ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

judecății

Prin acțiunea înregistrată inițial

pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, la data de 26 mai

2011, reclamanta Școala cu clasele I-VIII nr. 2,, I.H.R.” Urziceni a

solicitat în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Ialomița și Curtea de

Conturi a României anularea Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011, emisă de Camera

de Conturi Ialomița.

În subsidiar, în

cazul admiterii primului capăt de cerere, a solicitat anularea încheierii nr. VI.188

din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a respins

contestația împotriva Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011.

În temeiul art. 15

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea

executării Deciziei Camerei de Conturi Ialomița nr. 13 din 04 martie 2011 până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în luna ianuarie 2011, la Școala nr. 2 „I.H.R.”

Urziceni a fost efectuată de către Camera de Conturi Ialomița o acțiune de

verificare privind legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale

personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în perioada 2008 -

2010.

În urma controlului

efectuat, Camera de Conturi Ialomița a emis Decizia nr. 13 din 04 martie 2011

prin care s-a dispus ca reclamanta să stabilească întinderea prejudiciului

creat prin plata unor sporuri acordate în baza hotărârilor Comisiei Paritare,

precum și să dispună măsurile cuvenite pentru recuperarea acestuia.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta a formulat contestație, prin care a arătat temeiul legal în

baza căruia au fost acordate aceste sporuri, însă Curtea de Conturi a României

prin încheierea nr. VI/188 din 10 mai 2011 a respins contestația formulată.

În opinia

reclamantei, motivația deciziei Camerei de Conturi Ialomița, precum și cea a

respingerii contestației, sunt neîntemeiate.

De asemenea, consideră

că prin executarea Deciziei amintite până la data de 31 august 2011, conform

termenului de realizare impus, s-ar creea un prejudiciu material important

salariaților vizați/mai înainte ca instanța de judecată să stabilească că dacă

această decizie este legală ori nu, în susținerea cererii de suspendare a

Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 urmând a se avea în vedere și faptul că o

parte din persoanele beneficiare ale sporurilor în litigiu fac parte din

categoria personalului nedidactic, cu salarii infime, de aproximativ 400 - 500

de lei/ lună.

Prin întampinarea

formulată, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Ialomița, în soluționarea acestei cereri, raportat la

modificarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi și declinarea acesteia în favoarea Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ

Pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată precum și respingerea

acțiunii formulată de reclamantă, arătând că drepturile salariale ale

personalului din sectorul bugetar se stabilesc exclusiv prin lege iar, în speța

de față, rezultă cu claritate cheltuiala nelegitimă a banului public de către

entitatea auditată prin plata nelegală a unor drepturi salariale ori prin

neobservarea și/sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Prin sentința nr. 1617

din 23 iunie 2011, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale a instanței invocată de pârâta Camera de Conturi a

Românei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul Ialomița a reținut că potrivit prevederilor pct. 228

din Regulamentul Curții de Conturi, sesizarea instanței specializate de contencios

administrativ în raport cu activitatea de audit financiar desfășurată de către

Curtea de Conturi se poate face doar cu referire la încheierea emisă de Comisia

de soluționare a contestațiilor, acesta fiind singurul act administrativ de

natură a investi o instanță de judecată, respectiv curtea de apel.

de Apel București

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 7529 din 12 decembrie 2011, a respins excepția netimbrării ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiate atât cererea de anulare cât

și cea de suspendare a Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera

de Conturi Ialomița.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin încheierea nr. VI.

188 din 10 mai 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României Departamentul

de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale a

fost respinsă contestația înregistrată la Curtea de Conturi a României - Departamentul VI sub nr. VI/40534 din 01 aprilie 2011, formulată de directorul

Școlii cu clasele I-VIII Nr. 2 „I.H.R.

”

, Urziceni, județul Ialomița împotriva

măsurii dispuse la punctul 1 din Decizia nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de

Camera de Conturi Ialomița.

