ÎCCJ, decizie (scj.ro #205585)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Infracțiunea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010. Tipicitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic

:

-  drept procesual penal

-  recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

Legea nr. 176/2010

, art. 28

Elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu includ existența scopului producerii unor consecinte juridice, norma de incriminare menționată având caracter de normă incompletă exclusiv sub aspectul sancțiunii aplicabile, nu și a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conținut constitutiv în chiar cuprinsul său.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 641/RC din 6 decembrie 2022

Prin sentința penală nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunțată de Judecătoria Șimleul Silvaniei s-au hotărât următoarele:

În baza art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declaratii.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Sălaj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen., să fie  comunicate Serviciului de Probațiune Sălaj.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă  Judecătoria Șimleul Silvaniei și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 799/A din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleul Silvaniei și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 6 din 7 ianuarie 2022, pronunțată de Judecătoria Șimleul Silvaniei, care a fost desființată, în parte, numai în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii comise de către inculpat, iar în rejudecare:

S-a schimbat încadrarea juridică dată infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea prev. de art. 326 C. pen. raportat la art. 35 C. pen., în infracțiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., coroborat cu art. 35 C. pen.

S-a menținut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de către prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, precum și modalitatea de individualizare a executării acesteia.

S-a menținut dispoziția primei instanțe referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Împotriva deciziei penale nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori au formulat recurs în casație , printre alții și inculpatul A.

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este fundamentată pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

a. În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esență, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., lipsind intenția directă calificată prin scop a recurentului.

Practic, în speță, aceasta trebuia eliminată de plano, atâta timp cât informațiile vizate de acuzație sunt publice, contractele individuale de muncă încheiate între inculpat și B. fiind transmise în registrul electronic REGES, iar plata salariului acestuia fiind efectuată prin sistemul multicash X, în aceeași zi efectuându-se și plățile aferente către bugetul de stat.

Altfel spus, în cazul inculpatului nu poate fi vorba despre vreo intenție de a ascunde aceste venituri. În plan teoretic, s-ar fi putut pune problema producerii unei astfel de consecințe doar în măsura în care funcția deținută de inculpat în cadrul Primăriei Y ar fi fost incompatibilă cu cea deținută în cadrul Asociației B. Doar într-o astfel de situație s-ar fi putut pune problema declarării necorespunzătoare a adevărului, scopul fiind ascunderea stării de incompatibilitate.

De altfel, aceasta este premisa de la care s-a pornit în momentul întocmirii procesului-verbal din 6 martie 2020 de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. x/VIII/1/2020. În opinia reprezentantului Ministerului Public, aceste două funcții sunt incompatibile, fiind incidente dispozițiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, potrivit cărora:

„Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public;

in calitate de membru al unui grup de interes economic.”

Or, situația juridică a inculpatului nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele descrise de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, întrucât B. este o asociație fără scop lucrativ, înființată în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, așa cum rezultă din încheierea civila nr. 143/C din 10 aprilie 2012 emisa de Judecătoria Simleu Silvaniei în dosarul nr. x/309/2012.

Pe de altă parte, dacă ar fi existat vreo incompatibilitate, cu siguranță, Agenția Naționala de Integritate s-ar fi autosesizat sau ar fi fost sesizată și ar fi pronunțat o soluție cu privire la inculpat.

Prin urmare, în condițiile în care cele două funcții deținute de inculpat nu sunt incompatibile, este evident că inculpatul nu a urmărit producerea vreunei consecințe juridice. Or, atâta timp cât nu se dovedesc consecințele juridice pe care inculpatul le-ar fi urmărit prin omisiunea declarării veniturilor, nu este întrunită nici condiția existenței intenției calificate prin scop.

Situația speței se circumscrie ipotezei întocmirii defectuoase a declarației de avere, inculpatul acționând din culpă/neglijență, iar nu cu intenție și, mai ales, nu cu un scop. Soluția legală prescrisă de legiuitor consta în rectificarea declarației, nicidecum în sancționarea unei situații care nu întrunește condițiile de incriminare prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 326 C. pen.

b. A mai susținut că, deopotrivă, fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare a recurentului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.

În acest sens a arătat că, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că în speță nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracțiunii prev. de art. 328 alin. (1) C. pen., fiind imposibil a exista intenția calificată prin scop, a apreciat în mod greșit ca art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu condiționează tipicitatea faptei de existența scopului special prev. de art. 326 alin. (1) C. pen. Or, raportat la textul art. 28 din Legea nr. 176/2010, care stabilește că fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului, constituie infracțiunea de fals în declarații definită de art. 326 alin. (1) C. pen., este evident că pentru existența acestei infracțiuni legea prevede in mod expres condiția intenției calificate prin scop.

