ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța-Secția I civilă la data de 02.07.2024 sub nr. x/36/2024, revizuenta Universitatea A din București a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 134 din 06.02.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/212/2012**, pentru contrarietate față de sentința civilă nr. 441/25.02.2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2010, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 319/16.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în același dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 184/C din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța-Secția I civilă, a fost respinsă cererea de revizuire, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 307 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., revizuenta Universitatea A București.

Prin memoriul de recurs înregistrat la 23.10.2024, depus la dosar anterior comunicării hotărârii atacate, recurenta a expus considerente teoretice privind cazul de revizuire invocat, a învederat modalitatea în care cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța (inițial la un complet de recurs, cauza fiind apoi transpusă la un complet de apel), a prezentat pe larg istoricul procesual al dosarelor în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii și a reiterat apărările privind condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Recurenta a mai arătat că cererea de atașare a dosarului nr. x/118/2010 i-a fost respinsă și hotărârea atacată este nelegală. În cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar motivele de recurs vor fi depuse printr-un memoriu separat, după comunicarea hotărârii, conform art. 3021 alin. (1) lit. d coroborat cu art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs înregistrat în termenul legal la 27.11.2024, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., și următoarele aspecte de nelegalitate:

I. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivarea hotărârii recurate este lacunară, neconvingătoare și nelegală, fiind analizate aspecte care excedează obiectului prezentului dosar, respectiv cererea de revizuire a fost analizată prin prisma actualelor reglementări, iar nu din perspectiva vechii reglementări.

În analiza revizuirii, în mod greșit, nu s-a dispus și atașarea dosarului nr. x/118/2010, în condițiile în care se impunea atașarea ambelor dosare în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii.

Instanța nu a analizat condiția existenței identității de părți și faptul că în cele două dosare s-a dedus judecății aceeași pretenție, respectiv obligarea recurentei la repararea pagubei. Instanța a reținut identitatea de obiect, însă cererea de revizuire a fost respinsă, ca urmare a analizării considerentelor hotărârii judecătorești pronunțate în primul dosar și interpretării acestora, în situația în care în reglementarea dată de Codul de procedură civilă de la 1865 și a Codului civil de la 1864, considerentele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, ci doar dispozitivul.

Recurenta a mai arătat că în cadrul celor două dosare în care s-au pronunțat hotărârile contradictorii s-a formulat aceeași pretenție constând în obligarea revizuentei la repararea pagubei, cu precizarea că doctrina și jurisprudența la care se face referire prin hotărârea atacată nu reprezintă izvor de drept, iar dispozițiile art. 430 din noul C. proc. civ. nu au corespondent în Codul de procedură civilă de la 1865 și în Codul civil de la 1864.

În cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru verificarea motivului de revizuire este suficient a se constata contrarietatea dispozitivelor sau imposibilitatea de executare concomitentă a acestora. Din această perspectivă, analiza și interpretarea considerentelor hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/118/2010 este străină de obiectul prezentului dosar. Totodată, prin decizia recurată, în mod greșit, se reține că, prin sentința nr. 441/25.02.2011, instanța nu ar fi analizat petitul privind obligarea pârâtei A la repararea pagubei. În realitate, chiar dacă în cuprinsul hotărârii nu se menționează expres că a fost analizat capătul doi al cererii de chemare în judecată, instanța de judecată a soluționat în totalitate cererea de chemare în judecată.

Mai arată recurenta că, pe de o parte, din hotărârea recurată nu rezultă de ce au fost înlăturate apărările acesteia cu privire la identitatea de obiect între cele două cauze, iar, pe de altă parte, concluzia instanței de judecată în sensul lipsei identității de obiect este greșită.

Motivarea hotărârii recurate este contradictorie întrucât, pe de o parte, se reține că există identitate de obiect cu referire la dosarul nr. x/118/2010 al Tribunalului Constanța, iar, pe de altă parte, se reține că nu există identitate de obiect.

Din motivarea deciziei recurate rezultă că cererea de revizuire a fost respinsă pentru motive de netemeinicie și nu pe motive de admisibilitate.

Recurenta a reiterat condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire privind faptul că în cadrul celor două dosare în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii, judecata s-a purtat între aceleași părți, a avut același obiect și aceeași cauză juridică.

Recurentei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că apărările esențiale ale acesteia în combaterea apărărilor intimatului nu au fost analizate, au fost preluate apărări ale intimatului cu privire la sentința nr. 441/25.02.2011, iar instanța a interpretat în mod greșit motivarea acestei sentințe.

II. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că, în loc să analizeze motivul de revizuire, instanța a analizat cererea de revizuire din perspectiva actualei reglementări.

