ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5176/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5176/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

recurs de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Tribunalului Ialomița

reclamantul Colegiul Național M.V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâta Camera de Conturi Ialomița, anularea Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011,

emisă de pârâtă, precum și anularea Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 emisă

de Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației formulate

împotriva Deciziei nr. 12/2011.

Prin cererea

introductivă reclamantul a solicitat suspendarea deciziei atacate până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița în soluționarea acestei cereri,

raportat la modificarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea

activităților specifice Curții de Conturi.

Prin Sentința nr.

1614 din 23 iunie 2011 a Tribunalului Ialomița a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, instanța reținând că

sunt aplicabile cauzei dispozițiile din Regulamentul Curții de Conturi aprobat

prin Hotărârea nr. 130/2010, în conformitate cu care competența de soluționare

aparține curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate.

instanței de recurs

Prin Sentința nr.

7628 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamantul Colegiul Național "M.V." Slobozia, în contradictoriu cu

pârâta Camera de Conturi Ialomița, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că în urma efectuării de către Camera de

Conturi Ialomița a unei acțiuni de verificare privind legalitatea modului de

acordare a drepturilor salariale personalului didactic la Colegiul Național

"M.V." Slobozia, s-a emis Decizia nr. 12 din 4 martie 2011, prin care

s-a constatat plata nelegală a unor sporuri salariale acordate personalului

didactic, didactic auxiliar și nedidactic. S-a decis stabilirea întinderii

prejudiciului la nivelul tuturor plăților efectuate pentru aceste sporuri și

dispunerea măsurilor cuvenite pentru recuperarea acestuia.

Astfel, s-a reținut

că în baza Hotărârii Comisiei Paritare nr. 1 din 7 decembrie 2007, directorul

unității de învățământ a emis Decizia nr. 315 din 19 decembrie 2007 prin care a

acordat personalului didactic și didactic auxiliar sporul pentru condiții

vătămătoare, în procent de 15% din salariul de bază, pentru utilizarea

calculatorului mai mult de 50% din timpul de lucru. În baza aceleiași hotărâri,

prin aceeași decizie s-a dispus acordarea sporului pentru condiții deosebite de

muncă personalului nedidactic, în procent de 10% aplicat la salariul de bază.

În baza Hotărârii

Comisiei Paritare nr. 2 din 8 ianuarie 2008, a fost emisă de către directorul

unității de învățământ Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2008, prin care a fost

acordat sporul pentru condiții vătămătoare, în procent de 10% din salariul de

bază, profesorilor de chimie și laboranților pentru utilizarea reactivilor

chimici în activitățile didactice desfășurate.

Contestația pe care

emitentul celor două decizii amintite a formulat-o a fost respinsă prin

Încheierea nr. VI.187 din 10 mai 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor

din cadrul Curții de Conturi a României.

În ceea ce privește

susținerile reclamantului potrivit cu care temeiul acordării sporurilor pentru

condiții vătămătoare și pentru condiții vătămătoare de muncă l-a constituit

contractul colectiv de muncă încheiat la nivel județean, având deci un izvor

esențialmente contractual, fiind rezultatul negocierii părților, care au

încercat suplinirea unor lipsuri ale legislației din materia sănătății și

securității în muncă, instanța de fond a reținut că aceste argumente nu pot

reprezenta temeiul în favoarea reținerii legalității actelor prin care au fost

acordate sporurile. Astfel, a reținut instanța că potrivit art. 12 alin. (1)

din Legea nr. 130/1996, contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații

instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze

referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin

dispoziții legale. Ca atare, ținând seama că unitatea de învățământ Colegiul

Național " M.V." Slobozia face parte din categoria instituțiilor

bugetare, a reținut instanța că prin contractul colectiv de muncă, la care

reclamantul face referire, nu se puteau negocia clauze privitoare la drepturile

salariale, inclusiv sporuri, cuvenite salariaților acestei unități, în alte

limite decât cele stabilite prin dispozițiile legale în vigoare.

