ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 754/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La data de 9 martie 2020 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2020, cererea prin care revizuenta A. a solicitat revizuirea deciziei nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 62/C din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins cererea de revizuire promovată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs revizuenta A., criticând soluția pentru nelegalitate.

După prezentarea circumstanțelor cauzei, prin cererea de recurs, revizuenta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate și anularea deciziei nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, care, în opinia sa, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1229 din 24 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2009.

Se susține că hotărârea instanței de revizuire este dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la revizuirea deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, cu privire la art. 509 alin. (1) pct. l C. proc. civ., instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale, apreciind că inadvertența între ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța de apel a pronunțat nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei care se vrea revizuită din perspectiva depășirii limitelor investirii instanței, căci potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 restituirea în natură vizează toate aspectele care au justificat această soluție a entității deținătoare.

Or, consideră recurenta, în verificarea legalității soluției de respingere, indiferent dacă contestatorii o invocă sau nu, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța civilă trebuie să analizeze pertinența motivelor pentru care unitatea deținătoare a respins notificarea.

Recurenta - revizuenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil care are în vedere ipotezele extra petita, minus petita, plus petita, cu o motivare contradictorie și străină de natura cauzei și cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se susține că prin hotărârea atacată nu au fost analizate considerentele cererii de revizuire, revizuirea fiind respinsă pe considerente contradictorii și străine de natura litigiului și pe greșita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, recurenta susține că în mod greșit s-a reținut că depășirea limitelor învestirii instanței este irelevantă, instanța învestită cu verificarea legalității soluției de respingere - indiferent dacă contestatorul o invocă sau nu, trebuie să analizeze pertinența motivelor pentru care unitatea deținătoare a respins notificarea.

Cu acest raționament, instanța a interpretat că formularea notificării conform Legii nr. 10/2001, de către ambele părți, împiedica soluționarea (fie pe cale judiciară, precum în dosarul nr. x/2019) numai a uneia dintre notificări vizând același imobil; considerentele instanței nu au temei factual și legal.

De asemenea, se arată că respingând cererea de revizuire, instanța a făcut o greșită aplicare și a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin confundare cu alin. (1) al art. 4 din lege, care se referă la coproprietari ai bunului la data preluării abuzive, situație în care dreptul de proprietate se stabilește în cote-părți potrivit dreptului comun.

A arătat că în privința cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., contrar hotărârilor pronunțate în cauză și contrar susținerilor făcute de către revizuentă, instanța de revizuire a respins motivul de revizuire cu argumentarea că instanța de apel prin decizia nr. 137/C/14.1I.20I9 a analizat excepția autorității de lucru judecat respingând-o, soluția de respingere nefiind apelată de pârâtă, iar faptul că prima instanță s-ar fi pronunțat în afara invocării unor astfel de excepții nu a făcut obiectul apelului petentei care a fost nemulțumită doar de considerentele hotărârii primei instanțe.

Recurenta subliniază că instanța de revizuire a omis că revizuenta a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în calea de atac a apelului, prin care s-a pronunțat asupra fondului, definitivă. Prin această hotărâre instanța nu s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat, cum greșit a reținut instanța de revizuire, după cum, în mod greșit s-a reținut și faptul că A. nu a apelat hotărârea primei instanțe.

Opinează că în cauză există hotărâri potrivnice, date de instanțe de grad diferit, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, sentința civilă nr. 1229/24 noiembrie 2009, prin care revizuenta A. a revendicat imobilul, intra în contradicție pentru aceeași chestiune litigioasă cu decizia civilă nr. 137/14.03.2019.

In acest context apreciază că prin contrarietate trebuie să se înțeleagă că una și aceeași problemă litigioasă a primit în cele două litigii rezolvări opuse.

În consecință, în opinia recurentei-revizuente, sentința civilă nr. 1229/24 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/2009, definitivă și irevocabilă și decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2017, definitivă, sunt hotărâri potrivnice.

Intimatul Primarul Municipiului Constanța a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, prin întâmpinarea formulată, intimații B. și C. au solicitat respingerea căii de atac, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis în principiu recursul declarat în cauză.