Astfel, prin decizia recurată se reține că dosarul nr. x/118/2010 a avut ca obiect și obligarea recurentei la repararea pagubei, că acțiunea a fost respinsă în totalitate, dar se respinge cererea de revizuire cu motivarea că acest capăt de cerere nu ar fi fost soluționat, cu toate că în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., analiza contrarietății se realizează exclusiv din prisma obiectului și dispozitivului, iar nu și a considerentelor.

Prin întâmpinare, intimatul B a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat intimatul că hotărârea atacată nu conține motive străine de natura pricinii și, contrar susținerilor recurentei, instanța a soluționat cererea de revizuire potrivit dispozițiilor vechiului Cod de procedură civilă de la 1865 și a practicii constante, în sensul că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Hotărârea recurată nu conține nici motive contradictorii, instanța de fond a reținut că pretenția întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. din cadrul dosarului nr. x/212/2012** nu a fost analizată sub niciun aspect. Câtă vreme reclamantul din acel dosar (intimatul din prezenta cauză) nu a contestat soluțiile pronunțate din perspectiva principiului disponibilității, nu se poate reține existența efectului negativ al autorității de lucru judecat.

Hotărârea recurată nu este lacunară, instanța de fond a argumentat în mod judicios soluția pronunțată și a prezentat în mod comparativ situația în dosarul nr. x/118/2010 și cea din dosarul nr. x/212/2012**. Această abordare a instanței de fond era absolut necesară pentru a stabili în concret care au fost obiectele celor două dosare și soluțiile pronunțate, pentru a aprecia dacă se poate aplica sau nu efectul negativ al autorității de lucru judecat în al doilea dosar (nr. x/212/2012**).

În cauză, nu era necesară atașarea dosarului nr. x/118/2010, întrucât erau atașate hotărârile pronunțate în acel dosar, iar cererea de revizuire era îndreptată împotriva hotărârii pronunțată în apel în dosar nr. x/212/2012**.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea dată în revizuire din perspectiva unei motivări necorespunzătoare, din perspectiva unor motive străine de natura cauzei, constând în analiza cererii de revizuire din perspectiva dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, respectiv analiza considerentelor celor două hotărâri pretins contradictorii, deși vechiul cod de procedură civilă impunea analiza exclusivă a dispozitivelor, cât și din perspectiva unor motive contradictorii, constând în faptul că, pe de o parte, instanța reține că există identitate de obiect cu referire la dosarul nr. x/118/2010 al Tribunalului Constanța, iar, pe de altă parte, se reține că nu există identitate de obiect.

Critica nu poate fi primită.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și avea ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 134 din 06.02.2024, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/212/2012**, despre care recurenta a arătat că este contrară sentinței civile nr. 441/25.02.2011, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2010, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 319/16.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în același dosar.

Respectând configurația juridică dată de vechiul Cod de procedură civilă căii de atac a revizuirii, instanța a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de textul legal menționat și a concluzionat, în mod corect, că între cele două pricini nu există identitatea impusă de art. 1201 C. civ., respectiv identitatea de obiect.

Înalta Curte reține că potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea este posibilă „dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă doar dacă sunt întrunite, cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere ipoteza în care, cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași calitate, este contrară unei hotărâri judecătorești definitive anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”.

În acest sens, tripla identitate ca și condiție de admisibilitate a cererii de revizuire trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., conform căruia „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

Aplicând aceste dispoziții legale cauzei pendinte, Curtea de Apel Constanța a analizat pretențiile deduse judecății în cele două dosare, în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare.

Instanța inferioară a reținut că, în dosarul nr. x/118/2010, reclamantul B a solicitat anulare autorizației de construire nr. 209 din 10 noiembrie 2009, emise în favoarea Universității A și obligarea acestei pârâte la repararea pagubei cauzate reclamantului sau autorizarea acestuia de a efectua reparațiile necesare pe cheltuiala pârâtei. În acel dosar, a fost pronunțată sentința nr. 441 din 11 martie 2011 a Tribunalului Constanța-Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal (prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului), modificată prin decizia nr. 319 din 16 februarie 2012, a Curții de Apel Constanța-Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și anulată autorizația de construire menționată.

Cu referire la dosarul nr. x/212/2012**, instanța a reținut că acesta a avut ca obiect acțiunea reclamantului B de obligare a pârâtei Universitatea A la demolarea construcției proprietatea acesteia situată în Eforie Nord sau autorizarea reclamantului de a demola construcția ilegală a pârâtei, pe cheltuiala acesteia. În acest dosar, a fost pronunțată sentința nr. 3122 din 21 martie 2018 a Judecătoriei Constanța (care a respins acțiunea reclamantului), modificată prin decizia nr. 134 din 06 februarie 2024 a Tribunalului Constanța-Secția I civilă, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei Universitatea A la demolarea construcției pentru care s-a eliberat autorizația de construire nr. 209 din 10 noiembrie 2009, respectiv autorizarea reclamantului la demolarea construcției pe cheltuiala pârâtei, în caz de neexecutare a obligației de către aceasta.

