ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, la data de 26 mai 2011, reclamanta Școala cu clasele I-VIII nr. 2,, I.H.R.” Urziceni a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Ialomița și Curtea de Conturi a României anularea Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011, emisă de Camera de Conturi Ialomița. În subsidiar, în cazul admiterii primului capăt de cerere, a solicitat anularea încheierii nr. VI.188 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a respins contestația împotriva Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011. În temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării Deciziei Camerei de Conturi Ialomița nr. 13 din 04 martie 2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în luna ianuarie 2011, la Școala nr. 2 „I.H.R.” Urziceni a fost efectuată de către Camera de Conturi Ialomița o acțiune de verificare privind legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în perioada 2008 - 2010. În urma controlului efectuat, Camera de Conturi Ialomița a emis Decizia nr. 13 din 04 martie 2011 prin care s-a dispus ca reclamanta să stabilească întinderea prejudiciului creat prin plata unor sporuri acordate în baza hotărârilor Comisiei Paritare, precum și să dispună măsurile cuvenite pentru recuperarea acestuia. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, prin care a arătat temeiul legal în baza căruia au fost acordate aceste sporuri, însă Curtea de Conturi a României prin încheierea nr. VI/188 din 10 mai 2011 a respins contestația formulată.

În opinia reclamantei, motivația deciziei Camerei de Conturi Ialomița, precum și cea a respingerii contestației, sunt neîntemeiate. De asemenea, consideră că prin executarea Deciziei amintite până la data de 31 august 2011, conform termenului de realizare impus, s-ar creea un prejudiciu material important salariaților vizați/mai înainte ca instanța de judecată să stabilească că dacă această decizie este legală ori nu, în susținerea cererii de suspendare a Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 urmând a se avea în vedere și faptul că o parte din persoanele beneficiare ale sporurilor în litigiu fac parte din categoria personalului nedidactic, cu salarii infime, de aproximativ 400 - 500 de lei/ lună.

Prin întampinarea formulată, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ialomița, în soluționarea acestei cereri, raportat la modificarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și declinarea acesteia în favoarea Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată precum și respingerea acțiunii formulată de reclamantă, arătând că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar se stabilesc exclusiv prin lege iar, în speța de față, rezultă cu claritate cheltuiala nelegitimă a banului public de către entitatea auditată prin plata nelegală a unor drepturi salariale ori prin neobservarea și/sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Prin sentința nr. 1617 din 23 iunie 2011, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâta Camera de Conturi a Românei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Ialomița a reținut că potrivit prevederilor pct. 228 din Regulamentul Curții de Conturi, sesizarea instanței specializate de contencios administrativ în raport cu activitatea de audit financiar desfășurată de către Curtea de Conturi se poate face doar cu referire la încheierea emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor, acesta fiind singurul act administrativ de natură a investi o instanță de judecată, respectiv curtea de apel.

2. Hotărârea Curții de Apel București Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 7529 din 12 decembrie 2011, a respins excepția netimbrării ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiate atât cererea de anulare cât și cea de suspendare a Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomița. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin încheierea nr. VI. 188 din 10 mai 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale a fost respinsă contestația înregistrată la Curtea de Conturi a României - Departamentul VI sub nr. VI/40534 din 01 aprilie 2011, formulată de directorul Școlii cu clasele I-VIII Nr. 2 „I.H.R.

” , Urziceni, județul Ialomița împotriva măsurii dispuse la punctul 1 din Decizia nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomița. Prin Raportul de control înregistrat la Camera de Conturi Ialomița sub nr. 3/134 din 28 ianuarie 2011, s-a reținut plata nelegală a sporului pentru condiții deosebite de muncă și pentru condiții vătămătoare, acordat personalului Școlii cu clasele I-VIII Nr. 2, „I.H.R." din Urziceni, în perioada 2008 - 2010, în baza Deciziilor directorului nr. 134 din 18 decembrie 2007, nr. 33 din 28 decembrie 2007, nr. 1 din 07 ianuarie 2008, nr. 137 din 01 martie 2008 și nr. 150 din 01 iulie 2009, după cum urmează: - Spor pentru condiții de muncă vătămătoare în procent de 10% acordat personalului didactic (chimie) și personalului nedidactic; - Spor pentru condiții vătămătoare în procent de 15% acordat personalului didactic (informatică) și didactic auxiliar.

Deciziile directorului entității verificate au avut în vedere Hotărârea nr. 1 din 07 decembrie 2007 a Comisiei Paritare constituită la nivelul Inspectoratului Școlar al Județului Ialomița, prevederile Contractului Colectiv Unic la nivel de ramură de (învățământ, prevederile art. 8, lit. a) și lit. d) din H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare și prevederile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 334/2002 a bibliotecilor. Urmare verificărilor efectuate s-a constatat că pentru plățile efectuate în perioada 2008 - 2010 unitatea școlară nu a avut avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului Finanțelor și nici buletine de determinare emise legal de autoritățile abilitate în acest sens pentru a justifica legalitate acordării acestor sporuri salariale.

