Decizia nr. 8 din 18 mai 2026

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la următoarea problemă de drept: „ În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 şi art. 59 din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, este condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie?”

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei s-au depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia specialiştilor de la Institutul Naţional al Magistraturii, Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea din Craiova, precum şi punctul de vedere al Ministerului Public.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Ana Hermina Iancu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei Ministerului Public.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, apreciind ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută la art. 59 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum şi în anexa nr. 19 la acestea, nu este condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „ Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Hotărârea nr. 6 din 20 ianuarie 2026, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept anterior menţionată.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 26 ianuarie 2026, formându-se Dosarul nr. 163/1/2026, cu termen de soluţionare la 18 mai 2026. III. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data sesizării (Legea nr. 76/2002) : „ Art. 85. – (1) Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, şomeri în vârstă de peste 45 de ani, şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 lit. g) primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni. (…) Art. 95. – (1) Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă, modalităţile de finanţare şi instrucţiunile de implementare a acestora vor fi elaborate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, vor fi avizate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (1 1 ) Măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispoziţiilor legale, încheierea de contracte sau convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002) : „ Art. 59. – (1) Pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenţia pentru ocuparea forţei de muncă judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor, o convenţie potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 19.”

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002) „ Art. 4. – (1) Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar. (2) Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, sub forma creditelor de angajament şi creditelor bugetare, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite. (3) Angajarea cheltuielilor din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) se face numai în limita creditelor de angajament şi în scopurile pentru care au fost aprobate. (4) Angajarea cheltuielilor peste creditele de angajament şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi, în condiţiile legii. (5) Pentru acţiunile anuale şi multianuale se înscriu în buget, distinct, creditele de angajament şi creditele bugetare. (6) În vederea realizării acţiunilor anuale şi multianuale, ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv.” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluţionată diferit la nivelul instanţelor naţionale, existând practică judiciară neunitară referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială (curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Timişoara), majoritară, s-a apreciat că facilităţile reglementate de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, acordate angajatorilor prin intermediul unor convenţii încheiate între aceştia şi agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, nu sunt condiţionate de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, epuizarea sau absenţa acestor fonduri nejustificând refuzul agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă de a încheia convenţiile prevăzute de art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, ci putând avea doar semnificaţia temporizării plăţii sumelor aferente subvenţiilor.

S-a reţinut şi că, dacă s-ar admite ideea că este legală condiţionarea încheierii convenţiei de existenţa fondurilor băneşti, s-ar încălca principiul egalităţii în faţa legii şi s-ar crea o situaţie discriminatorie pentru angajatorii care nu ar beneficia de subvenţiile prevăzute de lege, cu toate că îndeplinesc cerinţele legale în integralitatea lor, faţă de cei care au beneficiat de subvenţii pentru că au avut şansa ca, la momentul introducerii cererii lor, agenţia să beneficieze de fondurile băneşti necesare.

În această orientare jurisprudenţială a fost admisă cererea angajatorului şi a fost obligată agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă să încheie convenţia prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială (curţile de apel Cluj, Galaţi, Timişoara), minoritară, s-a reţinut că dreptul angajatorilor la încheierea convenţiilor, în vederea acordării subvenţiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, este condiţionat de existenţa şi limitele sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, aplicarea riguroasă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 opunându-se angajării unor cheltuieli peste creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate.

Raportat la prevederile art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, s-a apreciat că este strict opţiunea legiuitorului de a institui tipurile de măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă, sfera de aplicare, dar şi limitele aplicării lor, inclusiv în ceea ce priveşte resursa financiară destinată a susţine aceste măsuri.