Susținerea recurentei în sensul că instanța nu a analizat dacă este sau nu îndeplinită condiția identității de părți este contrazisă de considerentele instanței privind istoricul celor două litigii, din care a rezultat, în mod evident, care era cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata, inclusiv sub aspectul părților.

Contrar susținerilor recurentei, în analiza comparativă a celor două litigii în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii, nu era necesară atașarea și dosarelor respective, fiind suficientă lecturarea hotărârilor, care au finalizat acele litigii, hotărâri care sunt depuse în dosarul de revizuire.

Tot contrar susținerilor recurentei, în stabilirea existenței sau inexistenței triplei identități prevăzute de art. 1201 C. civ., era necesară analiza contextului litigios, stabilirea obiectului fiecărui dosar și a cauzei juridice, în vederea verificării cazului de revizuire invocat chiar de către recurenta-revizuentă.

Împrejurarea că instanța a expus considerente teoretice privind autoritatea de lucru judecat și efectele acesteia în materia revizuirii, comparând vechea reglementare procesuală cu actuala reglementare, nu este de natură să contureze un aspect de nelegalitate al hotărârii recurate, ci reprezintă o chestiune ce ține de tehnica de motivare a hotărârii judecătorești.

În egală măsură, nici trimiterile instanței la orientarea jurisprudențială nu sunt apte să atragă nelegalitatea hotărârii recurate, întrucât ceea ce formează convingerea instanței nu sunt soluțiile pronunțate în alte dosare, ci situația reală dedusă judecății în cauza pendinte.

De asemenea, indiferent de redarea, în motivarea hotărârii recurate, a unor considerente conținute în hotărârile judecătorești pretins contrare, concluzia instanței s-a fundamentat pe soluțiile cuprinse în dispozitivele acestor hotărâri, în acord cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C. civ., iar nu pe valorificarea unor dispoziții legale care nu erau incidente, așa cum pretinde recurenta.

Trimiterea pe care instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire a făcut-o la considerentele hotărârilor judecătorești pretins potrivnice a fost determinată de chiar susținerea revizuentei că ar fi fost obligată de două ori la repararea aceleiași pagube. Prin urmare, o astfel de motivare nu a depășit cadrul legal al învestirii, ci a răspuns apărărilor revizuentei.

În ce privește susținerile recurentei conform cărora motivarea este lacunară, neconvingătoare și nelegală, ori că apărările recurentei nu au fost analizate, omisiune de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al acesteia, nici acestea nu pot fi primite.

În acest sens, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, întrucât hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, consecință a unor raționamente logice făcute de instanță.

În cauză, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul legal anterior citat, întrucât instanța învestită cu cererea de revizuire a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivului de revizuire supus analizei, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate anterior, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

Cererea de revizuire a fost analizată din perspectiva motivului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a susținerilor revizuentei care au fundamentat demersul judiciar al acesteia, dar și cu luarea în considerare a apărărilor formulate de către partea adversă, respectiv a conținutului hotărârilor judecătorești despre care revizuenta pretindea că sunt contradictorii.

Împrejurarea că soluția adoptată este contrară așteptărilor recurentei-revizuente nu este în măsură să conducă la desființarea hotărârii, câtă vreme nu sunt identificate aspecte de nelegalitate care să justifice motivele de recurs invocate.

Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora hotărârea atacată ar conține motive contradictorii întrucât, pe de o parte „...prin raportare la obiectul dosarului nr. x/118/2010 al Tribunalului Constanța se reține identitatea de obiect, iar pe de altă parte se reține că nu ar exista identitate de obiect...”, în considerentele hotărârii Curții de Apel Constanța nu se regăsește o asemenea concluzie la care face trimitere, în mod greșit, recurenta.

Așa cum s-a arătat deja, instanța a descris în mod detaliat și necesar contextul litigios ce a generat cele două hotărâri judecătorești al căror caracter potrivnic era pretins de către revizuentă și a reținut că ceea ce se invocă, în esență, de către revizuentă, este încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 441 din 11 martie 2011 a Tribunalului Constanța-Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

După ce a expus considerente teoretice cu privire la autoritatea de lucru judecat, instanța a concluzionat că prin sentința nr. 441 din 11 martie 2011 a Tribunalului Constanța-Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal „...instanța nu a analizat petitul referitor la obligarea pârâtei Universitatea A la repararea pagubei ce i-a cauzat-o sau autorizarea să efectueze reparațiile pe cheltuiala pârâtei, cercetarea tribunalului în acel litigiu limitându-se la legalitatea actului administrativ-autorizație de construire”. Astfel, în primul litigiu nu s-a cercetat și, implicit, nu s-a soluționat pe fond capătul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei Universitatea A la repararea pagubei, motiv pentru care nu se poate opune autoritatea de lucru judecat pe acest aspect în cel de-al doilea litigiu.

