ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Deliberând asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunțată de Judecătoria Șimleu Silvaniei s-au hotărât următoarele:
În baza art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Sălaj, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen., să fie comunicate Serviciului de Probațiune Sălaj.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunțată de Judecătoria Șimleu Silvaniei, care a fost desființată, în parte, numai în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii comise de către inculpat, iar în rejudecare:
S-a schimbat încadrarea juridică dată infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea prev. de art. 326 C. pen. raportat la art. 35 C. pen., în infracțiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., coroborat cu art. 35 C. pen.
S-a menținut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de către prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, precum și modalitatea de individualizare a executării acesteia.
S-a menținut dispoziția primei instanțe referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Împotriva Deciziei penale nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori au formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 23 iunie 2022, iar inculpatul A. (prin avocat B.), la data de 8 iulie 2022 (data poștei).
Cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj este fundamentată pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în argumentarea căruia s-a arătat, în esență, că pedeapsa aplicată inculpatului în apel este nelegală întrucât minimul special al pedepsei pentru infracțiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010, raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., redus în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., este 4 luni închisoare, astfel încât, în condițiile în care în beneficiul inculpatului nu au fost reținute alte cauze de reducere a pedepsei, pedeapsa de 2 luni închisoare se află în limite nelegale.
Pentru aceste considerente, parchetul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a hotărârii atacate și repunerea ei în legalitate prin stabilirea în sarcina inculpatului a unei pedepse de 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.
Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este fundamentată pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
a. În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esență, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., lipsind intenția directă calificată prin scop a recurentului.
Practic, în speță, aceasta trebuia eliminată de plano, atâta timp cât informațiile vizate de acuzație sunt publice, contractele individuale de muncă încheiate între inculpat și C. și ... fiind transmise în registrul electronic REGES, iar plata salariului acestuia fiind efectuată prin sistemul multicash D., în aceeași zi efectuându-se și plățile aferente către bugetul de stat.
Altfel spus, în cazul inculpatului nu poate fi vorba despre vreo intenție de a ascunde aceste venituri. În plan teoretic, s-ar fi putut pune problema producerii unei astfel de consecințe doar în măsura în care funcția deținută de inculpat în cadrul Primăriei Crasna ar fi fost incompatibilă cu cea deținută în cadrul E.. Doar într-o astfel de situație s-ar fi putut pune problema declarării necorespunzătoare a adevărului, scopul fiind ascunderea stării de incompatibilitate.
De altfel, aceasta este premisa de la care s-a pornit în momentul întocmirii procesului-verbal din 6 martie 2020 de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, în Dosarul nr. x/2020 În opinia reprezentantului Ministerului Public, aceste două funcții sunt incompatibile, fiind incidente dispozițiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, potrivit cărora:
"Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;
c) în cadrul regiilor autonome, societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic."
Or, situația juridică a inculpatului nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele descrise de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, întrucât C. este o asociație fără scop lucrativ, înființată în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, așa cum rezultă din încheierea civilă nr. 143/C din 10 aprilie 2012 emisa de Judecătoria Șimleu Silvaniei în Dosarul nr. x/2012.
Pe de altă parte, dacă ar fi existat vreo incompatibilitate, cu siguranță, Agenția Naționala de Integritate s-ar fi autosesizat sau ar fi fost sesizată și ar fi pronunțat o soluție cu privire la inculpat.
Prin urmare, în condițiile în care cele două funcții deținute de inculpat nu sunt incompatibile, este evident că inculpatul nu a urmărit producerea vreunei consecințe juridice. Or, atâta timp cât nu se dovedesc consecințele juridice pe care inculpatul le-ar fi urmărit prin omisiunea declarării veniturilor, nu este întrunită nici condiția existenței intenției calificate prin scop.
Situația speței se circumscrie ipotezei întocmirii defectuoase a declarației de avere, inculpatul acționând din culpă/neglijență, iar nu cu intenție și, mai ales, nu cu un scop. Soluția legală prescrisă de legiuitor consta în rectificarea declarației, nicidecum în sancționarea unei situații care nu întrunește condițiile de incriminare prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 326 din C. pen.
b. A mai susținut că, deopotrivă, fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare a recurentului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.