Practic, dispozițiile art. 28 din Legea nr. 176/2010 doar trimit la prevederile art. 326 alin. (1) C. pen., legiuitorul făcând precizarea că depunerea, cu intenție, a declarațiilor de avere sau interese care nu corespund adevărului se circumscrie declarării necorespunzătoare a adevărului, făcută în fața unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea avută în vedere de art. 326 C. pen.

În lipsa intenției calificate prin scop, fapta de fals în declarații, astfel cum este definită prin art. 326 C. pen., nu devine infracțiune și, pe cale de consecință, nu se circumscrie nici dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 176/2010 care fac vorbire de infracțiunea de fals în declarații, iar nu despre fapta de fals în declarații. Practic, prin includerea, de către legiuitor, în dispozițiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, a noțiunii de infracțiune de fals în declarații, se impune, pentru existența infracțiunii, întrunirea tuturor elementelor de tipicitate prevăzute de art. 326 C. pen., adică și a celei privind intenția calificată prin scop.

Scopul instituirii obligativității depunerii declarațiilor de avere și de interese constă în posibilitatea evaluării averii sau, după caz, a conflictelor de interese și a incompatibilităților de către Agenția Națională de Integritate. Acest aspect rezultă și din considerentele Deciziei CCR nr. 415/2010, prin care s-a stabilit că, „având în vedere necesitatea și oportunitatea reglementării într-un veritabil cod de integritate a celor trei instrumente administrative de prevenire și de luptă împotriva corupției instituționale, și anume controlul declarării averilor, declararea și verificarea intereselor și a incompatibilităților în exercitarea demnității și a funcției publice, astfel cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 144/2007, aceasta reglementează organizarea și funcționarea unei autorități administrative autonome și unice, cu personalitate juridică și activitate permanentă, Agenția Națională de Integritate”.

Rațiunea depistării conflictelor de interese și a incompatibilităților a fost avută în vedere de legiuitor și la momentul edictării dispozițiilor art. 445 - Respectarea regimului juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților din Codul administrativ. Depunerea, cu intenție, a declarațiilor care nu corespund adevărului poate avea ca scop ascunderea de către funcționarul public a unor astfel de situații; în caz contrar, acesta ar fi supus sancțiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților, interdicțiilor sau a conflictelor de interese.

Prin urmare, este cât se poate de clar faptul că, prin art. 28 din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a stabilit în mod expres că faptul de a completa, cu intenție, declarațiile de avere și de interese într-un mod neconform cu realitatea reprezintă infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 326 C. pen. În caz contrar, ne-am afla în situația de neimaginat într-un stat de drept, în care, în legislația românească ar exista două infracțiuni de fals în declarații distincte, cu condiții de tipicitate distincte. Ca urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că în speță nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații, după cum, în mod greșit a reținut că în cazul infracțiunii din legea specială nu este cerută condiția de tipicitate a intenției calificate prin scop.

Or, în lipsa intenției calificate prin scop, scop care nu numai că nu a existat dar, în speță, nici nu poate exista, instanța de apel trebuia să dispună achitarea inculpatului pentru că fapta reținută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

De altfel, este absurdă afirmația instanței de apel în sensul că inculpatul ar fi acționat, fără îndoială, cu intenție, în contextul în care, în aceeași frază, reține că „modul defectuos de completare a acestora nu se putea datora intenției de a produce consecințe juridice”. Cu alte cuvinte, instanța de apel reține că inculpatul ar fi acționat cu intenție, fără absolut niciun scop. Or, așa cum a arătat și în fața instanței de fond, prin notele scrise, precum și în fața instanței de apel, în speță nu este vorba decât despre o omisiune, nimic mai mult, iar nicidecum despre o faptă comisă cu intenție.

Prin urmare, este imposibil de probat că inculpatul ar fi acționat cu intenție, în contextul în care nu se poate găsi niciun motiv pentru care acesta să fi făcut declarații neconforme adevărului.

Deopotrivă, recurentul inculpat A. a invocat și încălcarea art. 7 din CEDO.

În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din același cod trebuie interpretate și aplicate în lumina dispozițiilor art. 7 din CEDO, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudența CEDO.

Or, toate argumentele expuse anterior cu privire la infracțiunea de fals în declarații duc la concluzia că, în speță, a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 7 din Convenție.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din CEDO, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimert, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțata în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145).

Raportat la argumentele prezentate, se impune a se constata că, în cauză, prin modul în care instanța a motivat soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de fals în declarații în formă continuată, se încalcă art. 7 din CEDO.

Astfel, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, faptul că raționamentul instanței de apel în ceea ce privește inexistența cerinței intenției calificate prin scop în cazul infracțiunii de fals în declarații prevăzute de legea speciala ar fi corect, în speță se relevă o vădită imprevizibilitate a legii și un paralelism legislativ incompatibil cu dispozițiile art. 7 CEDO, în legislația românească existând, în viziunea instanței de apel, două infracțiuni care poarta același nume, dar care sunt reglementate în legi diferite și au condiții de tipicitate diferite.

