ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5176/2013

Asupra cererii de recurs de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea adresată Tribunalului Ialomița reclamantul Colegiul Național M.V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Ialomița, anularea Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011, emisă de pârâtă, precum și anularea Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 12/2011. Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat suspendarea deciziei atacate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița în soluționarea acestei cereri, raportat la modificarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi.

Prin Sentința nr. 1614 din 23 iunie 2011 a Tribunalului Ialomița a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, instanța reținând că sunt aplicabile cauzei dispozițiile din Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010, în conformitate cu care competența de soluționare aparține curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate. 2. Hotărârea instanței de recurs Prin Sentința nr. 7628 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Național "M.V." Slobozia, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Ialomița, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în urma efectuării de către Camera de Conturi Ialomița a unei acțiuni de verificare privind legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale personalului didactic la Colegiul Național "M.V." Slobozia, s-a emis Decizia nr. 12 din 4 martie 2011, prin care s-a constatat plata nelegală a unor sporuri salariale acordate personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic. S-a decis stabilirea întinderii prejudiciului la nivelul tuturor plăților efectuate pentru aceste sporuri și dispunerea măsurilor cuvenite pentru recuperarea acestuia. Astfel, s-a reținut că în baza Hotărârii Comisiei Paritare nr. 1 din 7 decembrie 2007, directorul unității de învățământ a emis Decizia nr. 315 din 19 decembrie 2007 prin care a acordat personalului didactic și didactic auxiliar sporul pentru condiții vătămătoare, în procent de 15% din salariul de bază, pentru utilizarea calculatorului mai mult de 50% din timpul de lucru.

În baza aceleiași hotărâri, prin aceeași decizie s-a dispus acordarea sporului pentru condiții deosebite de muncă personalului nedidactic, în procent de 10% aplicat la salariul de bază. În baza Hotărârii Comisiei Paritare nr. 2 din 8 ianuarie 2008, a fost emisă de către directorul unității de învățământ Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2008, prin care a fost acordat sporul pentru condiții vătămătoare, în procent de 10% din salariul de bază, profesorilor de chimie și laboranților pentru utilizarea reactivilor chimici în activitățile didactice desfășurate. Contestația pe care emitentul celor două decizii amintite a formulat-o a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.187 din 10 mai 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României.

În ceea ce privește susținerile reclamantului potrivit cu care temeiul acordării sporurilor pentru condiții vătămătoare și pentru condiții vătămătoare de muncă l-a constituit contractul colectiv de muncă încheiat la nivel județean, având deci un izvor esențialmente contractual, fiind rezultatul negocierii părților, care au încercat suplinirea unor lipsuri ale legislației din materia sănătății și securității în muncă, instanța de fond a reținut că aceste argumente nu pot reprezenta temeiul în favoarea reținerii legalității actelor prin care au fost acordate sporurile. Astfel, a reținut instanța că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare.

Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Ca atare, ținând seama că unitatea de învățământ Colegiul Național " M.V." Slobozia face parte din categoria instituțiilor bugetare, a reținut instanța că prin contractul colectiv de muncă, la care reclamantul face referire, nu se puteau negocia clauze privitoare la drepturile salariale, inclusiv sporuri, cuvenite salariaților acestei unități, în alte limite decât cele stabilite prin dispozițiile legale în vigoare. Sub aspectul normelor legale ce prevedeau posibilitatea acordării de sporuri salariale pentru condiții de muncă periculoase ori vătămătoare, Curtea a constatat că actul normativ invocat de reclamant ca reprezentând temei pentru acordarea acestor sporuri, respectiv H.G.

nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, stabilește în art. 8 lit. a): Pentru condiții periculoase sau vătămătoare se poate acorda un spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective. Pentru condiții deosebit de periculoase: leprozerii, anatomie patologică și medicină legală, TBC, SIDA, psihiatrie, epidemii deosebit de grave și altele asemenea, stabilite de Ministerul Sănătății, sporul este de 50 - 100% din salariul de bază. Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului și condițiile de acordare se stabilesc prin regulament elaborat de Ministerul Sănătății și de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, la propunerea ministerelor, celorlalte instituții centrale și locale ale administrației publice interesate, după consultarea sindicatelor.

Regulamentul comun al Ministerului Muncii și Protecției Sociale și Ministerului Sănătății nr. 1132/6366/1993, de acordare a sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993 (depus la dosar și denumit în continuare Regulamentul), enumeră limitativ locurile de muncă și categoriile de personal care beneficiază de sporuri pentru condiții vătămătoare și periculoase. Reținând că acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993 trebuia efectuată potrivit Regulamentului comun nr. 1132/6366/1993, emis în acest sens de Ministerul Muncii și Protecției Sociale și Ministerul Sănătății, instanța de fond a constatat că unitățile de învățământ și personalul nedidactic nu sunt menționate ca beneficiari ai unor astfel de sporuri.

Astfel, în Anexa A la acest Regulament sunt menționate condițiile și locurile de muncă pentru acordarea sporului pentru condiții periculoase, art. 2 enumerând aceste categorii de locuri de muncă (- locuri de muncă la care există pericolul îmbolnăvirilor prin contagiune, - locuri de muncă unde, cu toate măsurile de protecția muncii luate se menține un pronunțat risc de accidentare prin explozie, electrocutare, agresare din partea unor bolnavi psihici, lucrul cu animale, etc., - locuri de muncă cu risc de iradiere surse nucleare), în cadrul cărora nu poate fi cuprinsă niciuna din categoriile de personal didactic, auxiliar ori nedidactic încadrat la unitatea de învățământ reclamantă.