S-a mai arătat că dreptul la acordarea subvenţiilor este unul condiţionat, astfel încât nu se poate pretinde că simpla depunere în termen a cererii angajatorului şi a înscrisurilor atestând încadrarea în muncă a persoanelor enumerate de lege determină de plano obligaţia autorităţii de a perfecta convenţia şi a deconta sumele, fără a avea relevanţă existenţa fondurilor prevăzute în buget cu această destinaţie. După expirarea termenului de 12 luni reglementat de alin. (2) al art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, angajatorul nu mai poate beneficia de dreptul la subvenţie.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale a fost respinsă cererea angajatorului de obligare a agenţiei judeţene pentru ocuparea forţei de muncă la încheierea convenţiei prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 72 din 7 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.508/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 2 februarie 2023, apreciind că practica neunitară conturată justifică declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de recursul în interesul legii, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „ Dacă încheierea convenţiilor şi achitarea subvenţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, sunt condiţionate doar de depunerea unei cereri de către angajator, în termen de 12 luni de la data încheierii contractului de muncă cu o persoană ce face parte din categoriile la care se referă acest text legal, sau dacă trebuie, în plus, ca în această perioadă de 12 luni să existe şi fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite.” VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 şi art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, nu este condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum şi în anexa nr. 19 la aceste norme metodologice, nu este condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie.

În sprijinul acestei concluzii s-a reţinut, în esenţă, că subvenţionarea locurilor de muncă pentru angajatorii care încadrează unele categorii de şomeri cu şanse reduse în găsirea unui loc de muncă, precum şi absolvenţi reprezintă o măsură activă de creştere a gradului de ocupare, de integrare durabilă pe piaţa muncii şi de prevenire a excluziunii sociale a persoanelor aparţinând unor grupuri vulnerabile.

Dreptul angajatorului la acordarea măsurilor de sprijin se naşte ca efect al angajării unor persoane dintre cele prevăzute la art. 85 din Legea nr. 76/2002, doar exercitarea dreptului prin plata efectivă a sumelor aferente subvenţiei urmează să fie realizată prin încheierea convenţiei cu agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, legea trebuind a fi interpretată în sensul aplicării, nu al neaplicării ei. În consecinţă, art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 nu poate fi interpretat în sensul de excludere de la beneficiul măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă a angajatorilor care, deşi îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de lege pentru a obţine subvenţia salarială, nu pot încheia convenţiile-cadru prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice aprobate prin Legea nr. 76/2002, atunci când, la data solicitării subvenţiilor, nu există sume cu această destinaţie în bugetul asigurărilor pentru şomaj şi nici nu au fost identificate, în decurs de 12 luni de la data angajării respectivelor persoane, fondurile necesare plăţii. În aceste ipoteze, doar plata sumelor aferente urmează să fie realizată în limitele fondurilor bugetare alocate anual cu această destinaţie în bugetul asigurărilor pentru şomaj, eventual suplimentate, în condiţiile legii.

S-a mai subliniat că termenul de decădere de 12 luni în care trebuie încheiată convenţia poate fi opus angajatorului, ca sancţiune, doar atunci când în decursul său – termenul curgând de la data angajării persoanelor vulnerabile – angajatorul fie nu solicită acordarea subvenţiei prin încheierea convenţiei cu agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă, fie nu depune declaraţia pe propria răspundere şi/sau documentaţia prevăzută de art. 59 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

Decăderea intervine, aşadar, pentru neexercitarea conformă a dreptului subiectiv, potrivit art. 2.545 din Codul civil, neputând fi concepute situaţii în care ar opera ca urmare a omisiunii unui terţ sau a unui cocontractant, în cazul actelor juridice bilaterale, întrucât aceste din urmă persoane nu pot, în principiu, să exercite drepturi subiective care nu le aparţin.

Deopotrivă, s-a subliniat că cea de-a doua orientare jurisprudenţială, care validează conduite administrative ce golesc de conţinut aplicarea dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 76/2002 şi periclitează însuşi scopul urmărit de legiuitor atunci când a decis adoptarea acestei măsuri legislative, ar ridica serioase îndoieli asupra conformităţii practicii administrative cu principiile încrederii legitime, dreptului la o bună administrare şi nediscriminării, lăsând nesancţionat refuzul nejustificat al autorităţii în ceea ce priveşte realizarea dreptului angajatorilor la plata subvenţiilor prevăzute de lege, atunci când aceştia îndeplinesc toate condiţiile legale pentru a beneficia de dreptul în discuţie. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

Institutul Naţional al Magistraturii a arătat că încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, nu este condiţionată de limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie.

