ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2252/2005

Asupra recursului în anulare

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 324 din 27

ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamantul P.A.,

împotriva Consiliului Local al municipiului Ploiești și a dispus anularea

hotărârii nr. 186 din 28 august 2002, emisă de pârât, prin care s-a aprobat

schimbul între proprietatea municipiului din str. C. și cea a numiților C.A. și

S.C., situată în aceeași localitate, Aleea S.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că la emiterea actului administrativ nu au fost respectate

prevederile Legii nr. 114/1996, privind necesitatea acordului celorlalți

proprietari ai imobilului supus schimbului.

Recursul declarat de

Consiliul Local al municipiului Ploiești a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ.

La motivarea soluției,

Curtea a avut în vedere împrejurarea că în cuprinsul actului administrativ nu

s-a indicat temeiul legal al aprobării schimbului de proprietăți, pentru a se

putea aprecia dacă era sau nu necesară, conform prevederilor Legii nr. 215/2001,

procedura licitației.

De asemenea, instanța a

reținut că, întrucât apartamentul proprietatea municipiului nu întrunește

condițiile minimale impuse de Legea nr. 114/1996, pentru a fi repartizat ca

locuință, urma a i se schimba destinația, de către noii proprietari care, deja,

în spațiul ocupat în același imobil, desfășurau activități comerciale.

Or, față de acest aspect,

era necesar pentru aprobarea schimbului, acordul celorlalți proprietari ai

imobilului, printre care și reclamantul P.A.

Împotriva ambelor hotărâri a

declarat recurs în anulare, Procurorul general, invocând prevederile art. 330 pct.

2 C. proc. civ., în sensul că s-a produs o încălcare esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, atât sentința, cât și

decizia fiind și vădit netemeinice.

Un prim motiv invocat în

recursul în anulare privește împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unui

drept recunoscut de lege sau interes legitim care să fi fost vătămat prin actul

administrativ în litigiu, în condițiile în care, nefiind necesară licitația

publică în cazul aprobării unui contract de schimb, Consiliul Local al

municipiului București și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra unui bun

aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale.

Astfel fiind, s-a apreciat

că simplul interes al reclamantului de a achiziționa imobilul nefiind protejat

de lege, nu erau întrunite cerințele art. 1 din Legea nr. 29/1990, aspect

greșit apreciat de cele două instanțe.

Cea de-a doua critică

formulată vizează concluzia eronată privind necesitatea pentru efectuarea

schimbului, a acordului locatarilor imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, s-a arătat

în recursul în anulare că nu s-a făcut dovada schimbării destinației spațiului,

proprietatea municipiului, pentru a fi necesar acordul colocatarilor, astfel

încât soluția adoptată de instanțe este vădit netemeinică.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 330 pct.

2 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Astfel, se constată că

probele administrate în cauză, au fost corect analizate de instanțe care au

reținut că prin emiterea hotărârii Consiliului Local nr. 186/2002, s-a produs o

vătămare a unui interes legitim al reclamantului, fiind îndeplinite cerințele art.

1 din Legea nr. 29/1990.

Potrivit art. 38 alin. (2)

din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, printre competențele

consiliului local se numără, distinct față de administrarea domeniului public

și a celui privat al localității, și atribuția de a hotărî vânzarea,

concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată, în condițiile

legii.

Aceeași competență este

reluată și în dispozițiile art. 125 din lege, care prevăd în alin. (1), că

referitor la bunurile care fac parte din domeniul privat de interes local,

consiliul local hotărăște cu privire la cumpărarea sau vânzarea acestora, în

condițiile legii. Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că

vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, în condițiile

legii.

Dacă referitor la regimul

juridic al apartamentului din Ploiești, str. C. nu s-au produs dovezi care să

infirme mențiunea din Hotărârea Consiliului Local nr. 186/2002, în sensul că

imobilul făcea parte din domeniul privat al municipiului, acest act

administrativ a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 125 alin. (2)

din Legea nr. 215/2001, în baza cărora orice înstrăinare se face prin licitație

publică.

Susținerea pârâtului,

reluată în recursul în anulare, că la schimbul de proprietăți nu este necesară

îndeplinirea cerinței sus-menționate, nu poate fi primită, cât timp și

contractul de schimb are ca obiect, transmiterea dreptului de proprietate

imobiliară și îi sunt aplicabile, potrivit art. 1409 C. civ., toate regulile

prevăzute la vânzare.

Așadar, întrucât aprobarea

schimbului nu s-a făcut prin licitație publică, s-a dispus în mod întemeiat

anularea hotărârii Consiliului local.

Cât privește interesul

legitim al reclamantului, de a solicita anularea actului administrativ, acesta

este demonstrat prin calitatea sa de proprietar al unui alt apartament al

aceluiași imobil din str. C. și cererea scrisă de a-și extinde proprietatea,

prin oferirea la schimb a unui alt imobil, dorință exprimată anterior emiterii

hotărârii contestate.

Apare ca nefondată, și cea

de-a doua critică, în sensul că nu s-a făcut dovada schimbării destinației

spațiului, ce era proprietatea municipiului Ploiești, situat într-o clădire

colectivă, pentru a fi necesar acordul tuturor proprietarilor imobilului în

litigiu, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea locuinței nr. 114/1996.

Din actele dosarului,

rezultă că prin schimbul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local 186/2002,

soții C.A. și S.C. urmăreau extinderea proprietății pe care o dețineau deja în

imobilul din str. C. și unde desfășurau activități comerciale în baza

autorizației, cu formă de organizare „asociație familială”, aspecte cunoscute

Primăriei Ploiești, în urma demersurilor făcute în mod repetat de reclamant.

În consecință, criticile

formulate nefiind întemeiate, Curtea va respinge recursul în anulare, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, împotriva deciziei nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2005.