Sub aspectul normelor

legale ce prevedeau posibilitatea acordării de sporuri salariale pentru

condiții de muncă periculoase ori vătămătoare, Curtea a constatat că actul

normativ invocat de reclamant ca reprezentând temei pentru acordarea acestor

sporuri, respectiv H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din

unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, stabilește în

art. 8 lit. a): Pentru condiții periculoase sau vătămătoare se poate acorda un

spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la

locurile de muncă respective. Pentru condiții deosebit de periculoase:

leprozerii, anatomie patologică și medicină legală, TBC, SIDA, psihiatrie,

epidemii deosebit de grave și altele asemenea, stabilite de Ministerul

Sănătății, sporul este de 50 - 100% din salariul de bază. Locurile de muncă,

categoriile de personal, mărimea concretă a sporului și condițiile de acordare

se stabilesc prin regulament elaborat de Ministerul Sănătății și de Ministerul

Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, la propunerea ministerelor,

celorlalte instituții centrale și locale ale administrației publice interesate,

după consultarea sindicatelor.

Regulamentul comun al

Ministerului Muncii și Protecției Sociale și Ministerului Sănătății nr.

1132/6366/1993, de acordare a sporurilor la salariile de bază în conformitate

cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993 (depus la dosar și denumit

în continuare Regulamentul), enumeră limitativ locurile de muncă și categoriile

de personal care beneficiază de sporuri pentru condiții vătămătoare și

periculoase.

Reținând că acordarea

sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a)

din H.G. nr. 281/1993 trebuia efectuată potrivit Regulamentului comun nr.

1132/6366/1993, emis în acest sens de Ministerul Muncii și Protecției Sociale

și Ministerul Sănătății, instanța de fond a constatat că unitățile de

învățământ și personalul nedidactic nu sunt menționate ca beneficiari ai unor

astfel de sporuri.

Astfel, în Anexa A la

acest Regulament sunt menționate condițiile și locurile de muncă pentru

acordarea sporului pentru condiții periculoase, art. 2 enumerând aceste

categorii de locuri de muncă (- locuri de muncă la care există pericolul

îmbolnăvirilor prin contagiune, - locuri de muncă unde, cu toate măsurile de

protecția muncii luate se menține un pronunțat risc de accidentare prin

explozie, electrocutare, agresare din partea unor bolnavi psihici, lucrul cu

animale, etc., - locuri de muncă cu risc de iradiere surse nucleare), în cadrul

cărora nu poate fi cuprinsă niciuna din categoriile de personal didactic,

auxiliar ori nedidactic încadrat la unitatea de învățământ reclamantă.

De asemenea, potrivit

art. 5 din Anexa B la același Regulament, anexă ce stabilește situațiile în

care se poate acorda sporul pentru condiții vătămătoare, la acordarea acestui

spor, s-au avut în vedere următoarele locuri de muncă: - locurile de muncă în

perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de producție diferite pulberi

vătămătoare (azbest, talc, siliciu, mică etc.); - locuri de muncă la care în

procesul de producție se eliberează sau se folosesc diferite substanțe toxice,

metale sau metaloizi și compușii lor, hidrocarburi, acizi etc., care pot fi

vătămătoare; - locuri de muncă la care condițiile vătămătoare sunt determinate

de acțiunea zgomotelor și trepidațiilor; - locuri de muncă unde activitatea se

desfășoară în condiții de microclimat nefavorabil (temperatură, umiditate, curenți

de aer); - locuri de muncă în perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de

producție un complex de noxe care cumulate pot fi vătămătoare.

Curtea a constatat,

de asemenea, că niciuna din activitățile desfășurate de categoriile de

personal, cu privire la care s-au acordat sporurile la care face referire

decizia a cărei anulare se solicită, nu se regăsește în mențiunile din Anexa

nr. 3 la Regulament, care enumeră locurile de muncă, activitatea, categoriile

de personal (meserii și funcții) și mărimea sporului pentru salariații care își

desfășoară activitatea în condiții vătămătoare.

În ce privește

buletinele de determinare prin expertizare a locurilor de muncă nr. 21, 22 și

23 din data de 5 februarie 2009, întocmite de dr. C.P., medic de medicina

muncii la Autoritatea de Sănătate Publică Brăila, la cererea reclamantului,

prin care se concluzionează că personalul din învățământ care lucrează în

laboratoare de chimie, pictură și în bibliotecă, precum și personalul care

utilizează calculatorul cel puțin 50% din timpul de lucru este expus la

condiții de lucru nefavorabile care pot provoca îmbolnăviri profesionale,

Curtea constată că nu pot fi avute în vedere în cauză ca justificând acordarea

sporului pentru condiții vătămătoare. Aceasta întrucât, dincolo de data

ulterioară a emiterii acestora în raport cu actele prin care s-a stabilit

acordarea sporurilor, admițând, de asemenea, că acestea au fost emise cu

respectarea criteriilor stabilite de art. 8 alin. (2) din Regulament, totuși

este de observat că între locurile de muncă, activitatea și categoriile de

personal enumerate în Anexa 3 în concret, pentru care se poate acorda sporul de

condiții vătămătoare, nu pot fi încadrate categoriile de personal pentru care

reclamantul a acordat acest spor și activitățile pe care acestea le desfășoară,

astfel cum s-a arătat anterior.

