normele metodologice, antemenționate, dispozițiile art. 95 alin. (1 1 ) din lege necondiționând încheierea propriu-zisă a convențiilor de aprobarea/suficiența bugetului la acel moment, ci condiționând doar plata efectivă a stimulentelor, așadar executarea obligației, fără incidență asupra recunoașterii dreptului în substanța sa, drept care, neîndoielnic, izvorăște din lege. De altfel, acest aspect rezultă chiar din expunerea de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 233/2010, prin care a fost introdus alin. (1 1 ) în cuprinsul art. 95, inițiatorii legii indicând în mod explicit că "în situația în care nu există fonduri la bugetul asigurărilor pentru șomaj, nu există cadrul legal de respingere a acestor dosare". Concluziv, art. 85 alin. (1) din lege nu consacră doar o vocație ori o liberalitate condiționată de alocările bugetare anuale, așa cum sugerează interpretarea minoritară identificată în practica judiciară cu privire la această problemă de drept.

Prin urmare, fiind întrunite dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din același cod,