ÎCCJ, Decizia nr. 23/2025

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.955/1/2025 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăgușin, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în temeiul art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău ce formează obiectul Dosarului nr. 1.955/1/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general și opiniile specialiștilor consultați.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că prima orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii, susținând că un prim argument în favoarea admisibilității cererii de intervenție principală, în ipoteza indicată, rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, iar un alt argument vizează interesul competitorului a cărui ofertă a fost declarată câștigătoare, de a formula cererea de intervenție principală. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta procurorului general, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 42 din 30 iulie 2025, Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea și aplicarea art. 3 alin. (1) lit. a), art. 8 și art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare, este admisibilă o cerere de intervenție principală formulată în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 26 septembrie 2025, formându-se Dosarul nr. 1.955/1/2025, cu termen de soluționare la 17 noiembrie 2025. II.1. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 101/2016): " Art. 3. - (1) În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos semnifică, după cum urmează: a) act al autorității contractante - orice act, orice operațiune care produce sau poate produce efecte juridice, neîndeplinirea în termenul legal a unei obligații prevăzute de legislația în materie, omisiunea ori refuzul de a emite un act sau de a efectua o anumită operațiune, în legătură cu sau în cadrul unei proceduri de atribuire, fără a include achiziția directă care intră sub incidența Legii nr. 554/2004, prevăzute de art. 68 din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, cu modificările și completările ulterioare, de art. 82 din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, cu modificările și completările ulterioare, sau de art. 50 din Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii, cu modificările și completările ulterioare; (...)" " Art. 8. - (1) Persoana care se consideră vătămată de un act al autorității contractante poate sesiza Consiliul în vederea anulării actului autorității contractante, obligării acesteia la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, precum și pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, în termen de: a) 10 zile, începând cu ziua următoare luării la cunoștință despre actul autorității contractante considerat nelegal, în cazul în care valoarea estimată a procedurii de achiziție publică/sectorial sau de concesiune este egală sau mai mare decât pragurile valorice în raport cu care este obligatorie transmiterea spre publicare către Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțurilor de participare, potrivit legislației privind achizițiile publice, legislației privind achizițiile sectoriale sau legislației privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii; b) 7 zile, începând cu ziua următoare luării la cunoștință despre actul autorității contractante considerat nelegal, în cazul în care valoarea estimată a procedurii de achiziție publică/sectorială sau de concesiune este mai mică decât pragurile valorice în raport cu care este obligatorie transmiterea spre publicare către Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțurilor de participare, potrivit legislației privind achizițiile publice, legislației privind achizițiile sectoriale sau legislației privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii. (2) În cazul în care contestația privește conținutul documentației de atribuire, publicată în Sistemul electronic de achiziții publice, denumit în continuare SEAP, data luării la cunoștință este data publicării documentației de atribuire." " Art. 17. - (...) (3) Până la soluționarea contestației de către Consiliu, operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire, respectiv, după caz, operatorii economici participanți la procedura de atribuire pot formula cerere de intervenție voluntară în litigiu, potrivit prevederilor Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, în termen de 10 zile de la data publicării în SEAP a contestației. În cazul procedurilor a căror inițiere nu se realizează prin publicare în SEAP, termenul de 10 zile se calculează de la data comunicării contestației. (...)" II.2. Alte dispoziții legale incidente

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură civilă): Intervenția voluntară " Articolul 61. Forme. (1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți. Articolul 62. Intervenția principală. (1) Cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. (2) Cererea poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. (3) Cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel." III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că practica judiciară divergentă vizează admisibilitatea cererii de intervenție principală formulată în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererea de intervenție voluntară principală este admisibilă.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat în sensul că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu fac nicio distincție între cele două tipuri de intervenție voluntară (principală și accesorie).

S-a arătat că ofertantul declarat câștigător nu are un interes actual în promovarea unei contestații împotriva raportului procedurii, atât timp cât ofertantul necâștigător nu a contestat, la rândul său, acest act al autorității contractante.

De asemenea, s-au invocat și considerentele Minutei din 5-6 mai 2022 a întâlnirii președinților secțiilor specializate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contenciosului administrativ și fiscal ce fac referire și la chestiunea în discuție.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării: sentințele civile nr. 153 din 11 august 2022 și nr. 127 din 28 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia civilă nr. 105 din 23 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Sentința civilă nr. 223/F/2024 din 6 august 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererea de intervenție principală este inadmisibilă.

S-a argumentat că nu se poate utiliza mijlocul procedural al intervenției reglementat de art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 pentru a se masca, de fapt, o contestație.