În acest sens a arătat că, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că în speță nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracțiunii prev. de art. 328 alin. (1) C. pen., fiind imposibil a exista intenția calificată prin scop, a apreciat în mod greșit ca art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu condiționează tipicitatea faptei de existența scopului special prev. de art. 326 alin. (1) C. pen. Or, raportat la textul art. 28 din Legea nr. 176/2010, care stabilește că fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului, constituie infracțiunea de fals în declarații definită de art. 326 alin. (1) C. pen., este evident că pentru existența acestei infracțiuni legea prevede în mod expres condiția intenției calificate prin scop.
Practic, dispozițiile art. 28 din Legea nr. 176/2010 doar trimit la prevederile art. 326 alin. (1) C. pen., legiuitorul făcând precizarea că depunerea, cu intenție, a declarațiilor de avere sau interese care nu corespund adevărului se circumscrie declarării necorespunzătoare a adevărului, făcută în fața unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea avută în vedere de art. 326 C. pen.
În lipsa intenției calificate prin scop, fapta de fals în declarații, astfel cum este definită prin art. 326 C. pen., nu devine infracțiune și, pe cale de consecință, nu se circumscrie nici dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 176/2010 care fac vorbire de infracțiunea de fals în declarații, iar nu despre fapta de fals în declarații. Practic, prin includerea, de către legiuitor, în dispozițiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, a noțiunii de infracțiune de fals în declarații, se impune, pentru existența infracțiunii, întrunirea tuturor elementelor de tipicitate prevăzute de art. 326 C. pen., adică și a celei privind intenția calificată prin scop.
Scopul instituirii obligativității depunerii declarațiilor de avere și de interese constă în posibilitatea evaluării averii sau, după caz, a conflictelor de interese și a incompatibilităților de către Agenția Națională de Integritate. Acest aspect rezultă și din considerentele Deciziei CCR nr. 415/2010, prin care s-a stabilit că, "având în vedere necesitatea și oportunitatea reglementării într-un veritabil cod de integritate a celor trei instrumente administrative de prevenire și de luptă împotriva corupției instituționale, și anume controlul declarării averilor, declararea și verificarea intereselor și a incompatibilităților în exercitarea demnității și a funcției publice, astfel cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 144/2007, aceasta reglementează organizarea și funcționarea unei autorități administrative autonome și unice, cu personalitate juridică și activitate permanentă, Agenția Națională de Integritate".
Rațiunea depistării conflictelor de interese și a incompatibilităților a fost avută în vedere de legiuitor și la momentul edictării dispozițiilor art. 445 - Respectarea regimului juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților din Codul administrativ. Depunerea, cu intenție, a declarațiilor care nu corespund adevărului poate avea ca scop ascunderea de către funcționarul public a unor astfel de situații; în caz contrar, acesta ar fi supus sancțiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților, interdicțiilor sau a conflictelor de interese.
Prin urmare, este cât se poate de clar faptul că, prin art. 28 din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a stabilit în mod expres că faptul de a completa, cu intenție, declarațiile de avere și de interese într-un mod neconform cu realitatea reprezintă infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 326 C. pen. În caz contrar, ne-am afla în situația de neimaginat într-un stat de drept, în care, în legislația românească ar exista două infracțiuni de fals în declarații distincte, cu condiții de tipicitate distincte. Ca urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că în speță nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații, după cum, în mod greșit a reținut că în cazul infracțiunii din legea specială nu este cerută condiția de tipicitate a intenției calificate prin scop.
Or, în lipsa intenției calificate prin scop, scop care nu numai că nu a existat dar, în speță, nici nu poate exista, instanța de apel trebuia să dispună achitarea inculpatului pentru că fapta reținută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.
De altfel, este absurdă afirmația instanței de apel în sensul că inculpatul ar fi acționat, fără îndoială, cu intenție, în contextul în care, în aceeași frază, reține că "modul defectuos de completare a acestora nu se putea datora intenției de a produce consecințe juridice". Cu alte cuvinte, instanța de apel reține că inculpatul ar fi acționat cu intenție, fără absolut niciun scop. Or, așa cum a arătat și în fața instanței de fond, prin notele scrise, precum și în fața instanței de apel, în speță nu este vorba decât despre o omisiune, nimic mai mult, iar nicidecum despre o faptă comisă cu intenție.
Prin urmare, este imposibil de probat că inculpatul ar fi acționat cu intenție, în contextul în care nu se poate găsi niciun motiv pentru care acesta să fi făcut declarații neconforme adevărului.
Deopotrivă, recurentul inculpat A. a invocat și încălcarea art. 7 din CEDO.
În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din același cod trebuie interpretate și aplicate în lumina dispozițiilor art. 7 din CEDO, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudența CEDO.