Pentru argumentele prezentate, în concluzie, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și dispunerea achitării recurentului inculpat întrucât fapta reținută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursurile în casație formulate, printre alții și de inculpatul A., în limitele admiterii lor în principiu, Înalta Curte reține următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la criticile formulate de recurentul A.

Invocând incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv și subiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010, de vreme ce lipsește intenția calificată prin scop, așa cum este definită de art. 326 C. pen. A arătat, de asemenea, că, în condițiile în care cele două funcții deținute de inculpat nu erau incompatibile, acesta nu a avut în vedere producerea unei consecințe juridice prin depunerea declarațiilor. Or, existența unei atare finalități constituie atât un element de tipicitate atașat laturii subiective a infracțiunii reținute în sarcina sa, cât și un element care atribuie interpretării legii penale un caracter previzibil, în absența căruia se încalcă art. 7 din CEDO.

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.

În ceea ce privește susținerile recurentului inculpat referitoare la structura normei de incriminare cuprinsă în art. 28 din Legea nr. 176/2010, a raportului dintre aceasta și prevederile art. 326 C. pen. și a necesității realizării unei interpretări previzibile a legii penale, conform exigențelor art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte constată că aceste susțineri aduc în discuție aspecte de legalitate a incriminării distincte de cele privind latura subiectivă a infracțiunii și se impune a fi analizate distinct.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, „Fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit Codului penal.”.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea presupune, așadar, elementul material al depunerii unor declarații de avere sau de interese de către subiectul activ și cerința atașată acestui element, ca respectivele declarații să nu corespundă adevărului.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că inculpatul A., funcționar public în cadrul U.A.T. Comuna Y, numit în funcția de execuție de consilier achiziții publice, grad profesional superior, gradația de vechime 5, a omis cu intenție să declare calitatea de manager al „B.” și veniturile obținute din această calitate în declarațiile anuale de avere și în declarațiile de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 și 2018 (8 acte materiale).

Ca atare, instanța de apel a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul necorespunzător adevărului al declarațiilor de avere și de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 și 2018, depuse de inculpatul A., fiind realizate toate cerințele laturii obiective a infracțiunii pentru care a fost condamnat recurentul.

Susținerile recurentului inculpat, referitoare la existența unei relații de condiționare între tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 și existența scopului producerii unor consecințe juridice, prevăzut de art. 326 alin. (1) C. pen., se grefează pe o interpretare eronată a caracterului normei de incriminare cuprinsă în Legea nr. 176/2010.

Pe de o parte, din perspectiva obiectului reglementării, circumstanțiat la necesitatea asigurării integrității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, prevederile art. 28 din Legea nr. 176/2010 reprezintă o normă specială în raport cu prevederile art. 326 C. pen., ea aplicându-se limitat și prioritar numai situațiilor în care declararea necorespunzătoare adevărului se realizează, de un subiect activ calificat, în cuprinsul unei declarații de avere sau de interese, nu și altor ipoteze factuale.

Pe de altă parte, din perspectiva structurii sale, prevederea din legea specială este o normă de trimitere, în sensul art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv, o normă incompletă exclusiv sub aspectul sancțiunii aplicabile, nu și a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conținut constitutiv în chiar cuprinsul său.

Sub acest aspect, susținerile recurentului inculpat referitoare la necesitatea incriminării falsului în declarațiile de avere sau de interese numai în cazul în care există scopul producerii unei consecințe juridice, nu se raportează pertinent la obiectul incriminării.

Fiind comis întotdeauna de un subiect activ care deține o funcție publică sau de demnitate publică, în îndeplinirea unei obligații anuale prevăzute de lege – și anume aceea de declarare a averilor și a altor situații cu efecte negative asupra integrității și imparțialității în exercitarea funcției publice – această modalitate de declarare necorespunzătoare adevărului este întotdeauna producătoare, prin ea însăși, de consecințe juridice. Preluarea formală a acestei condiții în structura obiectivă a incriminării era, așadar, superfluă raportat la obiectul legii speciale în care este cuprinsă și la valorile sociale protejate prin norma penală.

Prin urmare, prevederile din legea specială se completează cu dispozițiile art. 326 C. pen. numai sub aspectul pedepselor aplicabile în cazul falsului în declarații de avere sau de interese, neexistând, sub acest aspect, vreun element de incertitudine care să confere incriminării speciale un caracter lipsit de previzibilitate și să justifice punerea în discuție, în recurs în casație, a principiului legalității incriminării prevăzut de art. 1 C. pen., în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe tărâmul art. 7 din Convenție.

În ceea ce privește măsura în care scopul producerii unor consecințe juridice subzistă și în cazul falsului în declarații de avere incriminat de legea specială și califică intenția ca formă de vinovăție în această ipoteză, Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuție exclusiv elemente circumscrise laturii subiective a infracțiunii care, așa cum s-a argumentat în precedent, nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.