Or, a stabilit

instanța de fond că chiar în condițiile în care, potrivit buletinelor de

determinare prin expertizare a locurilor de muncă, activitatea anumitor

categorii de angajați ai reclamantului s-ar fi desfășurat în condiții

periculoase ori vătămătoare pentru sănătatea acestora, nu se putea stabili,

prin contract colectiv de muncă, acordarea de sporuri pentru condiții

periculoase ori vătămătoare pentru categorii de personal și pentru activități pentru

care legea nu prevedea această posibilitate. Lacunele legislative în acest

domeniu, apreciate astfel de reclamant, nu puteau fi suplinite prin clauze ale

contractului de muncă, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat deja,

potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind

contractul colectiv de muncă, libertatea de a negocia clauzele acestui contract

era limitată în ceea ce privește instituțiile bugetare, neputând să privească

drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.

Invocarea de către

reclamant a prevederilor art. 1 și 7 din Legea nr. 319/2006 a bibliotecilor

este fără relevanță, câtă vreme acestea stabilesc în sarcina angajatorului

obligația de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea securității și

protecția sănătății lucrătorilor, prevenirea riscurilor profesionale,

informarea și instruirea lucrătorilor, asigurarea cadrului organizatoric și a

mijloacelor necesare securității și sănătății în muncă și nu acordarea unor

sume de bani salariaților.

Cât privește plata

sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare acordat personalului

didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în anul 2010, Curtea a constatat

întemeiate susținerile pârâtei în sensul că își găsește, la rândul său, temei

legal, câtă vreme nu a fost respectată procedura instituită prin Legea nr.

330/2009 (în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010) în anexa II/1.4 pct.

17, potrivit căreia locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea

concretă a sporurilor, precum și condițiile de acordare a acestora se stabilesc

prin regulament de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea

sindicatelor și cu avizul comun al Ministerului Finanțelor Publice și al

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Curtea a constatat

că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat

suspendarea executării deciziei contestate, în temeiul dispozițiilor art. 15

din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare nu a fost motivată sub aspectul

îndeplinirii cazului bine justificat, mai mult, aceasta nu a mai fost susținută

pe parcursul soluționării cauzei.

formulată de Colegiul Național M.V. Slobozia.

Prin motivele de

recurs formulate, recurentul a criticat soluția instanței de fond ca

netemeinică și nelegală, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct.

3 și 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat

că, raportat la obiectul cauzei deduse judecății, instanța competentă să

soluționeze cauza este Tribunalul Ialomița, conform dispozițiilor art. 10 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea,

recurentul a criticat soluția instanței de fond arătând că prima instanță a

ignorat prevederile legale care, la momentul plății acestor sporuri,

reglementau caracterul obligatoriu al convențiilor colective.

II. Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., analizând

cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, constatând incidența în

cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul, pentru

considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei

instanțe.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată

îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică

locală, a Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011, emisă de Camera de Conturi Ialomița,

precum și a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva

deciziei arătate, respectiv a Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 a Curții de

Conturi.

Înalta Curte reține

că dispozițiile din regulamentul Curții de Conturi nu pot fi aplicate cu

prioritate față de Legea contenciosului administrativ aplicabilă. Astfel,

dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții

de Conturi nr. 130 din 4 noiembrie 2010, care stabilesc în favoarea curții de

apel competența de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii emise

de comisia de soluționare a contestațiilor, nu pot contraveni normelor de

competență stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind

și Decizia nr. 4522/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a

fost admisă excepția de nelegalitate a dispozițiilor respective din Regulament.

Înalta Curte a

reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile

art. 10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două

criterii, și anume al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul

și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere

obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ emis de o

autoritate publică locală, respectiv decizia emisă de Camera de Conturi a

Județului Ialomița, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv

în raport de criteriul locului ocupat de organul emitent al actului atacat.

Având în vedere

considerentele expuse, cât și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 7628 din 14

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