Or, toate argumentele expuse anterior cu privire la infracțiunea de fals în declarații duc la concluzia că, în speță, a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 7 din Convenție.
Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din CEDO, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimert, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțata în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145).
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a menționat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte și omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracțiune, organul de urmărire penală și judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracțiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoana consultată de un specialist (cauza X. contra Regatului Unit din 7 mai 1982). Rolul decizional conferit instanțelor urmărește întocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțata în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit).
În același timp, Curtea reține că, având în vedere specificul dreptului penal, legiuitorului îi revine obligația să dea dovadă, în actul de legiferare, de exigențe sporite în respectarea principiului clarității și previzibilității legii. Interpretarea strictă a legii penale de către organele de urmărire penală și instanțele de judecată este un corolar direct al principiului legalității legii penale. În materie penală, principiile "nullum crimen sine lege" și "nulla poena sine lege" impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cel care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerința interpretării stricte a normei penale, ca și interdicția analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecția persoanei împotriva arbitrarului. CEDO a reținut că persoana trebuie să poată determina, fără echivoc, comportamentul care poate avea un caracter penal. În cauza Dragotoniu și Militaru - Pidhorni c. României (hotărârea din 24 mai 2007), Curtea Europeana a statuat:
"Ca o consecință a principiului legalității condamnărilor, dispozițiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare."
De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a UE a statuat că "principiul potrivit căruia o dispoziție de drept penal nu poate fi interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, corolar al principiului legalității incriminării și al pedepsei și, în general, al principiului securității juridice, împiedică declanșarea procedurilor penale în privința comportamentelor ce nu sunt clar definite ca infracțiuni prin lege" (Procedurile penale împotriva lui X, cauzele reunite C-74/95 și C-129/95,12 decembrie 1996, parag. 25).
Referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudența Curții Europene s-a conturat standardul "dincolo de orice îndoială rezonabilă", care presupune ca, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzația trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Existența unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și instituie în sarcina acuzării obligația de a proba toate elementele vinovăției într-o manieră aptă să înlăture dubiul (hotărârea CEDO Bragadireanu v. România, din 6 decembrie 2006; hotărârea CEDO Orhan v. Turcia din 18 iunie 20002; hotărârea CEDO Irlanda v.Regatul Unit din 18 ianuarie 1978).
Adițional, Curtea menționează că acest standard de probă poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție. Or, toate elementele care constituie acuzarea trebuie să rezulte numai din împrejurări de fapt obiective, presupunerile și supozițiile nefiind permise într-o astfel de situație, în caz contrar încălcându-se dispozițiile art. 1 (Legalitatea incriminării) din C. pen., art. 4 alin. (2) (Prezumția de nevinovăție) C. proc. pen., precum și art. 7 parag. 1 din Convenție.
Raportat la argumentele prezentate, se impune a se constata că, în cauză, prin modul în care instanța a motivat soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de fals în declarații în formă continuată, se încalcă art. 7 din CEDO.
Astfel, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, faptul că raționamentul instanței de apel în ceea ce privește inexistența cerinței intenției calificate prin scop în cazul infracțiunii de fals în declarații prevăzute de legea speciala ar fi corect, în speță se relevă o vădită imprevizibilitate a legii și un paralelism legislativ incompatibil cu dispozițiile art. 7 CEDO, în legislația românească existând, în viziunea instanței de apel, două infracțiuni care poarta același nume, dar care sunt reglementate în legi diferite și au condiții de tipicitate diferite.
Pentru argumentele prezentate, în concluzie, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și dispunerea achitării recurentului inculpat întrucât fapta reținută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de la data de 29.07.2022, sub nr. x/2021.
Constatând că cererile de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, au fost introduse în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac
S-a reținut, în esență, că, formal, aspectele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în recurs în casație, vizând nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului A. în raport cu minimul special al pedepsei pentru infracțiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., redus în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se circumscriu cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., precum și faptul că, prin conținutul lor, aspectele invocate de inculpatul A. în recurs în casație aduc în discuție, în concret, chestiunea de principiu a tipicității infracțiunii pentru care a fost condamnat definitiv, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., prin raportare la infracțiunea prev. de art. 326 C. pen., motiv pentru care, formal, se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Analizând recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A., în limitele admiterii lor în principiu, Înalta Curte reține următoarele:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În cauza de față, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
Delimitând sfera de aplicare a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală. Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator, în raport cu încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare sau atenuare reținute prin hotărârea definitivă.