De asemenea, nu se poate admite nici că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 au fost edictate pentru a se crea o categorie aparte, privilegiată, de operatori economici care, utilizând acest mijloc, să scape sancțiunii tardivității contestației pentru neformularea acesteia în termen.

În sensul acestei orientări au fost anexate sesizării: Decizia civilă nr. 298/F din 3 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 204 din 3 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și Decizia civilă nr. 311/CA din 19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal. IV. Opinia autorului sesizării

Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău invocă existența soluțiilor divergente în practica judiciară, fără a exprima un punct de vedere asupra problemei de drept. V. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 316 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 6 alin. (1) lit. a) și b) și ale art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 66 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 16 noiembrie 2018, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 65, art. 104 alin. (3), art. 133 și art. 134 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu modificările și completările ulterioare, autoritatea contractantă învestită cu reevaluarea ofertei în urma controlului de legalitate exercitat de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor și/sau instanța de judecată are posibilitatea de a verifica toate elementele tehnice și aspectele financiare ale ofertei apte a demonstra admisibilitatea ei, dacă din mijloacele de probă administrate nu rezultă verificarea lor anterioară. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială.

S-a arătat că un prim argument în favoarea admisibilității cererii de intervenție principală rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, care nu disting între cele două tipuri de intervenție, astfel încât se poate considera că ambele forme de intervenție, principală și accesorie, sunt admisibile în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale, derulată în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (C.N.S.C.), potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Un alt argument vizează interesul competitorului a cărui ofertă a fost declarată câștigătoare, de a formula cererea de intervenție principală.

Demersul de a formula cerere de intervenție principală se ivește în momentul în care s-a formulat o contestație de către ofertantul clasat pe locul doi, iar ofertantul câștigător dobândește un interes legitim și actual de a contesta oferta acestuia și de a invoca aspecte de inadmisibilitate sau neconformitate neavute în vedere de către comisia de evaluare.

Este posibil, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 66 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 16 noiembrie 2018, ca, în urma admiterii contestației formulate de către ofertantul care s-a clasat pe locul doi, în limitele stabilite de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor sau instanța de judecată, autoritatea contractantă, reînvestită cu reevaluarea ofertei contestatorului, reexaminând aspectele tehnice și financiare ale ofertei, să revină asupra etapelor procedurii de atribuire și să declare câștigătoare oferta acestui contestator, aceasta cu atât mai mult cu cât în paragraful 85 al acestei decizii s-a arătat expres că revine celor doi actori cu atribuții jurisdicționale (C.N.S.C. sau instanța de judecată) obligația de a determina limitele și întinderea evaluării de la caz la caz, fără a se putea afirma existența unui moment determinat abstract de la care se poate porni la evaluarea ofertei, respectiv de la momentul declarării ca admisibile a ofertelor.

Implicațiile pentru intervenientul principal - operatorul economic declarat câștigător și miza pentru această parte de a-și consolida poziția sunt cu atât mai mari atunci când, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 26 alin. (1) și art. 50 alin. (9) din Legea nr. 101/2016, în prezența unor excepții de procedură sau de fond care fac inutilă examinarea pe fond a contestației candidatului clasat pe locul doi, contractul îi poate fi atribuit direct intervenientului principal.

Procurorul general a subliniat că cererea de intervenție principală nu poate fi calificată ca o contestație și respinsă ca tardiv formulată.

Fundamentarea soluției inadmisibilității cererii de intervenție principală pe motivul că, prin intermediul unei astfel de cereri, ofertantul declarat câștigător formulează o veritabilă contestație împotriva raportului procedurii contravine dispozițiilor art. 62 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd că cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

S-a concluzionat ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială, potrivit căreia, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în procedura administrativ-jurisdicțională derulată în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, deschisă prin contestația formulată de un alt ofertant a cărui ofertă a fost respinsă sau care s-a clasat pe locul doi, este admisibilă cererea de intervenție principală formulată de ofertantul declarat câștigător. VIII. Opiniile specialiștilor consultați

Institutul Național al Magistraturii a apreciat că prima orientare jurisprudențială identificată este cea corectă, respectiv că cererea de intervenție voluntară principală nu este inadmisibilă ab initio în procedura contestației formulate pe cale administrativ-jurisdicțională în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, potrivit art. 17 din Legea nr. 101/2016. În susținerea acestei opinii s-a argumentat că Legea nr. 101/2016 nici nu interzice și nici nu exclude cererea de intervenție voluntară în cadrul procedurii contestației adresate Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, ci prevede explicit posibilitatea de formulare a acesteia.

