ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Deliberând asupra apelului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022), constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., s-a admis în principiu contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București - secția I Penală, pronunțate în dosarul nr. x/2014.
S-a respins ca nefondată contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva aceleiași decizii penale. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 680 RON.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sector 5 București - secția I Penală la data de 10.08.2022, sub nr. x/2022, contestatorul condamnat A. a formulat contestația la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., având în vedere decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018 și decizia Curții Constituționale a României nr. 358/26.05.2022, apreciind că a intervenit prescripția, cauză de stingere/micșorare a pedepsei.
În motivare, contestatorul condamnat a arătat că prin sentința penală nr. 35/06.02.2017 a Judecătoriei Cornetu, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea unor așa-zise fapte penale în timp ce se afla în misiune, în calitate de polițist în cadrul Poliției Capitalei, tâlhărie, lipsire de libertate, fals intelectual, uz de fals. De asemenea, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și falsificare de instrumente oficiale.
La termenul din 16.09.2022, cererea contestatorului condamnat a fost calificată ca fiind o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., iar prin sentința penală nr. 2226/16.09.2022 a Judecătoriei Sector 5 București - secția I Penală, în temeiul art. 47, art. 50 rap. la art. 429 și art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost admisă excepția de necompetență invocată de instanță din oficiu, cauza având ca obiect contestație în anulare în raport cu sentința penală nr. 35/2017 a Judecătoriei Cornetu, definitivă prin decizia penală nr. 941/22.06.2018 a Curții de Apel București fiind declinată în favoarea Curții de Apel București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27.09.2022 și s-a dispus în temeiul art. 431 din C. proc. pen., admiterea în principiu a contestației în anulare formulate de contestatorul condamnat împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțate în dosarul nr. x/2014, constatând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege.
Nemaifiind alte cereri Curtea a acordat cuvântul pe fondul contestației în anulare, iar după ascultarea concluziilor contestatorului condamnat și ale procurorului, Curtea a reținut cauza în pronunțare.
Examinând contestația în anulare de față, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Prin sentința penală nr. 35/06.02.2017 pronunțată de Judecătoria Cornetu, definitivă prin decizia penală nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București - secția I Penală, în baza art. 211 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 211 alin. (1), (2)
1
lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată B.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată C.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969, i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată D.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată E.). În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (persoană vătămată F.). În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 289 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 291 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă continuată. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969 . În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 34 alin. (1) lit. b) coroborat de art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 2 ani închisoare și 2 ani închisoare, în final inculpatul A. executând pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, sporită cu doi ani, în final inculpatul urmând să execute 12 ani închisoare. În baza art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă până la terminarea executării pedepsei, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969. În baza art. 64 alin. (1) din C. pen. din 1969 i s-au interzis inculpatului, după executarea pedepsei închisorii, pentru o perioadă de 5 ani, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.
În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G. S.R.L. și în consecință a fost obligat inculpatul, în solidar cu alți inculpați, la plata sumei de 61.708,23 RON către partea civilă. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1349 și 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul, în solidar cu alții, la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1349 și 1357 C. civ. a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă C. și a fost obligat inculpatul, alături de alții, în solidar, la plata sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale.
În fapt, în esență, s-a reținut în sarcina contestatorului că, în data de 26.12.2010, i-a sustras numitului C. suma de 230 RON și l-a pus într-o stare de neputință de a se apăra, prin încătușare și ținerea acestuia în autoutilitara x cu nr. x. La aceeași dată, a sustras articole pirotehnice din incinta depozitului nr. 15 și i-a pus în stare de neputință de apărare pe numiții B., C. și D. prin încătușare. În aceleași împrejurări, în data de 26.12.2010, i-a lipsit de libertate pe numiții B., C., D., E. și F. prin încătușarea primilor trei și conducerea tuturor la sediul Poliției Capitalei fără drept. În data de 26.12.2010, inculpatul a inserat în procesele-verbale datate din 26.12.2010 date necorespunzătoare adevărului, folosindu-se ulterior de înscrisurile falsificate pentru a produce efecte juridice.
În drept, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Conform art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit prescripția. Încetarea procesului penal se pronunță, printre altele, și în cazul prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
Așadar, coroborând dispozițiile legale menționate, Curtea a reținut că prescripția răspunderii penale este o cauză de încetare a procesului penal care poate fundamenta o soluție de admitere a căii extraordinare de atac a contestației în anulare.
Contrar susținerilor contestatorului condamnat A., s-a apreciat că incidența prescripției răspunderii penale nu echivalează cu dezincriminarea faptei. Potrivit art. 4 din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Așadar, constatarea incidenței art. 4 din C. pen. pe parcursul procesului penal ar conduce la o soluție de achitare întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., nicidecum la o soluție de încetare a procesului penal. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, art. 4 din C. pen. poate fi invocat pe calea procedurii reglementate de art. 595 din C. proc. pen.
Revenind la natura acestei căi extraordinare de atac, contestația în anulare este o cale de atac de retractare ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Văzând dispozițiile art. 429 alin. (1) din C. proc. pen., competența de a soluționa contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. aparține fie primei instanțe (a cărei hotărârea a rămas definitivă prin neapelare sau prin retragerea apelului) fie, precum în cauză, instanței de apel care a pronunțat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere.