Rezultă, așadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui caz de casare presupune efectuarea unei verificări comparative a cuantumului pedepsei aplicate de instanța de apel și a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reținerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Evaluând, în aceste coordonate, criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind aplicarea pedepsei în afara limitelor prevăzute de lege, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia penală nr. 799/A din 09 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, printre altele, a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A. din cea prevăzută de art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 din C. pen. în cea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 din C. pen. coroborat cu art. 35 din C. pen. și a menținut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de prima instanță, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, precum și modalitatea de individualizare a executării acesteia.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în forma în vigoare în anul 2019, data epuizării infracțiunii deduse judecății, "Fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit C. pen.".
Potrivit art. 326 din C. pen., în forma în vigoare la momentul săvârșirii faptelor pentru care a fost condamnat recurentul, limitele speciale de pedeapsă pentru infracțiunea de fals în declarații erau cuprinse între 3 luni închisoare și 2 ani închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii.
În fine, dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a căror incidență a fost reținută în speță în mod definitiv, reglementează o cauză de reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii, atunci când judecata cauzei a avut loc în procedura abreviată a recunoașterii învinuirii.
În acest context normativ, Înalta Curte constată că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fapta incriminată de art. 28 din Legea nr. 176/2010, reduse cu o treime, sunt cuprinse între minimul de 2 luni închisoare și, respectiv, maximul de 1 an și 4 luni închisoare, pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată în speță inculpatului A. fiind legală.
Criticile formulate de Ministerul Public în cererea scrisă de recurs în casație nu se raportează pertinent la ansamblul dispozițiilor legale care au incriminat fapta reținută în sarcina inculpatului.
Prevederile art. 326 din C. pen., la care fac trimitere dispozițiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, au fost modificate prin O.U.G. nr. 28/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 228 din 20 martie 2020, majorându-se limita minimă specială a pedepsei închisorii de la 3 luni la 6 luni.
Această modificare legislativă, mai severă, a intervenit, însă, ulterior comiterii infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, astfel încât, în principiu, ea nu putea fi aplicată retroactiv fără riscul nesocotirii principiului constituțional al neretroactivității legii penale mai severe.
Înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel nu au examinat explicit succesiunea legilor penale intervenite în intervalul cuprins între data comiterii faptei și cea a judecării definitive a cauzei prin raportare la exigențele art. 5 C. pen., iar o atare omisiune nu poate fi cenzurată în recurs în casație, având în vedere că, așa cum s-a statuat constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, evaluarea legii penale mai favorabile nu se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
Cu toate acestea, rezultă, însă, în mod lipsit de echivoc, că instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea pedepsei, limitele speciale prevăzute de lege la momentul comiterii faptei, în raport cu aceste limite definitiv reținute impunându-se și cenzurarea criticilor formulate în recurs în casație.
Pe cale de consecință, rezultă că pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin decizia instanței de apel se încadrează în limitele prevăzute de legea penală, astfel cum a fost identificată în speță, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj fiind neîntemeiate.
Referitor la criticile formulate de recurentul A.
Invocând incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv și subiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010, de vreme ce lipsește intenția calificată prin scop, așa cum este definită de art. 326 din C. pen. A arătat, de asemenea, că, în condițiile în care cele două funcții deținute de inculpat nu erau incompatibile, acesta nu a avut în vedere producerea unei consecințe juridice prin depunerea declarațiilor. Or, existența unei atare finalități constituie atât un element de tipicitate atașat laturii subiective a infracțiunii reținute în sarcina sa, cât și un element care atribuie interpretării legii penale un caracter previzibil, în absența căruia se încalcă art. 7 din CEDO.
Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.
Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina, în cadrul recursului în casație, criticile prin care se invocă dezincriminarea faptei sau lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii, fiind exclusă, așadar, din sfera de aplicare a cazului de casare analizat, examinarea laturii subiective a infracțiunii.
Comiterea faptei cu o altă formă de vinovăție decât cea prevăzută de lege, astfel cum a invocat în speță recurentul inculpat, reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., distinctă, așadar, de neprevederea faptei în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat.
Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit cărora "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", se constată că doar analiza de tipicitate obiectivă a faptei se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz reglementat de o normă de procedură penală care este de strictă interpretare și aplicare.