S-a subliniat importanța principiului efectivității dreptului Uniunii Europene, în condițiile în care Legea nr. 101/2016 reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea legilor, reglementărilor și dispozițiilor administrative privind aplicarea procedurilor de recurs la atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 395 din 30 decembrie 1989, și a Directivei 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 76 din 23 martie 1992.

Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a opinat că este admisibilă o cerere de intervenție principală formulată în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. S-a argumentat în sensul că textul art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu distinge, astfel că ambele forme ale intervenției voluntare sunt admisibile, atât cea principală, cât și cea accesorie. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 definesc, de o manieră clară și explicită, atât categoria destinatarilor normei, respectiv operatorii economici participanți la procedura de atribuire, dar și operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire, precum și faptul că acești destinatari au dreptul de a formula intervenție voluntară în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale ce se desfășoară în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, fără a face distincție între intervenția principală și cea accesorie. X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitate procesuală pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

În privința condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din conținutul acestei norme de procedură rezultă condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: - obiectul recursului în interesul legii să fie o problemă de drept; - problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele de judecată; - dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; - hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.

Prima condiție menționată este îndeplinită, deoarece prezentul recurs în interesul legii vizează interpretarea și aplicarea unitară a art. 3 alin. (1) lit. a), art. 8 și art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016.

Astfel, se solicită a se stabili, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 8 și art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, dacă este admisibilă o cerere de intervenție principală formulată în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

Sunt îndeplinite și celelalte trei condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la soluționarea diferită a aceleiași probleme de drept prin hotărâri judecătorești definitive, întrucât problema de drept supusă analizei a primit interpretări diferite din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri definitive care au fost anexate prezentei sesizări.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a statuat în sensul că, în momentul în care s-a formulat o contestație de către ofertantul clasat pe locul doi, ofertantul câștigător dobândește interes legitim născut și actual de a contesta oferta acestuia, iar remediul eficient și efectiv este formularea unei cereri de intervenție voluntară de către ofertantul declarat câștigător în condițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 până la soluționarea contestației de către Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.

În acest sens, au fost anexate sesizării sentințele civile nr. 153 din 11 august 2022 și nr. 127 din 28 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 105 din 23 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Sentința civilă nr. 223/F/2024 din 6 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Cea de-a doua opinie conturată a fost în sensul inadmisibilității intervenției principale formulate în considerarea faptului că, în raport cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 101/2016, Consiliul poate fi învestit cu controlul legalității actelor emise de autoritatea contractantă prin intermediul unei contestații formulate cu respectarea termenelor legale și nu a unei cereri de intervenție principale, formulate după împlinirea termenelor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 101/2016.

În sensul acestei opinii, au fost anexate sesizării Decizia civilă nr. 298/F din 3 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 204 din 3 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Decizia civilă nr. 311/CA din 19 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Referitor la problema de drept soluționată în mod neunitar de către instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 reglementează procedura de intervenție voluntară, la cererea operatorilor economici interesați să participe la procedura de atribuire sau a operatorilor economici participanți la procedura de atribuire, în cadrul contestației aflate pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

De asemenea, se constată că divergența jurisprudențială vizează admisibilitatea cererii de intervenție voluntară principală în condițiile în care, în ambele opinii conturate, premisa factuală este aceeași, respectiv în cadrul contestației depuse de ofertantul a cărui ofertă a fost respinsă, contestație aflată pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, a formulat o cerere de intervenție principală ofertantul declarat câștigător, invocând cu acest prilej motive de neconformitate ale ofertei depuse de contestator.

Având în vedere dispozițiile legale incidente și argumentele ce vor fi prezentate în continuare, opinia corectă este cea potrivit căreia cererea de intervenție principală formulată în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor este admisibilă și rezultă din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor ce reglementează procedura de intervenție voluntară în Legea nr. 101/2016, coroborate cu prevederi legale referitoare la procedura intervenției voluntare din Codul de procedură civilă.

Lecturând dispozițiile Legii nr. 101/2016 se observă că nu este interzisă cererea de intervenție voluntară în cadrul procedurii contestației adresate Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, ci, dimpotrivă, se prevede explicit posibilitatea de formulare a acesteia.