Hotărârea nr. 1 din 07 decembrie 2007 a Comisiei Paritare constituită la nivelul Inspectoratului Școlar al Județului Ialomița a fost modificată și completată prin Hotărârea nr. 7 din 28 noiembrie 2008, care precizează la art. 7 următoarele: „Conducerile unităților școlare de învățământ acordă sporurile prevăzute la art. l și art. 3 numai în condițiile în care sunt respectate prevederile H.G. nr. 246/2007, precum și celelalte acte normative care reglementează aceste sporuri". În sensul celor de mai sus a fost obținut buletinul de determinare prin expertizare a locurilor de muncă nr. 70 din 13 mai 2008 emis de Direcția de Sănătate Publică a Județului Brăila prin medicul de medicina muncii dr. C.P.

Raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, prima instanță a reținut faptul că actele administrative deduse judecății sunt legale. Salariații din unitățile de învățământ nu se regăsesc printre categoriile de personal stabilite prin Regulamentul de acordare a sporurilor elaborat de Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Protecției Sociale și înregistrat sub nr. 1132/6366/1993 prin care sunt stabilite locurile de muncă, categoriile de personal și mărimea concretă a sporului pentru salariații care își desfășoară activitatea în condiții deosebit de periculoase, condiții periculoase, condiții vătămătoare, condiții nedorite sau dificile, așa cum sunt prevăzute în anexele 1-5.

Buletinul de determinare prin expertizare a locurilor de muncă invocat, emis în anul 2008 de Autoritatea de Sănătate Publică Brăila, nu atestă depășirea valorilor limită de expunere profesională la locurile de muncă încadrate în condiții vătămătoare sau prezența agenților biologici, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993, ci încadrarea condițiilor de lucru pentru personalul contractual, în prevederile art. 14 din O.G. nr. 10/2007, astfel că nu poate constitui un document care justifică acordarea legală a sporului pentru condiții vătămătoare.

Pe de altă parte, prima instanță a reținut că plata sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare acordat personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, în anul 2010 nu are temei legal, deoarece nu se respectă procedura instituită de Legea Cadru nr. 330/2009 (în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2010) în anexa II/1.4 punctul 17, potrivit căreia locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor precum și condițiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor și cu avizul comun al Ministerului Finanțelor publice și al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Astfel, dreptul acestor categorii de bugetari de a beneficia de scopurile menționate anterior nu putea primi o exercitare efectivă în afara cadrului legal, simpla menționare a prevederilor art. 8 din H.G.

nr. 281/2003, a contractelor colective de muncă, concretizate exclusiv prin hotărâri ale Comisiei Paritare și decizii ale conducătorului reclamantei nefiind suficientă pentru justificarea legalității acestor sporuri. Reclamanta nu a făcut dovada unei imposibilități a dovedirii încadrării în condițiile prescrise de H.G. nr. 281/2003, respectiv a obținerii documentului care să ateste condițiile periculoase sau vătămătoare pentru personalul încadrat în cadrul acesteia, fiind de asemenea nerelevantă sub acest aspect împrejurarea că ulterior ar fi intrat în vigoare Legea nr. 319/2006 și H.G.

nr. 1028/2006, acestea instituind în sarcina angajatorilor obligații de „a face” în sensul celor menționate prin acțiunea introductivă de către reclamantă, iar nu de „a da” - prin plata contravalorii sporurilor respective, scopul acordării unor asemenea sporuri fiind suplimentarea eforturilor angajatorului care se află în imposibilitate obiectivă și absolută de a elimina în cadrul activității acestuia riscurile care conduc la încadrarea în ipotezele prevăzute de H.G. nr. 281/2003. În plus, reclamanta nu a făcut dovada că anterior ar fi obținut acordarea acestor sporuri prin hotărâri judecătorești, depunerea jurisprudenței pentru alte categorii de personal contractual nefiind relevantă având în vedere că acordarea acestor sporuri putea fi recunoscută și efectuată exclusiv prin analizara în concret a condițiilor în care acest personal contractual își desfășoară activitatea în cadrul reclamantei.

Cererea de suspendare a executării deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomița este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, împrejurările invocate de către reclamantă nefiind dovedite. 3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta de Școala cu clasele I-VIII nr. 2,, I.H. Rădulescu” Urziceni, care a solicitat modificarea sa în parte, în sensul admiterii acțiunii și anulării celor două acte administrative contestate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

În memoriul de recurs, recurenta a prezentat situația factuală existentă în speță și a formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată, arătând, în esență, că instanța de fond a ignorat prevederile legale, în vigoare la momentul efectuării plății sporului, care reglementau caracterul obligatoriu al convențiilor colective. Intimatele - pârâte nu au formulat întâmpinare în cauză. La termenul de judecată din data de 22 februarie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel București de soluționare a cauzei în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă Școala cu clasele I-VIII nr. 2,, I.H.

Rădulescu” Urziceni a solicitat anularea și suspendarea executării Deciziei nr. 13 din 04 martie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomița și, în subsidiar, anularea încheierii nr. VI. 188 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M,.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii Curții de Conturi acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 27 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că tribunalului îi revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. În raport de soluția pronunțată cu privire la motivul de recurs anterior prezentat, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Școala cu clasele I-VIII nr. 2 „I.H. Rădulescu” Urziceni împotriva sentinței civile nr. 7529 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2013.