Concluzia este corectă și reflectă conținutul dispozitivului acelei sentințe, dispozitiv care, la rândul său, reprezintă consecința considerentelor hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în acest mod instanța învestită cu cererea de revizuire nu a aplicat dispoziții legale neincidente și nu a procedat la o motivare străină de natura cauzei, cum eronat susține recurenta, ci a analizat îndeplinirea condițiilor triplei identități astfel cum impun dispozițiile art. 1201 C. civ. coroborate cu art. 322 pct. 7 C. proc. civ. concluzionând, în mod corect că, raportat la ceea ce s-a judecat prin acea hotărâre, în cauză nu există autoritate de lucru judecat care să justifice motivul de revizuire invocat, întrucât nu sunt întrunite condițiile privind tripla identitate, respectiv nu există identitate de obiect și cauză juridică între cele două litigii.

În dosarul nr. x/118/2010, în care s-a pronunțat sentința nr. 441 din 11 martie 2011 a Tribunalului Constanța-Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal (modificată prin decizia nr. 319 din 16 februarie 2012, a Curții de Apel Constanța-Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal), obiectul cererii de chemare în judecată a constat în anularea autorizației de construire. Acest litigiu, s-a finalizat cu o soluție de admitere în parte a acțiunii reclamantului constând în anularea a autorizației de construire nr. 209 din 10 noiembrie 2009. În schimb, cel de-al doilea capăt de cerere -obligarea pârâtei Universitatea A la repararea pagubei, drept consecință a anulării autorizației de construire nu a fost soluționat pe fond de către instanța de judecată, neputând fi invocat cu putere de lucru judecat.

Dosarul nr. x/212/2012**, în care s-a pronunțat decizia nr. 134 din 06 februarie 2024 a Tribunalului Constanța-Secția I civilă, a avut ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei în temeiul art. 998-999 C. civ. și s-a finalizat printr-o soluție de obligare a revizuentei la demolarea construcției, respectiv autorizarea reclamantului la demolarea construcției pe cheltuiala pârâtei, în caz de neexecutare a obligației de către aceasta.

În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că nu există identitate de cauză juridică între cele două litigii, deoarece, dosarul nr. x/118/2010 a avut ca obiect anularea autorizației de construire, nefiind cercetat pe fond cel de-al doilea capăt de cerere, în schimb în dosarul nr. x/212/2012**, s-a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

În concluzie, cauza juridică a celor două litigii a fost diferită, având în vedere obiectul și temeiul juridic al cererilor de chemare în judecată formulate.

Pentru motive expuse, Înalta Curte decelează că instanța s-a pronunțat, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și cu soluțiile relevate în dispozitivele hotărârilor pretins potrivnice.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta deduce judecății aceleași aspecte învederate și în cadrul primului motiv de recurs, privind faptul că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu ar fi fost analizat în raport de reglementarea în vigoare la data promovării acțiunilor în care s-au pronunțat cele două hotărâri judecătorești invocate în cererea de revizuire, ci ar fi fost analizat prin prisma actualelor reglementări.

Cu referire la acest aspect, Înalta Curte constată că prin considerentele anterioare s-a analizat deja această critică de nelegalitate care, pentru aceleași rațiuni anterior expuse, nu poate fi primită nici din perspectiva unei motivări necorespunzătoare și nici din perspectiva unei greșite aplicări a legii.

Având în vedere soluția ce se va pronunța și ținând cont de faptul că intimatul B a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plății cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul.

Întrucât însă intimatul a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 12.668,74 lei, conform facturii depuse la fila 64 dosar, iar cauza are un grad de complexitate redus și a avut un singur termen de judecată, Înalta Curte va face, totodată, aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii pot redimensiona onorariile avocaților ori de câte ori vor constata, motivat, că sunt nepotrivite față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și va acorda intimatului cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 5000 lei.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Universitatea A din București împotriva deciziei nr. 184/C din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța-Secția I civilă și va obliga recurenta-revizuentă să plătească intimatului B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 5000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Universitatea A din București împotriva deciziei civile nr. 184/C din 16 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, în dosarul nr. x/212/2012**.

Obligă recurenta-revizuentă să plătească intimatului B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 5000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2025.