Prin Raportul de

control înregistrat la Camera de Conturi Ialomița sub nr. 3/134 din 28 ianuarie

2011, s-a reținut plata nelegală a sporului pentru condiții deosebite de muncă

și pentru condiții vătămătoare, acordat personalului Școlii cu clasele I-VIII Nr.

2, „I.H.R." din Urziceni, în perioada 2008 - 2010, în baza Deciziilor

directorului nr. 134 din 18 decembrie 2007, nr. 33 din 28 decembrie 2007, nr. 1

din 07 ianuarie 2008, nr. 137 din 01 martie 2008 și nr. 150 din 01 iulie 2009,

după cum urmează:

- Spor pentru

condiții de muncă vătămătoare în procent de 10% acordat personalului didactic

(chimie) și personalului nedidactic;

- Spor pentru

condiții vătămătoare în procent de 15% acordat personalului didactic

(informatică) și didactic auxiliar.

Deciziile directorului

entității verificate au avut în vedere Hotărârea nr. 1 din 07 decembrie 2007 a

Comisiei Paritare constituită la nivelul Inspectoratului Școlar al Județului

Ialomița, prevederile Contractului Colectiv Unic la nivel de ramură de

(învățământ, prevederile art. 8, lit. a) și lit. d) din H.G. nr. 281/1993 cu

privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare și prevederile art. 53

alin. (3) din Legea nr. 334/2002 a bibliotecilor.

Urmare verificărilor

efectuate s-a constatat că pentru plățile efectuate în perioada 2008 - 2010

unitatea școlară nu a avut avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și

al Ministerului Finanțelor și nici buletine de determinare emise legal de

autoritățile abilitate în acest sens pentru a justifica legalitate acordării

acestor sporuri salariale.

Hotărârea nr. 1 din 07

decembrie 2007 a Comisiei Paritare constituită la nivelul Inspectoratului

Școlar al Județului Ialomița a fost modificată și completată prin Hotărârea nr.

7 din 28 noiembrie 2008, care precizează la art. 7 următoarele: „Conducerile

unităților școlare de învățământ acordă sporurile prevăzute la art. l și art. 3

numai în condițiile în care sunt respectate prevederile H.G. nr. 246/2007,

precum și celelalte acte normative care reglementează aceste sporuri".

În sensul celor de

mai sus a fost obținut buletinul de determinare prin expertizare a locurilor de

muncă nr. 70 din 13 mai 2008 emis de Direcția de Sănătate Publică a Județului

Brăila prin medicul de medicina muncii dr. C.P.

Raportat la

dispozițiile legale incidente în cauză, prima instanță a reținut

faptul că actele administrative deduse judecății sunt legale.

Salariații din

unitățile de învățământ nu se regăsesc printre categoriile de personal

stabilite prin Regulamentul de acordare a sporurilor elaborat de Ministerul

Sănătății și Ministerul Muncii și Protecției Sociale și înregistrat sub nr. 1132/6366/1993

prin care sunt stabilite locurile de muncă, categoriile de personal și mărimea

concretă a sporului pentru salariații care își desfășoară activitatea în

condiții deosebit de periculoase, condiții periculoase, condiții vătămătoare,

condiții nedorite sau dificile, așa cum sunt prevăzute în anexele 1-5.

Buletinul de

determinare prin expertizare a locurilor de muncă invocat, emis în anul 2008 de

Autoritatea de Sănătate Publică Brăila, nu atestă depășirea valorilor limită de

expunere profesională la locurile de muncă încadrate în condiții vătămătoare

sau prezența agenților biologici, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a)

din H.G. nr. 281/1993, ci încadrarea condițiilor de lucru pentru personalul

contractual, în prevederile art. 14 din O.G. nr. 10/2007, astfel că nu poate

constitui un document care justifică acordarea legală a sporului pentru

condiții vătămătoare.