II. Soluția Înaltei Curți

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă decizia civilă nr. 62/C din 10 iunie 2020, a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, prin care a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ., promovată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, ca nefondată

Prin decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de reclamanții B., D. și C. împotriva sentinței civile nr. 622/7.03.2019 a Tribunalului Constanța care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii în parte, a acțiunii și anularii art. 2 și 3 din dispoziția nr. x/17.11.2017 a Primarului Municipiului Constanța și al constatării calității de persoane îndreptățite a reclamanților asupra cotei ce li se cuvine acestora din imobilul ce a aparținut autorului lor, E., imobil situat în municipiul Constanța, str. x, compus din construcție cu două corpuri de casă și teren aferent acestei construcții, care a fost restituit în natură pârâtei A. conform sentinței civile nr. 1229/24.11.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2009 și procesului-verbal de punere în posesie 70221/10.06.2010; a fost respins apelul formulat de pârâta A. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 622/07.03.2019 a Tribunalului Constanța, ca nefondat.

Dosarul nr. x/2017 a avut ca obiect contestația formulată de reclamanții Nistorescu împotriva Dispoziției nr. 3925/17.11.2017, emise de Primarul Municipiului Constanța, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cauza încadrându-se în ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Se reține că după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Totodată, se reține că potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale anterior evocate, decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în soluționarea apelului, este o hotărâre definitivă.

Împotriva decizii definitive a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ., revizuenta A. respinsă, ca nefondată, prin decizia supusă recursului de față.

Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, dar și temeiul juridic al cererii de revizuire, respectiv dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constată că și decizia pronunțată asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este o hotărâre definitivă.

Din coroborarea dispozițiilor sus evocate, respectiv art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., art. 513 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod, rezultă că decizia pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată împotriva unei hotărâri definitive nu este susceptibilă de recurs, astfel că criticile recurentei în acest sens sunt inadmisibile.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la greșita aplicare a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta indică incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod.

Astfel, în ceea ce privește primele două motive de nelegalitate, Înalta Curte constată că, deși recurenta susține lipsa motivării deciziei recurate, aceasta nu aduce argumente concrete în acest sens, iar criticile sale care se referă și la considerentele contradictorii și motivele străine de natura cauzei, precum și la încălcarea principiului disponibilității vizează de fapt, motivarea dată de către instanță cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care este definitivă.

Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia nr. 137/2019 a Curții de Apel Constanța încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1229/2009 a Tribunalului Constanța, prin care A. a revendicat imobilul, astfel că în cele două litigii aceeași chestiune litigioasă a primit rezolvări diferite; a mai susținut că prin decizia nr. 137/2019 a Curții de Apel Constanța, instanța nu s-a pronunțat asupra asupra excepției autorității de lucru judecat, cum greșit a reținut instanța de revizuire.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, recurenta a reproșat încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept procesual (art. 509 pct. 8 C. proc. civ., art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), astfel încât criticile formulate nu se încadrează în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi cercetate în contextul art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, ce se referă la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din această perspectivă și în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanța care a pronunțat decizia recurată a realizat o justă interpretare și aplicare a prevederilor incidente, privind îndeplinirea condițiilor legale pentru a opera revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situația ca același proces sau aceeași chestiune litigioasă să fie soluționat(ă) de două ori, pronunțându-se hotărâri contradictorii.

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 509 pct. 8 C. proc. civ., se găsește în primul rând, în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceleași obiect, aceeași cauză și aceleași părți sau aceleași chestiuni litigioase. În asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității lucrului judecat, urmată de eventuala rejudecare a secundului dosar, atunci când este constatat a fi înfrânt aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Așadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat și conduce în final, ca regulă, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu, determinarea actuală a sferei de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. presupunând drept urmare, analiza acestuia corelat cu dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., cele care dau expresie autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești.

Conform acestor prevederi, este recunoscut efectul autorității de lucru judecat nu doar dispozitivului unei hotărâri și considerentelor decisive care îl justifică, ci și considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

În felul acesta, intenția legiuitorului a fost nu doar de a interzice reluarea acelorași judecăți în condițiile identității de părți, obiect, cauză, dar și de a interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional care are legătură cu un proces ulterior al acelorași părți.

Că este așa, o demonstrează și dispozițiile art. 431 C. proc. civ., care, dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia, respectiv efectul negativ sau extinctiv ce presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și cel pozitiv conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Dimpotrivă, în asemenea situații, se discută despre existența unor statuări definitive ale instanței, intrate în autoritate de lucru judecat, indiferent că ele se regăsesc în dispozitivul sau în considerentele decizorii ale hotărârii și care ca atare, nu mai puteau fi ignorate, nesocotite decât încălcându-se stabilitatea, securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței dreptului la care se face trimitere în mod constant în jurisprudența instanței europene.