În condițiile în care contestația în anulare a fost deja admisă în principiu, constatându-se că vizează o hotărâre penală definitivă, fiind formulată de inculpat (art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.) în termenul prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen. (contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. putând fi introdusă oricând), motivul pe care se sprijină calea extraordinară de atac fiind dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. (mai exact lit. b) - neanalizat de instanța de apel care a pronunțat decizia penală nr. 941/A/22.06.2018, contestatorul condamnat făcând totodată referire la dovezi care se regăsesc la dosar, Curtea a analizat dacă în cauză, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, mai exact dacă era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Curtea de Apel București a reținut că pentru infracțiunile de tâlhărie legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 18 ani, respectiv de la 7 la 20 de ani, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, de 15 ani. Pentru infracțiunea de lipsire de libertate, legea prevede pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, de 10 ani. Pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969, de 5 ani.
Conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1969, termenul de prescripție a răspunderii penale se socotește de la data săvârșirii infracțiunii […], iar în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni (fals intelectual și uz de fals). Sunt neîntemeiate susținerile contestatorului - condamnat conform cărora, în cazul unor infracțiuni, termenul începe să curgă de la data intrării în vigoare a C. pen. 2009.
Așadar, în cauză, termenele de prescripție a răspunderii penale au început să curgă la data de 26.12.2010 (data săvârșirii faptelor).
Cursul termenului de prescripție este însă susceptibil de întrerupere și suspendare.
Art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 prevedea că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripție este prevăzut la alin. (2) al art. 123 din C. pen. din 1969, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
Cu toate acestea, termenele prevăzute la art. 122 din C. pen. din 1969, dacă au fost depășite cu încă jumătate (Decizia nr. 1.092/18 decembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 124 din C. pen.), vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (art. 124 C. pen. 1969) - termenul special al prescripției răspunderii penale.
Potrivit art. 128 alin. (1) din C. pen. din 1969, cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Într-o asemenea situație, prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare (alin. (3).
S-a constatat că instanța de apel a reținut că legea veche este mai favorabilă pentru inculpat, fără a analiza instituția prescripției răspunderii penale.
Conform legii noi (C. pen. 2009), pentru infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 233 din C. pen. în care s-ar încadra ambele infracțiuni de tâlhărie pentru care a fost condamnat contestatorul), termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. 2009, de 8 ani (pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 2 ani la 7 ani închisoare).
Pentru infracțiune de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 alin. (1) și (2) lit. a) din C. pen. 2009 (corespondenta infracțiunii prev. de art. 189 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969), legea prevede o pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. 2009, de 8 ani (pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 3 ani la 10 ani închisoare).
Pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, legea nouă prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. 2009, de 5 ani.
Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii […], iar în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Așadar, în cauză, termenul de prescripție a răspunderii penale a început să curgă și potrivit legii noi la data de 26.12.2010 (data săvârșirii faptelor).
Cursul termenului de prescripție este însă susceptibil de întrerupere și suspendare și conform legii noi.
Art. 155 alin. (1) din C. pen. din 1969, prevedea, inclusiv la momentul pronunțării deciziei în apel, la data de 22.06.2018, că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripție este prevăzut la alin. (2) al art. 155 din C. pen., după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
Cu toate acestea, termenele prevăzute la art. 154 din C. pen., dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (alin. (4) - termenul special al prescripției răspunderii penale.
Potrivit art. 156 din C. pen., cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Într-o asemenea situație, prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Prin decizia nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018, invocată de contestatorul condamnat, a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., constatându-se că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", este neconstituțională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/26.06.2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565/09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale.
În considerentele acestei din urmă decizii Curtea Constituțională a României a stabilit și natura deciziei nr. 297/26.04.2018. Aplicând criteriile tradiționale/clasice, Curtea a arătat că această decizie nu poate fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare (par. 55, 61), ci în categoria deciziilor simple/extreme.
În consecință, Curtea a constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26.04.2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (par. 73).
Prin decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141/28.11.2022, instanța supremă a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen., astfel cum și apărarea a invocat. Prin aceeași decizia s-a stabilit, totodată, că instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
În considerentele deciziei menționate s-a arătat, printre altele, că raporturile juridice soluționate definitiv anterior publicării deciziei nr. 297/2018 (respectiv 25.06.2018) constituie facta praeterita din perspectiva efectelor acesteia și nu pot, prin intermediul unei contestații în anulare, să fie transformate în cauze pendinte în raport cu aceasta.
Argumentele instanței supreme sunt în acord cu jurisprudența Curții Constituționale a României. Conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Prin decizia nr. 126/03.03.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11.03.2016 (par. 24 și 25), Curtea a reținut că "decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea a reținut că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, Curtea a reținut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acelor situații care au devenit facta praeterita (doar pe calea revizuirii conform art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. - n.n.).
Curtea a mai arătat că ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat.