Pe de altă parte, prima

instanță a reținut că plata sporului pentru condiții periculoase sau

vătămătoare acordat personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în

anul 2010 nu are temei legal, deoarece nu se respectă procedura instituită de

Legea Cadru nr. 330/2009 (în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2010) în

anexa II/1.4 punctul 17, potrivit căreia locurile de muncă, categoriile de

personal, mărimea concretă a sporurilor precum și condițiile de acordare a

acestora se stabilesc prin regulament de către ordonatorul principal de

credite, cu consultarea sindicatelor și cu avizul comun al Ministerului

Finanțelor publice și al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Astfel, dreptul

acestor categorii de bugetari de a beneficia de scopurile menționate anterior

nu putea primi o exercitare efectivă în afara cadrului legal, simpla

menționare a prevederilor art. 8 din H.G. nr. 281/2003, a contractelor

colective de muncă, concretizate exclusiv prin hotărâri ale Comisiei Paritare

și decizii ale conducătorului reclamantei nefiind suficientă pentru justificarea

legalității acestor sporuri.

Reclamanta nu a făcut

dovada unei imposibilități a dovedirii încadrării în condițiile prescrise de H.G.

nr. 281/2003, respectiv a obținerii documentului care să ateste condițiile

periculoase sau vătămătoare pentru personalul încadrat în cadrul acesteia,

fiind de asemenea nerelevantă sub acest aspect împrejurarea că ulterior ar fi

intrat în vigoare Legea nr. 319/2006 și H.G. nr. 1028/2006, acestea instituind

în sarcina angajatorilor obligații de „a face” în sensul celor menționate prin

acțiunea introductivă de către reclamantă, iar nu de „a da” - prin plata

contravalorii sporurilor respective, scopul acordării unor asemenea sporuri

fiind suplimentarea eforturilor angajatorului care se află în imposibilitate

obiectivă și absolută de a elimina în cadrul activității acestuia riscurile

care conduc la încadrarea în ipotezele prevăzute de H.G. nr. 281/2003.

În plus, reclamanta

nu a făcut dovada că anterior ar fi obținut acordarea acestor sporuri prin

hotărâri judecătorești, depunerea jurisprudenței pentru alte categorii de

personal contractual nefiind relevantă având în vedere că acordarea acestor

sporuri putea fi recunoscută și efectuată exclusiv prin analizara în concret a

condițiilor în care acest personal contractual își desfășoară activitatea în

cadrul reclamantei.

Cererea de suspendare

a executării deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi

Ialomița este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute

de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba

iminentă, împrejurările invocate de către reclamantă nefiind dovedite.

în cauză

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta de Școala cu clasele I-VIII nr.

2,, I.H. Rădulescu” Urziceni, care a solicitat modificarea sa în parte, în

sensul admiterii acțiunii și anulării celor două acte administrative contestate,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În

memoriul de recurs, recurenta a prezentat situația factuală existentă în speță

și a formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească

atacată, arătând, în esență, că instanța de fond a ignorat

prevederile legale, în vigoare la momentul efectuării plății sporului,

care reglementau caracterul obligatoriu al convențiilor colective.

Intimatele - pârâte nu

au formulat întâmpinare în cauză.

La termenul de

judecată din data de 22 februarie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel București de soluționare a cauzei în primă

instanță.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în

continuare arătate:

1.

Argumente

de fapt și de drept relevante

Prin cererea dedusă

judecății, recurenta-reclamantă Școala cu clasele I-VIII nr. 2,, I.H.

Rădulescu” Urziceni a solicitat anularea și suspendarea executării Deciziei

nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomița și, în subsidiar,

anularea încheierii nr. VI. 188 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a

României.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M,.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

Curții de Conturi acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 27 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar

prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că tribunalului

îi revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins

recursul împotriva sentinței nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct.

228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența

materială de soluționare a unor astfel cauze.

În raport de soluția

pronunțată cu privire la motivul de recurs anterior prezentat, Înalta Curte

apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici subsumate motivului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

soluției adoptate în recurs

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Școala cu clasele I-VIII nr. 2 „I.H. Rădulescu” Urziceni împotriva

sentinței civile nr. 7529 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2013.