ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Galați, reclamanta A.P.I.A. - Centrul Județean Vrancea a solicitat

anularea Încheierii nr. 31 din 15 iulie 2011 a Curții de Conturi a României și

a Deciziei nr. 21 din 20 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a județului

Vrancea și suspendarea executării celor două acte administrative.

Prin Sentința nr. 406

din 7 decembrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vrancea,

în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi

Suceava și ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării.

A reținut Curtea de

Apel Galați că actele atacate sunt legale și temeinice, reținând că reclamanta

nu a justificat în niciun fel situația acordării primelor pentru exploatația de

bovine, către producătorii agricoli care nu au respectat condiția de

eligibilitate privind inexistența obligațiilor de plată restantă către bugetul

de stat, cauzele și lipsa măsurilor în vederea recuperării lor.

exercitată

Împotriva

acestei hotărâri, reclamanta A.P.I.A. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate, prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

3.

Soluția instanței de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de

ordine publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea Deciziei nr. 21/2011 a Camerei de Conturi a Județului

Vrancea, urmare a respingerii contestației împotriva acesteia prin Încheierea nr.

31 din 15 iulie 2011 a Curții de Conturi a României.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului - Secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins

recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat

nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse

anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a

constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011,

Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe

unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta

Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de

soluționare a cauzei Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și

fiscal

.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența teritorială revine aceleiași instanțe.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6)

1

,

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.P.I.A. - Centrul Județean Vrancea, împotriva Sentinței nr. 406

din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vrancea, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.