ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4817/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 761 din 6 februarie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția necompetenței materiale invocată prin întâmpinare și

a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Școala cu Clasele I -

VIII Nr. 1 "Alexandru Odobescu" Urziceni, în contradictoriu cu

pârâtele Camera de Conturi Ialomița și Curtea de Conturi a României, prin care

reclamanta a solicitat anularea Încheierii nr. VI.247 din 7 iunie 2011 emisă de

Curtea de Conturi a României și anularea Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011

emisă de Camera de Conturi Ialomița.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Curtea a respins

excepția necompetenței materiale, în raport de practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție depusă la dosar de pârâtă, conform căreia în speță sunt

aplicabile dispozițiile Cap. "Sesizarea instanței de contencios

administrativ" din Regulamentul 2010 privind organizarea și desfășurarea

activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor

rezultate din aceste activități, aprobat de Plenul Curții de Conturi prin

Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010. Potrivit pct.

228 din regulament, competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

unității verificate.

Pe fondul cauzei,

s-au reținut următoarele:

Camera de Conturi

Ialomița a efectuat o acțiune de verificare la reclamantă, privind

"Legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale personalului

didactic, didactic auxiliar și nedidactic în perioada 2008 - 2010",

finalizată prin emiterea Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011, prin care s-a

constatat plata nelegală a unor sporuri salariale în baza hotărârilor Comisiei

Paritare constituite la nivelul Inspectoratului Școlar Ialomița, care exced

prevederilor legale, respectiv sporul pentru condiții vătămătoare acordat

personalului didactic și didactic auxiliar pentru utilizarea calculatorului mai

mult de 50% din timpul de lucru, sporul pentru condiții deosebite de muncă

acordat personalului nedidactic și sporul pentru condiții vătămătoare acordat

profesorilor de chimie și laboranților. S-a impus luarea măsurilor de stabilire

a întinderii prejudiciului și de recuperare a acestuia.

Împotriva acestei

decizii, entitatea controlată a formulat contestație, ce a fost respinsă prin

Încheierea nr. VI.247 din 7 iunie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României -

Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Având în vedere

susținerile părților și dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a reținut

că actele întocmite de organele de control sunt legale și temeinice, criticile

aduse acestora de reclamant fiind nefondate, că drepturile salariale ale

personalului bugetar, categorie din care face parte personalul din învățământ,

se stabilesc exclusiv prin lege, că nu pot fi negociate clauze referitoare la

drepturi salariale sau de natură salarială care să nu fie prevăzute de lege, că

prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură în învățământ și

hotărârile Comisiei paritare, invocate de reclamant, nu pot constitui prin ele

însele temeiul acordării unor drepturi salariale, în afara cadrului legal care

reglementează salarizarea personalului bugetar din învățământ.

În ce privește actele

normative invocate de reclamant în acțiune, instanța a constatat că acestea nu

justifică acordarea sporurilor pentru condiții vătămătoare și condiții

deosebite de muncă ce fac obiectul cauzei.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că buletinul de determinare prin expertizare a

locurilor de muncă emise de Autoritatea de Sănătate Publică a Județului Brăila,

invocat de reclamant, nu justifică acordarea sporurilor pentru condiții

vătămătoare și condiții deosebite de muncă, fără o bază legală pentru plata

acestor drepturi salariale, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 din

O.G. nr. 10/2007 privind nivelul salariilor de bază și al altor drepturi ale

personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de

stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul

bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.

154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar

și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică,

precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor

drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale.

În ceea ce privește

susținerea reclamantei conform căreia, prin contractul colectiv de muncă la

nivel de ramură învățământ a fost reglementat dreptul la acordarea unor sporuri

pentru prestarea activității în locuri de muncă cu condiții grele, periculoase,

penibile sau altele asemenea, instanța de fond a apreciat că nu poate fi luată

în considerare, întrucât potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 130/1996,

prin contractele colective de muncă ce se pot încheia pentru salariații

instituțiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale

căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.

Instanța a reținut,

astfel, că acordarea sporului pentru condiții vătămătoare personalului didactic

și didactic auxiliar și a sporului pentru condiții deosebite de muncă

personalului nedidactic, în baza Hotărârilor nr. 1 din 7 decembrie 2007 și nr.

2 din 18 ianuarie 2008 este nelegală, întrucât comisia paritară și-a depășit

competența stabilită de lege, acordând drepturi salariale suplimentare față de

cele reglementate prin actele normative incidente, în condițiile în care ține

de resortul legiuitorului să stabilească atât categoria de drepturi salariale,

cât și cuantumul acestora.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea a respins acțiunea ca neîntemeiată, a respins și cererea

de suspendare a executării Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011, reținând că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15, rap. la art. 14 din Legea nr.

554/2004 pentru luarea unei asemenea măsuri, respectiv că nu există un

"caz bine justificat", în sensul legii, ceea ce face inutilă analiza

cerinței privind "paguba iminentă".

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Școala cu Clasele I - VIII Nr. 1 "Alexandru

Odobescu" Urziceni, pentru motive încadrate în drept în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței materiale a primei instanțe, pentru următoarele

considerente:

Obiectul acțiunii îl

constituie anularea Încheierii nr. VI.247 din 7 iunie 2011, emisă de Comisia

pentru soluționarea contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României,

prin care s-a respins contestația reclamantului formulată împotriva măsurilor

dispuse prin Decizia nr. 21 din 4 aprilie 2011 a Camerei de Conturi Ialomița.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se

stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul

unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație

în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația".

Din aceste

dispozițiile legale rezultă că actul administrativ care produce efecte

juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii Curții

de Conturi, prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta

fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Într-adevăr,

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004:

"Litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă

prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004 se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Cum obiectul

litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură a Curții de

Conturi, deci de o autoritate administrativă constituită la nivelul

municipiului București, de nivel local, competența de soluționare a cauzei

revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În ședința Plenului

secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului

competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se

solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în

soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute

prin decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea deciziei emise

de Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare

încheiat de Camera de Conturi Județeană.

Soluțiile de

principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să

preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei

Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu

pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care formează obiectul cauzei

deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare

a acestor cauze tribunalelor (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012).

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 3, coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Ialomița, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Școala cu Clasele I - VIII nr. 1 "Alexandru Odobescu", Urziceni

împotriva Sentinței civile nr. 761 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