În acest sens, se reține că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 definesc, de o manieră clară și explicită, atât categoria destinatarilor normei, precum și dreptul acestora de a formula intervenție voluntară în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale ce se desfășoară în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Totodată, se observă că norma specială nu face distincție între intervenția principală și cea accesorie, operatorilor economici participanți la procedura de atribuire fiindu-le permis să recurgă la acest instrument legal fără vreo distincție sub aspectul specificului intervenției, context în care se impune aplicarea principiului de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Faptul că operatorii economici participanți la procedura de atribuire, inclusiv ofertantul câștigător, au dreptul de a formula contestație în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale nu exclude posibilitatea de a formula cerere de intervenție voluntară principală în cadrul contestației depuse de alt operator economic deoarece o astfel de limitare nu este prevăzută de normă și nici nu rezultă din interpretarea sistematică și teleologică a normelor legale ce reglementează cele două proceduri.

În această ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază faptul că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nominalizează persoanele îndreptățite să formuleze cerere de intervenție, respectiv "operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire" și "operatorii economici participanți la procedura de atribuire", iar, aplicând principiul de interpretare mai sus menționat, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, se impune ca norma legală să nu fie aplicată prin raportare la criterii sau condiții nemenționate în text, cum ar fi: poziția ocupată de operatorul economic în ierarhia de evaluare a ofertelor, inițiativa operatorului economic de a formula contestație, motivele invocate în susținerea cererii de intervenție etc.

Pe de altă parte, argumentele reținute în susținerea celei de-a doua opinii jurisprudențiale, respectiv încercarea de eludare a dispozițiilor privind termenul de depunere a contestației prin formularea cererii de intervenție voluntară ulterior expirării acestuia, precum și utilizarea mijlocului procedural al intervenției pentru a masca, în fapt, o contestație, nu au relevanță în condițiile în care contestația prevăzută la art. 8 din Legea nr. 101/2016 și intervenția voluntară principală prevăzută la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 sunt manifestări procesuale diferite, ambele prevăzute de lege, ale aceleași conduite a participantului la procedura de atribuire, fiecare având însă funcție distinctă.

Astfel, în timp ce contestația reprezintă demersul prin care oricare dintre participanții la procedura de atribuire (inclusiv ofertantul câștigător) are inițiativa și declanșează procedura administrativ-jurisdicțională în față Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, intervenția voluntară valorifică inițiativa aceluiași operator economic de a recurge la o cale de atac, însă din perspectiva intenției sale de a fi parte într-o procedură administrativ-jurisdicțională aflată deja în curs, declanșată însă de alt participant la procedura de atribuire.

Interpretarea în sensul că operatorul economic ce se consideră vătămat prin modul în care a fost evaluată oferta concurentă are la dispoziție doar contestația prevăzută de art. 8 din Legea nr. 101/2016, nu și intervenția prevăzută la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, conduce în practică la suprimarea dreptului ofertantului câștigător, care inițial nu are interes să repună în discuție actele emise de autoritățile contractante, de a contesta acele acte ce îi vizează pe concurenții săi și finalmente de a-și apăra poziția de câștigător, în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale.

Desigur, o astfel de interpretare nu poate fi primită deoarece limitează domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 și creează o diferență de tratament juridic între operatorii economici participanți la procedură în lipsa unei distincții exprese în norma juridică și, implicit, suprimă accesul acestora la calea de atac prevăzută de norma specială.

În vederea unei interpretări conforme a dispozițiilor în discuție se impune a sublinia importanța principiului efectivității dreptului Uniunii Europene, în condițiile în care Legea nr. 101/2016 reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări și a Directivei 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor.

În acest sens, este relevant a menționa faptul că în jurisprudența instanței europene a fost recunoscut dreptul la acțiune al adjudecatarului pe cale incidentală împotriva modului de analiză a ofertei depuse de un alt participant la procedură, care a formulat cale de atac principală, această instanță statuând asupra necesității soluționării pe fond a ambelor cereri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2013, Fastweb, C-100/12; Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13; Hotărârea din 5 septembrie 2019, Lombardi, C-333/18). Aspectele reținute în Hotărârea din 22 februarie 2022 în C-532/20, Alstom Transport SA, nu pot fi valorificate drept argument pentru declararea ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară principală în condițiile în care în acea cauză "instanța a ales să își limiteze întrebarea numai la problema momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a căii de atac" (paragraful nr. 26), iar interpretările oferite se subsumează lămuririi acestei chestiuni.

În concluzie, în acord cu prima orientare jurisprudențială, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că cererea de intervenție principală formulată în temeiul art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 în cadrul unei contestații pendinte pe rolul Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor este admisibilă, fiind o procedură expres prevăzută de lege, ale cărei coordonate sunt stabilite de norma specială ce se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă la care norma specială face trimitere.

Fiind întrunite dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din același cod,