ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2252/2005
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2252/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului în anulare
de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 324 din 27
ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A.,
împotriva Consiliului Local al municipiului Ploiești și a dispus anularea
hotărârii nr. 186 din 28 august 2002, emisă de pârât, prin care s-a aprobat
schimbul între proprietatea municipiului din str. C. și cea a numiților C.A. și
S.C., situată în aceeași localitate, Aleea S.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a reținut că la emiterea actului administrativ nu au fost respectate
prevederile Legii nr. 114/1996, privind necesitatea acordului celorlalți
proprietari ai imobilului supus schimbului.
Recursul declarat de
Consiliul Local al municipiului Ploiești a fost respins, ca nefondat, prin
decizia nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel Ploiești, secția comercială
și de contencios administrativ.
La motivarea soluției,
Curtea a avut în vedere împrejurarea că în cuprinsul actului administrativ nu
s-a indicat temeiul legal al aprobării schimbului de proprietăți, pentru a se
putea aprecia dacă era sau nu necesară, conform prevederilor Legii nr. 215/2001,
procedura licitației.
De asemenea, instanța a
reținut că, întrucât apartamentul proprietatea municipiului nu întrunește
condițiile minimale impuse de Legea nr. 114/1996, pentru a fi repartizat ca
locuință, urma a i se schimba destinația, de către noii proprietari care, deja,
în spațiul ocupat în același imobil, desfășurau activități comerciale.
Or, față de acest aspect,
era necesar pentru aprobarea schimbului, acordul celorlalți proprietari ai
imobilului, printre care și reclamantul P.A.
Împotriva ambelor hotărâri a
declarat recurs în anulare, Procurorul general, invocând prevederile art. 330 pct.
2 C. proc. civ., în sensul că s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce
a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, atât sentința, cât și
decizia fiind și vădit netemeinice.
Un prim motiv invocat în
recursul în anulare privește împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unui
drept recunoscut de lege sau interes legitim care să fi fost vătămat prin actul
administrativ în litigiu, în condițiile în care, nefiind necesară licitația
publică în cazul aprobării unui contract de schimb, Consiliul Local al
municipiului București și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra unui bun
aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale.
Astfel fiind, s-a apreciat
că simplul interes al reclamantului de a achiziționa imobilul nefiind protejat
de lege, nu erau întrunite cerințele art. 1 din Legea nr. 29/1990, aspect
greșit apreciat de cele două instanțe.
Cea de-a doua critică
formulată vizează concluzia eronată privind necesitatea pentru efectuarea
schimbului, a acordului locatarilor imobilului în litigiu.
Sub acest aspect, s-a arătat
în recursul în anulare că nu s-a făcut dovada schimbării destinației spațiului,
proprietatea municipiului, pentru a fi necesar acordul colocatarilor, astfel
încât soluția adoptată de instanțe este vădit netemeinică.
Analizând actele și
lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 330 pct.
2 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul în anulare este nefondat,
urmând a fi respins ca atare.
Astfel, se constată că
probele administrate în cauză, au fost corect analizate de instanțe care au
reținut că prin emiterea hotărârii Consiliului Local nr. 186/2002, s-a produs o
vătămare a unui interes legitim al reclamantului, fiind îndeplinite cerințele art.
1 din Legea nr. 29/1990.
Potrivit art. 38 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, printre competențele
consiliului local se numără, distinct față de administrarea domeniului public
și a celui privat al localității, și atribuția de a hotărî vânzarea,
concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată, în condițiile
legii.
Aceeași competență este
reluată și în dispozițiile art. 125 din lege, care prevăd în alin. (1), că
referitor la bunurile care fac parte din domeniul privat de interes local,
consiliul local hotărăște cu privire la cumpărarea sau vânzarea acestora, în
condițiile legii. Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că
vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, în condițiile
legii.
Dacă referitor la regimul
juridic al apartamentului din Ploiești, str. C. nu s-au produs dovezi care să
infirme mențiunea din Hotărârea Consiliului Local nr. 186/2002, în sensul că
imobilul făcea parte din domeniul privat al municipiului, acest act
administrativ a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 125 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001, în baza cărora orice înstrăinare se face prin licitație
publică.
Susținerea pârâtului,
reluată în recursul în anulare, că la schimbul de proprietăți nu este necesară
îndeplinirea cerinței sus-menționate, nu poate fi primită, cât timp și
contractul de schimb are ca obiect, transmiterea dreptului de proprietate
imobiliară și îi sunt aplicabile, potrivit art. 1409 C. civ., toate regulile
prevăzute la vânzare.
Așadar, întrucât aprobarea
schimbului nu s-a făcut prin licitație publică, s-a dispus în mod întemeiat
anularea hotărârii Consiliului local.
Cât privește interesul
legitim al reclamantului, de a solicita anularea actului administrativ, acesta
este demonstrat prin calitatea sa de proprietar al unui alt apartament al
aceluiași imobil din str. C. și cererea scrisă de a-și extinde proprietatea,
prin oferirea la schimb a unui alt imobil, dorință exprimată anterior emiterii
hotărârii contestate.
Apare ca nefondată, și cea
de-a doua critică, în sensul că nu s-a făcut dovada schimbării destinației
spațiului, ce era proprietatea municipiului Ploiești, situat într-o clădire
colectivă, pentru a fi necesar acordul tuturor proprietarilor imobilului în
litigiu, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea locuinței nr. 114/1996.
Din actele dosarului,
rezultă că prin schimbul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local 186/2002,
soții C.A. și S.C. urmăreau extinderea proprietății pe care o dețineau deja în
imobilul din str. C. și unde desfășurau activități comerciale în baza
autorizației, cu formă de organizare „asociație familială”, aspecte cunoscute
Primăriei Ploiești, în urma demersurilor făcute în mod repetat de reclamant.
În consecință, criticile
formulate nefiind întemeiate, Curtea va respinge recursul în anulare, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în anulare
declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, împotriva deciziei nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel
București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 aprilie 2005.