De asemenea, potrivit art. 5 din Anexa B la același Regulament, anexă ce stabilește situațiile în care se poate acorda sporul pentru condiții vătămătoare, la acordarea acestui spor, s-au avut în vedere următoarele locuri de muncă: - locurile de muncă în perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de producție diferite pulberi vătămătoare (azbest, talc, siliciu, mică etc.); - locuri de muncă la care în procesul de producție se eliberează sau se folosesc diferite substanțe toxice, metale sau metaloizi și compușii lor, hidrocarburi, acizi etc., care pot fi vătămătoare; - locuri de muncă la care condițiile vătămătoare sunt determinate de acțiunea zgomotelor și trepidațiilor; - locuri de muncă unde activitatea se desfășoară în condiții de microclimat nefavorabil (temperatură, umiditate, curenți de aer); - locuri de muncă în perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de producție un complex de noxe care cumulate pot fi vătămătoare.

Curtea a constatat, de asemenea, că niciuna din activitățile desfășurate de categoriile de personal, cu privire la care s-au acordat sporurile la care face referire decizia a cărei anulare se solicită, nu se regăsește în mențiunile din Anexa nr. 3 la Regulament, care enumeră locurile de muncă, activitatea, categoriile de personal (meserii și funcții) și mărimea sporului pentru salariații care își desfășoară activitatea în condiții vătămătoare. În ce privește buletinele de determinare prin expertizare a locurilor de muncă nr. 21, 22 și 23 din data de 5 februarie 2009, întocmite de dr.

C.P., medic de medicina muncii la Autoritatea de Sănătate Publică Brăila, la cererea reclamantului, prin care se concluzionează că personalul din învățământ care lucrează în laboratoare de chimie, pictură și în bibliotecă, precum și personalul care utilizează calculatorul cel puțin 50% din timpul de lucru este expus la condiții de lucru nefavorabile care pot provoca îmbolnăviri profesionale, Curtea constată că nu pot fi avute în vedere în cauză ca justificând acordarea sporului pentru condiții vătămătoare.

Aceasta întrucât, dincolo de data ulterioară a emiterii acestora în raport cu actele prin care s-a stabilit acordarea sporurilor, admițând, de asemenea, că acestea au fost emise cu respectarea criteriilor stabilite de art. 8 alin. (2) din Regulament, totuși este de observat că între locurile de muncă, activitatea și categoriile de personal enumerate în Anexa 3 în concret, pentru care se poate acorda sporul de condiții vătămătoare, nu pot fi încadrate categoriile de personal pentru care reclamantul a acordat acest spor și activitățile pe care acestea le desfășoară, astfel cum s-a arătat anterior.

Or, a stabilit instanța de fond că chiar în condițiile în care, potrivit buletinelor de determinare prin expertizare a locurilor de muncă, activitatea anumitor categorii de angajați ai reclamantului s-ar fi desfășurat în condiții periculoase ori vătămătoare pentru sănătatea acestora, nu se putea stabili, prin contract colectiv de muncă, acordarea de sporuri pentru condiții periculoase ori vătămătoare pentru categorii de personal și pentru activități pentru care legea nu prevedea această posibilitate.

Lacunele legislative în acest domeniu, apreciate astfel de reclamant, nu puteau fi suplinite prin clauze ale contractului de muncă, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat deja, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, libertatea de a negocia clauzele acestui contract era limitată în ceea ce privește instituțiile bugetare, neputând să privească drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.

Invocarea de către reclamant a prevederilor art. 1 și 7 din Legea nr. 319/2006 a bibliotecilor este fără relevanță, câtă vreme acestea stabilesc în sarcina angajatorului obligația de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea securității și protecția sănătății lucrătorilor, prevenirea riscurilor profesionale, informarea și instruirea lucrătorilor, asigurarea cadrului organizatoric și a mijloacelor necesare securității și sănătății în muncă și nu acordarea unor sume de bani salariaților.

Cât privește plata sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare acordat personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în anul 2010, Curtea a constatat întemeiate susținerile pârâtei în sensul că își găsește, la rândul său, temei legal, câtă vreme nu a fost respectată procedura instituită prin Legea nr. 330/2009 (în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010) în anexa II/1.4 pct. 17, potrivit căreia locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor, precum și condițiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor și cu avizul comun al Ministerului Finanțelor Publice și al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Curtea a constatat că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat suspendarea executării deciziei contestate, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare nu a fost motivată sub aspectul îndeplinirii cazului bine justificat, mai mult, aceasta nu a mai fost susținută pe parcursul soluționării cauzei. 3. Cererea de recurs formulată de Colegiul Național M.V. Slobozia. Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Recurentul a arătat că, raportat la obiectul cauzei deduse judecății, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Ialomița, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea, recurentul a criticat soluția instanței de fond arătând că prima instanță a ignorat prevederile legale care, la momentul plății acestor sporuri, reglementau caracterul obligatoriu al convențiilor colective. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul, pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, a Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011, emisă de Camera de Conturi Ialomița, precum și a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei arătate, respectiv a Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 a Curții de Conturi. Înalta Curte reține că dispozițiile din regulamentul Curții de Conturi nu pot fi aplicate cu prioritate față de Legea contenciosului administrativ aplicabilă.

Astfel, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130 din 4 noiembrie 2010, care stabilesc în favoarea curții de apel competența de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, nu pot contraveni normelor de competență stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind și Decizia nr. 4522/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a dispozițiilor respective din Regulament. Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art. 10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii, și anume al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ emis de o autoritate publică locală, respectiv decizia emisă de Camera de Conturi a Județului Ialomița, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul emitent al actului atacat. Având în vedere considerentele expuse, cât și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 7628 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