ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2252/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 324 din 27 ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A., împotriva Consiliului Local al municipiului Ploiești și a dispus anularea hotărârii nr. 186 din 28 august 2002, emisă de pârât, prin care s-a aprobat schimbul între proprietatea municipiului din str. C. și cea a numiților C.A. și S.C., situată în aceeași localitate, Aleea S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la emiterea actului administrativ nu au fost respectate prevederile Legii nr. 114/1996, privind necesitatea acordului celorlalți proprietari ai imobilului supus schimbului.

Recursul declarat de Consiliul Local al municipiului Ploiești a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. La motivarea soluției, Curtea a avut în vedere împrejurarea că în cuprinsul actului administrativ nu s-a indicat temeiul legal al aprobării schimbului de proprietăți, pentru a se putea aprecia dacă era sau nu necesară, conform prevederilor Legii nr. 215/2001, procedura licitației. De asemenea, instanța a reținut că, întrucât apartamentul proprietatea municipiului nu întrunește condițiile minimale impuse de Legea nr. 114/1996, pentru a fi repartizat ca locuință, urma a i se schimba destinația, de către noii proprietari care, deja, în spațiul ocupat în același imobil, desfășurau activități comerciale.

Or, față de acest aspect, era necesar pentru aprobarea schimbului, acordul celorlalți proprietari ai imobilului, printre care și reclamantul P.A. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, atât sentința, cât și decizia fiind și vădit netemeinice. Un prim motiv invocat în recursul în anulare privește împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unui drept recunoscut de lege sau interes legitim care să fi fost vătămat prin actul administrativ în litigiu, în condițiile în care, nefiind necesară licitația publică în cazul aprobării unui contract de schimb, Consiliul Local al municipiului București și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra unui bun aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale.

Astfel fiind, s-a apreciat că simplul interes al reclamantului de a achiziționa imobilul nefiind protejat de lege, nu erau întrunite cerințele art. 1 din Legea nr. 29/1990, aspect greșit apreciat de cele două instanțe. Cea de-a doua critică formulată vizează concluzia eronată privind necesitatea pentru efectuarea schimbului, a acordului locatarilor imobilului în litigiu. Sub acest aspect, s-a arătat în recursul în anulare că nu s-a făcut dovada schimbării destinației spațiului, proprietatea municipiului, pentru a fi necesar acordul colocatarilor, astfel încât soluția adoptată de instanțe este vădit netemeinică. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Astfel, se constată că probele administrate în cauză, au fost corect analizate de instanțe care au reținut că prin emiterea hotărârii Consiliului Local nr. 186/2002, s-a produs o vătămare a unui interes legitim al reclamantului, fiind îndeplinite cerințele art. 1 din Legea nr. 29/1990. Potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, printre competențele consiliului local se numără, distinct față de administrarea domeniului public și a celui privat al localității, și atribuția de a hotărî vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată, în condițiile legii.

Aceeași competență este reluată și în dispozițiile art. 125 din lege, care prevăd în alin. (1), că referitor la bunurile care fac parte din domeniul privat de interes local, consiliul local hotărăște cu privire la cumpărarea sau vânzarea acestora, în condițiile legii. Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, în condițiile legii. Dacă referitor la regimul juridic al apartamentului din Ploiești, str. C. nu s-au produs dovezi care să infirme mențiunea din Hotărârea Consiliului Local nr. 186/2002, în sensul că imobilul făcea parte din domeniul privat al municipiului, acest act administrativ a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în baza cărora orice înstrăinare se face prin licitație publică.

Susținerea pârâtului, reluată în recursul în anulare, că la schimbul de proprietăți nu este necesară îndeplinirea cerinței sus-menționate, nu poate fi primită, cât timp și contractul de schimb are ca obiect, transmiterea dreptului de proprietate imobiliară și îi sunt aplicabile, potrivit art. 1409 C. civ., toate regulile prevăzute la vânzare. Așadar, întrucât aprobarea schimbului nu s-a făcut prin licitație publică, s-a dispus în mod întemeiat anularea hotărârii Consiliului local. Cât privește interesul legitim al reclamantului, de a solicita anularea actului administrativ, acesta este demonstrat prin calitatea sa de proprietar al unui alt apartament al aceluiași imobil din str. C. și cererea scrisă de a-și extinde proprietatea, prin oferirea la schimb a unui alt imobil, dorință exprimată anterior emiterii hotărârii contestate.

Apare ca nefondată, și cea de-a doua critică, în sensul că nu s-a făcut dovada schimbării destinației spațiului, ce era proprietatea municipiului Ploiești, situat într-o clădire colectivă, pentru a fi necesar acordul tuturor proprietarilor imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea locuinței nr. 114/1996. Din actele dosarului, rezultă că prin schimbul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local 186/2002, soții C.A. și S.C. urmăreau extinderea proprietății pe care o dețineau deja în imobilul din str. C. și unde desfășurau activități comerciale în baza autorizației, cu formă de organizare „asociație familială”, aspecte cunoscute Primăriei Ploiești, în urma demersurilor făcute în mod repetat de reclamant.

În consecință, criticile formulate nefiind întemeiate, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2005.