Modificarea art. 513 alin. (4) C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, confirmă - de această dată în mod expres - voința legiuitorului în această direcție anterior expusă, de a se raporta și la aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat, alin. (4) al art. 513 C. proc. civ. (care reglementa exclusiv soluția de anulare a ultimei hotărâri) fiind schimbat de legiuitor în sensul următor:

"Procedura de judecată - (…) (4) Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat".

Însă, indiferent de aspectul autorității de lucru judecat exhibat, Înalta Curte observă că pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba despre hotărâri pronunțate în același litigiu, adică fie să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză, fie după caz, prin ambele hotărâri judecătorești definitive să se fi rezolvat aceleași aspecte litigioase ale raporturile juridice dintre părți; hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate nu în același dosar (proces), ci în procese (dosare) diferite; în al doilea proces, să nu se fi invocat chestiunea autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea hotărârii secunde și eventual, trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru situația când se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat).

Cerința subliniată se configurează cu evidență din rezultatul interpretării atât sistematice a normelor juridice enunțate, cât și logice, raționale, prin folosirea argumentului per a contrario. Astfel, dacă am accepta rezultatul interpretării în sens contrar a dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci dacă s-ar considera că o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, este admisibilă în orice împrejurare, deci inclusiv în situațiile când chestiunea autorității de lucru judecat (fie ea în sens pozitiv, fie în sens negativ) a fost deja soluționată în cel de-al doilea litigiu, ar însemna să se ignore autoritatea lucrului judecat sub acest aspect, rezultând din secunda hotărâre. Or, acest rezultat este apreciat a fi în mod inechivoc, contrar finalității urmărite de legiuitor, dovadă în acest sens fiind chiar normele juridice imperative prohibitive ale art. 430, art. 431 și art. 432 C. proc. civ.

Aplicând toate aceste considerente la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în cauză, nu sunt îndeplinite toate condițiile anterior expuse, emanate din dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum în mod corect a sesizat și curtea de apel prin decizia civilă recurată.

Astfel, Înalta Curte observă că în prezentul litigiu nu este realizată cerința de admisibilitate a revizuirii ca în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.

Astfel, sub un prim aspect, contrar criticilor recurentei prezente, se observă că respectiva curte de apel a identificat și s-a raportat în mod corect în analiza sa (la) al doilea termen al concursului juridic de revizuire. Astfel, curtea de apel a analizat în soluționarea cererii de revizuire, decizia civilă nr. 137/2019, decizie care nu poate fi disociată de sentința civilă nr. 622/2019 ale cărei legalitate și temeinicie au constituit chiar obiectul său.

Prin decizia civilă nr. 137/2019, curtea de apel a evaluat criticile formulate în referire la excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă definitivă nr. 1229/2009 a Tribunalului Constanța, instanța respectivă de apel apreciind că tribunalul în mod corect s-a pronunțat prin încheierea din 04.05.2018, asupra acestei excepții privite sub aspectul său negativ, întrucât ea a fost formulată astfel de recurenta prezentă și în continuare, curtea de apel a analizat aceeași excepție și din perspectiva aspectului său pozitiv. Așadar, criticile revizuentei recurente în sensul nepronunțării instanței de apel respective asupra excepției autorității de lucru judecat sunt așadar, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă și faptul că astfel cum a declarat în mod expres revizuenta prezentă în cadrul motivelor sale de apel formulate în cadrul dosarului nr. x/2017, apelul dumneaei a fost formulat exclusiv cu privire la considerentele sentinței civile nr. 622/2019, ceea ce înseamnă că aserțiunea instanței de revizuire din decizia civilă recurată, în sensul că eventuala pronunțare a tribunalului în afara invocării unor excepții (între care se înscrie și cea a autorității de lucru judecat în sens negativ) nu a fost apelată în respectivul dosar, reprezintă o aserțiune corectă.

Continuând, Înalta Curte constată că într-adevăr, verificând hotărârea civilă pronunțată în cel de-al doilea dosar, decizia civilă nr. 137/2019, se observă că în cadrul ei s-a evaluat excepția de autoritate de lucru judecat invocată de recurenta prezentă în raport de hotărârea definitivă reprezentată de sentința civilă nr. 1229/2009, în ambele aspecte ale excepției: pozitiv și negativ.