Legea nr. 76/2002 şi Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 instituie atât condiţii substanţiale, cât şi condiţii procedurale pentru acordarea măsurilor de stimulare: angajarea categoriilor de persoane prevăzute la art. 85 din Legea nr. 76/2002, menţinerea raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni, încheierea unei convenţii cu agenţiile de ocupare a forţei de muncă în termenul de decădere de 12 luni.

Din punct de vedere formal se observă că acordarea sumelor doar în limita plafonului aprobat în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie nu este prevăzută ca cerinţă pentru încheierea convenţiilor, ci pentru „acordarea” măsurii de stimulare a ocupării forţei de muncă. Rezultă aşadar că „acordarea” se realizează într-o etapă ulterioară, după încheierea convenţiilor şi, deci, are semnificaţia plăţii acestor sume, iar nu a recunoaşterii dreptului.

În acelaşi sens, art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 nu instituie nicio condiţie pentru încheierea convenţiilor, ceea ce înseamnă că singurele cerinţe ce pot fi verificate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă sunt cele substanţiale, precum şi depunerea cererii pentru încheierea convenţiei în termen de 12 luni de la data angajării persoanei. Norma juridică prevede că „pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenţia pentru ocuparea forţei de muncă (…) o convenţie”. Această dispoziţie trebuie coroborată cu art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, care stabileşte că „Măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispoziţiilor legale, încheierea de contracte sau convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie”. Lectura ambelor texte de lege conduce la concluzia că acordarea se realizează într-o etapă subsecventă încheierii convenţiei şi este condiţionată de existenţa fondurilor bugetare.

Interpretarea potrivit căreia agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă pot refuza încheierea convenţiilor atunci când fondurile s-au epuizat contravine principiilor dreptului administrativ. Validând această interpretare, s-ar ajunge în situaţia în care, deşi o societate a angajat o persoană dintre cele prevăzute în lege, a menţinut raportul de serviciu pentru o perioadă de 18 luni şi a depus cererea pentru încheierea convenţiei în termenul de decădere de 12 luni, să nu obţină măsura de stimulare pentru că cererea sa a fost soluţionată mai târziu decât altele. Procedând astfel, s-ar goli de conţinut dreptul prevăzut de art. 85 din Legea nr. 76/2002.

Punctul de vedere exprimat ţine cont şi de cerinţa finală impusă de art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, în sensul că acordarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002. Cât timp sumele nu sunt efectiv plătite în absenţa unor alocări bugetare, nu se aduce atingere principiului instituit în art. 14 alin. (2) din această lege, care prevede că „Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială”. Este clar că baza legală pentru angajarea cheltuielii există, din moment ce este expres prevăzută de Legea nr. 76/2002, iar acordarea se realizează doar atunci când cheltuiala a fost înscrisă în buget.

Totodată, anumite beneficii pot fi acordate de stat doar în limita bugetului prestabilit în acest scop, însă, într-o astfel de situaţie, este necesar ca legiuitorul să prevadă fie criterii de selectare a solicitanţilor, fie acordarea beneficiului în ordinea depunerii cererilor. În cazul de faţă, niciuna dintre aceste modalităţi de gestionare a bugetului nu a fost instituită, motiv pentru care autoritatea publică nu poate să respingă cererea de încheiere a unei convenţii atunci când sunt îndeplinite toate celelalte analizate anterior. Plata sumelor se poate face însă în limita prevăzută în buget, tocmai pentru a nu acorda autorităţii publice dreptul discreţionar de a decide cui acordă acest beneficiu legal.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat că încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, este condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, orientarea jurisprudenţială prin care a fost respinsă cererea angajatorilor de obligare a agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă de a încheia convenţiile prevăzute în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, motivat de lipsa fondurilor, fiind cea corectă.