În consecință, rezultă cu evidență că, din moment ce la momentul rămânerii definitive a soluției de condamnare în prezenta cauză (22.06.2018), decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 nu făcea parte din ordinea juridică normativă, fiind publicată în Monitorul Oficial al României la data de 25.06.2018, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în configurația ulterioară a acestei decizii nu pot fi invocate ca lege penală mai favorabilă de către contestatorul - condamnat din perspectiva prescripției răspunderii penale.
De altfel, dispozițiile art. 5 alin. (1) din C. pen. prevăd că în cazul în care de la data săvârșirii infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Omisiunea instanței de a se pronunța asupra incidenței dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale (la cerere sau din oficiu), constituie o eroare de procedură care poate să rezulte inclusiv din neaplicarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă prev. de art. 5 din C. pen. de către instanța de apel, în condițiile în care legea procesual penală nu face nicio distincție din această perspectivă, cu condiția ca legea penală mai favorabilă să fi fost în vigoare în perioada cuprinsă între data săvârșirii infracțiunii și data pronunțării deciziei din apel.
Or, doar ulterior publicării deciziei nr. 297/2018, respectiv începând cu 25.06.2018 și până la data de 30.05.2022 (publicarea O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. în acord cu decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018), dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au reprezentat o lege penală mai favorabilă, din moment ce nu conținea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
Așadar, legea penală mai favorabilă din perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 nu poate fi aplicată unei situații definitiv consolidate 22.06.2018 pe calea contestației în anulare, fiind vorba de o situație juridică trecută (facta praeterita), iar termenul de prescripție trebuie calculat fără luarea în considerare a efectelor deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022.
Astfel, Curtea a reținut că la momentul pronunțării deciziei din apel (22.06.2018), nu era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale nici potrivit legii vechi (C. pen. 1969), și nici potrivit legii noi (C. pen. 2009), având în vedere dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. din 2009 în vigoare la acea dată. Din moment ce au existat acte de întrerupere succesive (faptele dedusă judecății fiind comise în 26.10.2010, instanța fiind sesizată cu rechizitoriu la data de 23.11.2013), raportarea trebuie făcută la termenele speciale ale prescripției răspunderii penale, iar cel mai scurt ar fi cel de 7 ani și 6 luni (5 ani + 2 ani și 6 luni - art. 124 din C. pen. din 1969), conform C. pen. 1969, pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, termen care s-ar fi împlinit la 25.06.2018. Calcularea celorlalte termene de prescripție a răspunderii penale, conform fiecărei legi în parte, este superfluă, fiind evident că acestea s-ar fi împlinit după pronunțarea hotărârii de către instanța de apel.
Prin urmare, s-a constatat că nu era incidentă la momentul rămânerii definitive a soluției de condamnare cauza de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prescripția răspunderii penale, argumentele contestatorului - condamnat neputând fi primite.
S-a reținut că împrejurarea că prin notele scrise depuse de contestatorul - condamnat, la data de 14.05.2018, acesta a solicitat analizarea dosarului și din perspectiva admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. prin decizia Curții Constituționale a României din 26.04.2018 (nepublicată la 22.06.2018, când instanța de apel a pronunțat decizia a cărei anulare se solicită), nu are nicio relevanță în cauză.
Condiția admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză referitoare la prevederi legale care, după ce hotărârea a rămas definitivă, au fost declarate neconstituționale, este specifică revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., doar instanța de revizuire putând să aprecieze cu ocazia admisibilității în principiu dacă solicitarea adresată instanței prin notele scrise invocate echivalează cu ridicarea excepției în fața instanței de judecată.
Față de toate aceste considerente, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., fost admisă în principiu contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București - secția I Penală, pronunțate în dosarul nr. x/2014 și pe fond, s-a respins, ca nefondată, contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva aceleiași decizii penale.
Împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I Penală, în dosarul nr. x/2022(2945/2022), contestatorul A. a formulat apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală, la data de 06.01.2023, sub dosar nr. x/2022, fiind stabilit termen de judecată la data de 31.01.2023.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității prezentei căi de atac, având în vedere că hotărârea apelată este definitivă.
Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea apelului formulat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022), prin care s-a respins ca nefondată contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București - secția I Penală.
Potrivit dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., jurisprudența a statuat în mod constant că această dispoziție vizează hotărârile pronunțate în procedura de judecare a contestației în anulare după admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.
Așadar, etapa distinctă a admiterii în principiu a contestației în anulare este reglementată de art. 431 din C. proc. pen., dispoziții în cuprinsul cărora nu se prevede posibilitatea atacării hotărârii pronunțate cu apel, iar dispozițiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., privesc exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare ulterior admiterii în principiu.
Or, în cauză, contestatorul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 35/06.02.2017 pronunțată de Judecătoria Cornetu, ce a rămas definitivă prin decizia penală nr. 941/A/22.06.2018 a Curții de Apel București - secția I Penală, ca atare, decizia prin care s-a respins ca nefondată contestația în anulare, atacată de contestator, este definitivă, în considerarea etapei procesuale în care a fost pronunțată.
Hotărârea judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție fiind explicite în sensul că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.
Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Ca atare, atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual, intervine sancțiunea procedurală a inadmisibilității.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022).
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1636/A din data de 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I Penală, în dosarul nr. x/2022 (y/2022).
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.