Prin urmare, criticile recurentului referitoare la pretinsa lipsă de incompatibilitate între funcțiile pe care le-a deținut, cu efectul neurmăririi producerii unei consecințe juridice și al lipsei intenției calificate prin scop, antamează aspecte factuale a căror examinare ar presupune reaprecierea probatoriului, ceea ce excedează obiectului și limitelor recursului în casație, în general, și sferei de aplicare a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în particular.
În al doilea rând, în ceea ce privește susținerile recurentului inculpat referitoare la structura normei de incriminare cuprinsă în art. 28 din Legea nr. 176/2010, a raportului dintre aceasta și prevederile art. 326 din C. pen. și a necesității realizării unei interpretări previzibile a legii penale, conform exigențelor art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte constată că aceste susțineri aduc în discuție aspecte de legalitate a incriminării distincte de cele privind latura subiectivă a infracțiunii și se impune a fi analizate distinct.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, "Fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit C. pen.".
Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea presupune, așadar, elementul material al depunerii unor declarații de avere sau de interese de către subiectul activ și cerința atașată acestui element, ca respectivele declarații să nu corespundă adevărului.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că inculpatul A., funcționar public în cadrul U.A.T. Comuna Crasna, numit în funcția de execuție de consilier achiziții publice, grad profesional superior, gradația de vechime 5, a omis cu intenție să declare calitatea de manager al "C. și ..." și veniturile obținute din această calitate în declarațiile anuale de avere și în declarațiile de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 și 2018 (8 acte materiale).
Ca atare, instanța de apel a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul necorespunzător adevărului al declarațiilor de avere și de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 și 2018, depuse de inculpatul A., fiind realizate toate cerințele laturii obiective a infracțiunii pentru care a fost condamnat recurentul.
Susținerile recurentului inculpat, referitoare la existența unei relații de condiționare între tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 și existența scopului producerii unor consecințe juridice, prevăzut de art. 326 alin. (1) din C. pen., se grefează pe o interpretare eronată a caracterului normei de incriminare cuprinsă în Legea nr. 176/2010.
Pe de o parte, din perspectiva obiectului reglementării, circumstanțiat la necesitatea asigurării integrității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, prevederile art. 28 din Legea nr. 176/2010 reprezintă o normă specială în raport cu prevederile art. 326 din C. pen., ea aplicându-se limitat și prioritar numai situațiilor în care declararea necorespunzătoare adevărului se realizează, de un subiect activ calificat, în cuprinsul unei declarații de avere sau de interese, nu și altor ipoteze factuale.
Pe de altă parte, din perspectiva structurii sale, prevederea din legea specială este o normă de trimitere, în sensul art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv, o normă incompletă exclusiv sub aspectul sancțiunii aplicabile, nu și a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conținut constitutiv în chiar cuprinsul său.
Sub acest aspect, susținerile recurentului inculpat referitoare la necesitatea incriminării falsului în declarațiile de avere sau de interese numai în cazul în care există scopul producerii unei consecințe juridice, nu se raportează pertinent la obiectul incriminării.
Fiind comis întotdeauna de un subiect activ care deține o funcție publică sau de demnitate publică, în îndeplinirea unei obligații anuale prevăzute de lege - și anume aceea de declarare a averilor și a altor situații cu efecte negative asupra integrității și imparțialității în exercitarea funcției publice - această modalitate de declarare necorespunzătoare adevărului este întotdeauna producătoare, prin ea însăși, de consecințe juridice. Preluarea formală a acestei condiții în structura obiectivă a incriminării era, așadar, superfluă raportat la obiectul legii speciale în care este cuprinsă și la valorile sociale protejate prin norma penală.
Prin urmare, prevederile din legea specială se completează cu dispozițiile art. 326 C. pen. numai sub aspectul pedepselor aplicabile în cazul falsului în declarații de avere sau de interese, neexistând, sub acest aspect, vreun element de incertitudine care să confere incriminării speciale un caracter lipsit de previzibilitate și să justifice punerea în discuție, în recurs în casație, a principiului legalității incriminării prevăzut de art. 1 din C. pen., în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe tărâmul art. 7 din Convenție.
În ceea ce privește măsura în care scopul producerii unor consecințe juridice subzistă și în cazul falsului în declarații de avere incriminat de legea specială și califică intenția ca formă de vinovăție în această ipoteză, Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuție exclusiv elemente circumscrise laturii subiective a infracțiunii care, așa cum s-a argumentat în precedent, nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (3) al aceluiași articol, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj vor fi lăsate în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj rămân în sarcina statului.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2022.