Punctul de plecare în susţinerea acestei opinii l-a constituit structura cap. V din cadrul Legii nr. 76/2002, intitulat „Măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă”, care, prin enumerarea modalităţilor legale de îndeplinire menţionate de art. 53 din actul normativ menţionat, arată nu numai caracterul alternativ al acestora, dar, în acelaşi timp, accentuează că oricare dintre aceste măsuri este reglementată doar ca „ţintă”, ca „obiectiv”, din moment ce legiuitorul utilizează verbul „vizează”.

În mod subsecvent, secţiunea a 3-a din cap. V din Legea nr. 76/2002 este intitulată „Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor”. Art. 77 evidenţiază cele două modalităţi prin care se poate realiza stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor, respectiv subvenţionarea locurilor de muncă şi acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă. Acestor două modalităţi li se adaugă şi cea reglementată de art. 77 1 , care constă în subvenţionarea cheltuielilor cu forţa de muncă efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea temporară a forţei de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale.

În acelaşi timp, în cadrul secţiunii a 4-a din cap. V din Legea nr. 76/2002, art. 95 alin. (1 1 ) stabileşte imperativ că măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, pentru a căror acordare se prevede, potrivit dispoziţiilor legale, încheierea de contracte sau convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, cu respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002.

Universitatea din Craiova – Facultatea de Drept, prin punctul său de vedere, a apreciat că încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, nu este condiţionată de limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie.

Astfel, întrucât art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 recunoaşte, în mod imperativ, dreptul angajatorilor la obţinerea subvenţiei cu singura condiţie a încadrării în muncă a respectivelor categorii de persoane [şomeri în vârstă de peste 45 de ani, şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 lit. g) ], nu se poate adăuga la lege. În lipsa unei condiţii suplimentare, nu se pot interpreta dispoziţiile legale care fac obiectul recursului în interesul legii în sensul impunerii condiţiei ca, în perioada de 12 luni, să existe fonduri/credite bugetare aprobate în acest scop de către ordonatorii superiori de credite, cu atât mai mult cu cât aceste subvenţii nu se suportă din bugetul propriu al angajatorilor, ci din bugetele special constituite în acest scop, fiind achitate prin intermediul agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă.

Totodată, interpretarea dispoziţiilor legale controversate, în sensul admiterii ideii că încheierea convenţiei respective ar fi condiţionată de existenţa fondurilor băneşti, duce la încălcarea principiului egalităţii de tratament, principiu fundamental care guvernează desfăşurarea raporturilor juridice de muncă. În consecinţă, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, între angajatorii care nu ar beneficia de subvenţiile prevăzute de lege, deşi îndeplinesc cerinţele legale în integralitatea lor, şi angajatorii care au beneficiat de subvenţii pentru simplul motiv că, la momentul formulării cererii lor, în buget existau fondurile băneşti necesare. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei supreme în soluţionarea acesteia.

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie implică examinarea întrunirii cumulative a cerinţelor de admisibilitate a recursului în interesul legii, după cum urmează: – sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, trebuie făcută dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive; această condiţie de admisibilitate este îndeplinită în cauză, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă existenţa unei practici neunitare în legătură cu problema de drept supusă dezbaterii; – sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, şi această condiţie se constată a fi îndeplinită: problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 şi art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută în anexa nr. 19 la normele metodologice, este condiţionată sau nu de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie; – sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi limitativ de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă în privinţa problemei de drept sesizate. Asupra fondului sesizării

Problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, care vizează, aşa cum s-a arătat, modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă încheierea convenţiei dintre angajatori şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, precum şi în anexa nr. 19 la normele metodologice, este sau nu condiţionată de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, trebuie dezlegată pornind de la norma de drept substanţial cadru, respectiv art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002.