Astfel, în cadrul deciziei civile nr. 137/2019, a cărei revizuire și anulare se solicită în prezentul litigiu, s-au menționat următoarele:

"Contrar acestei susțineri, din întâmpinarea depusă la data de 18.01.20108 rezultă că pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1229/24.11.2009 precizând că o hotărâre judecătorească produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de putere de lucru judecat și, de asemenea, produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă judecată, fapt consacrat de regula "non bis in idem" cunoscută sub denumirea de autoritate de lucru judecat. Aceleași mențiuni au fost expuse de reprezentantul pârâtei și la termenul de judecată din 20.04.2018 când instanța de fond a acordat cuvântul asupra excepției autorității de lucru judecat. Se constată că nici în întâmpinare și nici în concluziile orale de la termenul din 20.04.2018, pârâta nu a indicat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ci a expus doar argumente teoretice.

Prin încheierea din data de 04.05.2018, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat reținând că nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză iar cu privire la efectele sentinței civile nr. 1229/2009 a menționat că acestea vizează fondul cauzei astfel că vor fi analizate pe fond.

Evident că în situația în care s-a invocat atât autoritatea de lucru judecat cât și puterea de lucru judecat, instanța avea obligația de a califica primul aspect ca fiind o excepție ce trebuie soluționată, conform art. 248 C. proc. civ., cu prioritate iar celelalte apărări să fie analizate pe fondul cauzei.

Reluarea în cadrul considerentelor sentinței civile nr. 1229/07.03.2009 a argumentelor care au dus la respingerea excepției autorității de lucru judecat nu determină o înlocuire a acestora așa cum susține apelanta pârâtă de față, aceasta fiind necesară în prezentarea modului de soluționarea a cauzei pe parcursul celor 5 termene de judecată. (...)

Pe de altă parte, sentința civilă nr. 1229/07.03.2009 a dezlegat chestiunea litigioasă a notificării formulate de A. și a calității acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii de pe urma autorului său, F. dar nu are o legătură cu prezentul litigiu de așa manieră încât să paralizeze demersul judiciar al reclamanților de față. Astfel, faptul că este vorba de același imobil și despre același autor nu înseamnă că reclamanții de față nu mai au dreptul de a supune analizei instanței modul de soluționare a notificării lor (diferită de cea a pârâtei). De altfel, efectul pozitiv al hotărârii judecătorești invocate de pârâtă nu a fost anihilat ci a fost avut în vedere de instanță care a reținut că prin aceasta s-a stabilit existența dreptului de proprietate a autorului pârâtei, preluarea abuzivă a imobilului de la acest autor și dovada calității pârâtei de persoană îndreptățită, alături de reclamanții de față.

Pentru aceste argumente, apelul pârâtei formulat împotriva considerentelor sentinței civile nr. 622/07.03.2019 va fi respins ca nefondat".

Așadar, excepția autorității de lucru judecat în ansamblul aspectelor sale, a fost evaluată în cadrul secundului dosar termen al revizuirii (nr. 8624/118/2017).

Pornind de la toate aceste constatări, întrucât în secundul proces, s-a analizat excepția autorității de lucru judecat, inclusiv din perspectiva aspectului său pozitiv, astfel cum s-a ilustrat în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, Înalta Curte apreciază pe cale de consecință, faptul că această cerință evocată - necesară pentru admiterea prezentei cereri de revizuire, potrivit considerentelor expuse anterior - ca în al doilea proces, să nu se fi invocat chestiunea autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei, nu este îndeplinită în cauză.

În consecință, Înalta Curte constată că soluția curții de apel de respingere a cererii de revizuire formulate, este legală, acestea fiind considerentele pentru care în temeiul art. 497 în referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., se impune respingerea recursului promovat cu ansamblul criticilor sale, devenind în raport de constatarea neîndeplinirii acestei cerințe de admisibilitate a revizuirii, inutilă analiza criticilor referitoare la celelalte condiții de admisibilitate a unei cereri de revizuire, de vreme ce toate aceste cerințe legale de admisibilitate sunt prevăzute în mod cumulativ, astfel cum s-a expus.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 10 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Întrucât intimații B., D. și C. au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, pe care le-au dovedit cu chitanța aflată la dosarul de recurs și raportat la soluția data recursului, constatat ca fiind nefondat, Înalta Curte reține că recurenta este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât va fi obligată la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații Nistorescu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 10 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe revizuenta A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații B., D. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2022.