Astfel, potrivit art. 85 alin. (1) din lege, în forma în vigoare la data sesizării, „Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, şomeri în vârstă de peste 45 de ani, şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată, tineri NEET sau persoane aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 lit. g) primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni”. Legiuitorul consacră prin acest text de lege dreptul angajatorilor la subvenţii, ca măsură de stimulare a ocupării forţei de muncă.

Art. 59 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 stabileşte, în aplicarea art. 85 din lege, o cerinţă procedurală specifică, respectiv că „pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 85 din lege, angajatorii vor încheia cu agenţia pentru ocuparea forţei de muncă judeţeană, în termen de 12 luni de la data angajării persoanelor, o convenţie potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 19”, alin. (2) al art. 59 calificând expres termenul de 12 luni ca fiind un termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege.

Subsecvent, art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 stipulează că măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, pentru a căror aprobare se prevede, potrivit dispoziţiilor legale, încheierea de contracte sau convenţii cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie, cu respectarea Legii nr. 500/2002.

Practica neunitară a fost generată de interpretarea diferită de către instanţe a art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, respectiv a sintagmei „se acordă în limita sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie”, în condiţiile în care agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă au refuzat încheierea convenţiilor prevăzute de art. 59 alin. (1) din normele metodologice atunci când fondurile alocate pentru acordarea acestor măsuri de stimulare s-au epuizat, instanţele prevalându-se inclusiv de alin. (2) al art. 59 din normele metodologice, care stipulează că termenul de 12 luni este „termen de decădere din dreptul de a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute la art. 85 din lege”.

Pentru înţelegerea şi corecta interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale este necesară analiza lor detaliată, care să permită o concluzie cu privire la condiţionarea de existenţa sumelor aprobate în bugetul asigurărilor pentru şomaj cu această destinaţie a încheierii convenţiei dintre angajator şi agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă, prevăzută la art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002.

O atare analiză impune utilizarea a două instrumente relevante: interpretarea teleologică, prin identificarea scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea normativă în discuţie, cuprinsă în Legea nr. 76/2002 şi în normele metodologice de aplicare a acesteia, şi interpretarea logico-sistematică, care pune în relaţie toate textele de lege vizate de sesizare.

Astfel, în primul rând, Legea nr. 76/2002 are ca obiect de reglementare sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, iar art. 85 din lege instituie o măsură care urmăreşte realizarea unora dintre principalele obiective ale actului normativ, enumerate la art. 3, respectiv prevenirea şomajului, combaterea efectelor sociale ale şomajului, încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, precum şi stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a acestor persoane, consacrând legal dreptul angajatorilor la subvenţii, cu respectarea condiţiilor anume prevăzute de lege.

În al doilea rând, lectura art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 şi a normei sale de aplicare, art. 59 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, relevă cerinţele legale de îndeplinit pentru ca angajatorii să beneficieze de dreptul la subvenţii: angajarea categoriilor de persoane anume prevăzute de lege; menţinerea raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni, sub sancţiunea prevăzută de alin. (4) al art. 85, cea de a restitui în totalitate agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sumele încasate cu acest titlu; încheierea unor convenţii cu agenţiile de ocupare a forţei de muncă într-un termen de decădere de 12 luni de la data angajării respectivelor persoane.

Nu în ultimul rând, decăderea pentru nerespectarea termenului de 12 luni instituit de art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 pentru încheierea convenţiei cu agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă este o sancţiune care intervine doar în ipoteza în care angajatorul nu formulează cererea de încheiere a convenţiei în intervalul de timp maximal de 12 luni de la data angajării persoanelor, interpretarea teleologică a normei fiind aceea că s-a urmărit disciplinarea angajatorilor şi determinarea lor să solicite încheierea convenţiilor cât mai aproape de momentul încadrării în muncă a celor defavorizaţi.

În acest fel, pe de o parte, măsura de sprijin îşi atinge finalitatea urmărită, respectiv sprijinirea angajatorilor şi stimularea acestora pentru a încadra în muncă persoane din categoriile mai vulnerabile din punctul de vedere al găsirii unui loc de muncă, iar, pe de altă parte, se asigură o anumită ritmicitate şi previzibilitate în cheltuirea banilor alocaţi cu această destinaţie în bugetele agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă.

Interpretarea instanţelor care au apreciat, în aplicarea art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002, că, în ipoteza în care angajatorul formulează cererea de a încheia convenţia, depunând documentaţia aferentă în interiorul termenului de 12 luni de la data angajării persoanelor defavorizate, însă bugetul agenţiei nu mai permite la momentul depunerii cererii acordarea subvenţiilor, fiind epuizat, o atare cerere nu poate fi primită, nu este corectă, îndepărtându-se de la scopul legii şi fiind în disonanţă cu reglementarea ex lege a dreptului angajatorilor la subvenţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 95 alin. (1 1 ) din Legea nr. 76/2002 este cel de a se respecta principiul legalităţii în reglementarea alocărilor bugetare, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 500/2002, iar nu de a institui o condiţie pur potestativă în favoarea agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, cu atât mai mult cu cât competenţele anume atribuite agenţiilor judeţene vizează eficienta implementare a măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă, inclusiv din perspectiva asigurării resurselor financiare necesare. De altfel, efectul ar fi şi unul descurajant pentru angajatori, contrar scopului legii, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (1) ar deveni una imprevizibilă.

Decăderea, ca sancţiune de drept civil, stinge dreptul subiectiv neexercitat în termenul prescris de lege sau prin convenţia părţilor, aşa cum stipulează art. 2.545 alin. (2) din Codul civil, aşadar doar culpa angajatorului, ca titular al dreptului subiectiv cu conţinut patrimonial, întârzierea imputabilă acestuia în formularea cererii de încheiere a convenţiei, poate atrage această sancţiune, nu şi omisiunea sau inacţiunea autorităţii publice debitoare a obligaţiei de plată a subvenţiei în îndeplinirea obligaţiilor legale care îi incumbă, printre care şi cea de a asigura fondurile necesare plăţii.

Interpretarea contrară, potrivit căreia la împlinirea termenului de 12 luni de la data angajării angajatorul nu mai poate beneficia de subvenţie, operând decăderea, chiar dacă a depus cererea şi documentaţia completă în vederea încheierii convenţiei în termen, însă la acel moment şi ulterior, până la expirarea celor 12 luni, nu au mai existat fonduri bugetare disponibile cu acest titlu, ignoră, aşadar, scopul şi natura termenelor de decădere.

Mai mult, această interpretare eronată presupune a se adăuga o nouă cerinţă celor impuse de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 şi de art. 59 alin. (1) din normele metodologice, antemenţionate, dispoziţiile art. 95 alin. (1 1 ) din lege necondiţionând încheierea propriu-zisă a convenţiilor de aprobarea/suficienţa bugetului la acel moment, ci condiţionând doar plata efectivă a stimulentelor, aşadar executarea obligaţiei, fără incidenţă asupra recunoaşterii dreptului în substanţa sa, drept care, neîndoielnic, izvorăşte din lege. De altfel, acest aspect rezultă chiar din expunerea de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 233/2010, prin care a fost introdus alin. (1 1 ) în cuprinsul art. 95, iniţiatorii legii indicând în mod explicit că „în situaţia în care nu există fonduri la bugetul asigurărilor pentru şomaj, nu există cadrul legal de respingere a acestor dosare”. Concluziv, art. 85 alin. (1) din lege nu consacră doar o vocaţie ori o liberalitate condiţionată de alocările bugetare anuale, aşa cum sugerează interpretarea minoritară identificată în practica judiciară cu privire la această problemă de drept.

Prin urmare, fiind întrunite dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,